La noi, mecenatul e azi inexistent fiindcă bogaţii de top au în general o educaţie precară şi o lipsă de gust care sare în ochi. Atunci când totuşi investesc în artă, o fac doar în opere cu cotă sigură, colecţiile fiind văzute ca un depozit nesupus fluctuaţiilor bursei. Ceea ce-i interesează e valoarea de piaţă, nu valoarea artistică, pe care de altfel nici nu sunt capabili să o aprecieze. Istoria a reţinut însă, împreună cu numele unor mari artişti, şi pe cele ale filantropilor care le-au intuit genialitatea pe când erau necunoscuţi. Conştienţi că au astfel o şansă de a-