Târgul de carte Gaudeamus 2016 a arătat încă o dată că literatura română e acum într-o perioadă bună: are un palier îmbogăţit an de an cu opere veritabile, precum şi un public dornic să le citească. Cred că, la o evaluare din viitor a anilor noştri, istoria literară va avea de unde să cearnă destule nume şi titluri. Între ele, şi pe cel al Ioanei Pârvulescu şi al noului ei roman, pe cât de original, pe atât de plăcut la lectură. Original - fiindcă personajul principal e o casă veche din Braşov (fost Kronstadt-Brassó, fost Oraşul Stalin), de pe strada Sfântul Ioan (fostă Maiakowski), şi care, din 1931 şi până azi, s-a identificat cu existenţele a patru generaţii din aceeaşi familie. Poveştile de viaţă ale acestor oameni înrudiţi au ca nod temporal, cu iradieri înapoi şi înainte, anii '60 ai secolului trecut, văzuţi din perspectiva copiilor de atunci ai familiei, două fetiţe şi doi băieţi, fraţi şi veri, cu vârste între 4 şi 14 ani. Povestitoare e cea mai mică dintre ei, iar subtilitatea construcţiei narative e că vocea la persoana I se dedublează uneori, ieşind din prezentul copilăriei şi privind înapoi dintr-un prezent al maturităţii, la care cititorul e luat ca martor, prin adresare directă. Uimitoare în acest roman autobiografic - compus cu buna ştiinţă a trucurilor narative, a încorporării trăitului în ficţiune (să nu uităm că autoarea e profesoară de literatură modernă) - este uşurinţa cu care Ioana Pârvulescu intră în pielea copilului ce a fost, de fapt în cea a "copilului universal", trecând prin etapele înşurubării lui în lume. O lume de cercuri concentrice în spaţiu şi timp, având ca centru interiorul ocrotitor al casei cu părinţi, bunici, unchi şi mătuşi, apoi strada, oraşul, munţii înconjurători. Istoria reverberează în universul familiei, cu suişuri şi coborâşuri abrupte la nivel individual, deturnând sau amputând destine. În ţesătura epică apar şi simetrii bizare ale hazardului, coincidenţe ce pot fi percepute doar retrospectiv, învăţăminte căpătate prin experienţă, ambiguităţi rămase "sub pecete". Toate puse în personaje ale unor poveşti încatenate, una mai frumoasă ca alta. Legaţi prin genealogie, protagoniştii acestora au individualitate, trăiesc în dialoguri şi acţiune, respiră o anume atmosferă, au parte de drame şi scene comice, de iubiri şi despărţiri, capătă corporalitate şi suflet, aşa cum doar bunii romancieri ştiu să facă. În plus, există difuz, niciodată ostentativ, în tot romanul un cod moral şi cultural pe care generaţiile precedente l-au transmis urmaşilor, iar aceştia l-au asimilat, le-a intrat în sânge şi nu s-au mai putut abate de la el, oricât de contrarii acestor principii ar fi fost vremurile în care le-a fost dat să trăiască. Nu degeaba una dintre bunici, exploatând setea de aventură a celor patru nepoţi, înfiinţează cu ei o "organizaţie secretă" denumită Societatea de Îndreptare a Lumii. Virtuţile ce se cer membrilor, în strâmba lume comunistă, sunt cumpătare, curaj, prudenţă şi dreptate, iar modul cum înţeleg copiii să le cultive e de tot hazul. Multe din întâmplările relatate de mezină sau povestite ei au şi tâlcuri simbolice, ca de exemplu regulile drumeţiei pe munte sau ale înotului prin vârtejuri, salvatoare şi din urcuşurile şi lupta cu valurile vieţii. Frumos ochestrată şi emoţionantă, "Inocenţii" e o carte de o luminozitate specială, din care ieşi purificat.
Selecţia "Formula AS"
* Ioana Pârvulescu, "Inocenţii", roman, Editura Humanitas (tel. 0372. 74.33.82), 340 p.
Târgul de carte Gaudeamus 2016 a arătat încă o dată că literatura română e acum într-o perioadă bună: are un palier îmbogăţit an de an cu opere veritabile, precum şi un public dornic să le citească. Cred că, la o evaluare din viitor a anilor noştri, istoria literară va avea de unde să cearnă destule nume şi titluri. Între ele, şi pe cel al Ioanei Pârvulescu şi al noului ei roman, pe cât de original, pe atât de plăcut la lectură. Original - fiindcă personajul principal e o casă veche din Braşov (fost Kronstadt-Brassó, fost Oraşul Stalin), de pe strada Sfântul Ioan (fostă Maiakowski), şi care, din 1931 şi până azi, s-a identificat cu existenţele a patru generaţii din aceeaşi familie. Poveştile de viaţă ale acestor oameni înrudiţi au ca nod temporal, cu iradieri înapoi şi înainte, anii '60 ai secolului trecut, văzuţi din perspectiva copiilor de atunci ai familiei, două fetiţe şi doi băieţi, fraţi şi veri, cu vârste între 4 şi 14 ani. Povestitoare e cea mai mică dintre ei, iar subtilitatea construcţiei narative e că vocea la persoana I se dedublează uneori, ieşind din prezentul copilăriei şi privind înapoi dintr-un prezent al maturităţii, la care cititorul e luat ca martor, prin adresare directă. Uimitoare în acest roman autobiografic - compus cu buna ştiinţă a trucurilor narative, a încorporării trăitului în ficţiune (să nu uităm că autoarea e profesoară de literatură modernă) - este uşurinţa cu care Ioana Pârvulescu intră în pielea copilului ce a fost, de fapt în cea a "copilului universal", trecând prin etapele înşurubării lui în lume. O lume de cercuri concentrice în spaţiu şi timp, având ca centru interiorul ocrotitor al casei cu părinţi, bunici, unchi şi mătuşi, apoi strada, oraşul, munţii înconjurători. Istoria reverberează în universul familiei, cu suişuri şi coborâşuri abrupte la nivel individual, deturnând sau amputând destine. În ţesătura epică apar şi simetrii bizare ale hazardului, coincidenţe ce pot fi percepute doar retrospectiv, învăţăminte căpătate prin experienţă, ambiguităţi rămase "sub pecete". Toate puse în personaje ale unor poveşti încatenate, una mai frumoasă ca alta. Legaţi prin genealogie, protagoniştii acestora au individualitate, trăiesc în dialoguri şi acţiune, respiră o anume atmosferă, au parte de drame şi scene comice, de iubiri şi despărţiri, capătă corporalitate şi suflet, aşa cum doar bunii romancieri ştiu să facă. În plus, există difuz, niciodată ostentativ, în tot romanul un cod moral şi cultural pe care generaţiile precedente l-au transmis urmaşilor, iar aceştia l-au asimilat, le-a intrat în sânge şi nu s-au mai putut abate de la el, oricât de contrarii acestor principii ar fi fost vremurile în care le-a fost dat să trăiască. Nu degeaba una dintre bunici, exploatând setea de aventură a celor patru nepoţi, înfiinţează cu ei o "organizaţie secretă" denumită Societatea de Îndreptare a Lumii. Virtuţile ce se cer membrilor, în strâmba lume comunistă, sunt cumpătare, curaj, prudenţă şi dreptate, iar modul cum înţeleg copiii să le cultive e de tot hazul. Multe din întâmplările relatate de mezină sau povestite ei au şi tâlcuri simbolice, ca de exemplu regulile drumeţiei pe munte sau ale înotului prin vârtejuri, salvatoare şi din urcuşurile şi lupta cu valurile vieţii. Frumos ochestrată şi emoţionantă, "Inocenţii" e o carte de o luminozitate specială, din care ieşi purificat.
Târgul de carte Gaudeamus 2016 a arătat încă o dată că literatura română e acum într-o perioadă bună: are un palier îmbogăţit an de an cu opere veritabile, precum şi un public dornic să le citească. Cred că, la o evaluare din viitor a anilor noştri, istoria literară va avea de unde să cearnă destule nume şi titluri. Între ele, şi pe cel al Ioanei Pârvulescu şi al noului ei roman, pe cât de original, pe atât de plăcut la lectură. Original - fiindcă personajul principal e o casă veche din Braşov (fost Kronstadt-Brassó, fost Oraşul Stalin), de pe strada Sfântul Ioan (fostă Maiakowski), şi care, din 1931 şi până azi, s-a identificat cu existenţele a patru generaţii din aceeaşi familie. Poveştile de viaţă ale acestor oameni înrudiţi au ca nod temporal, cu iradieri înapoi şi înainte, anii '60 ai secolului trecut, văzuţi din perspectiva copiilor de atunci ai familiei, două fetiţe şi doi băieţi, fraţi şi veri, cu vârste între 4 şi 14 ani. Povestitoare e cea mai mică dintre ei, iar subtilitatea construcţiei narative e că vocea la persoana I se dedublează uneori, ieşind din prezentul copilăriei şi privind înapoi dintr-un prezent al maturităţii, la care cititorul e luat ca martor, prin adresare directă. Uimitoare în acest roman autobiografic - compus cu buna ştiinţă a trucurilor narative, a încorporării trăitului în ficţiune (să nu uităm că autoarea e profesoară de literatură modernă) - este uşurinţa cu care Ioana Pârvulescu intră în pielea copilului ce a fost, de fapt în cea a "copilului universal", trecând prin etapele înşurubării lui în lume. O lume de cercuri concentrice în spaţiu şi timp, având ca centru interiorul ocrotitor al casei cu părinţi, bunici, unchi şi mătuşi, apoi strada, oraşul, munţii înconjurători. Istoria reverberează în universul familiei, cu suişuri şi coborâşuri abrupte la nivel individual, deturnând sau amputând destine. În ţesătura epică apar şi simetrii bizare ale hazardului, coincidenţe ce pot fi percepute doar retrospectiv, învăţăminte căpătate prin experienţă, ambiguităţi rămase "sub pecete". Toate puse în personaje ale unor poveşti încatenate, una mai frumoasă ca alta. Legaţi prin genealogie, protagoniştii acestora au individualitate, trăiesc în dialoguri şi acţiune, respiră o anume atmosferă, au parte de drame şi scene comice, de iubiri şi despărţiri, capătă corporalitate şi suflet, aşa cum doar bunii romancieri ştiu să facă. În plus, există difuz, niciodată ostentativ, în tot romanul un cod moral şi cultural pe care generaţiile precedente l-au transmis urmaşilor, iar aceştia l-au asimilat, le-a intrat în sânge şi nu s-au mai putut abate de la el, oricât de contrarii acestor principii ar fi fost vremurile în care le-a fost dat să trăiască. Nu degeaba una dintre bunici, exploatând setea de aventură a celor patru nepoţi, înfiinţează cu ei o "organizaţie secretă" denumită Societatea de Îndreptare a Lumii. Virtuţile ce se cer membrilor, în strâmba lume comunistă, sunt cumpătare, curaj, prudenţă şi dreptate, iar modul cum înţeleg copiii să le cultive e de tot hazul. Multe din întâmplările relatate de mezină sau povestite ei au şi tâlcuri simbolice, ca de exemplu regulile drumeţiei pe munte sau ale înotului prin vârtejuri, salvatoare şi din urcuşurile şi lupta cu valurile vieţii. Frumos ochestrată şi emoţionantă, "Inocenţii" e o carte de o luminozitate specială, din care ieşi purificat.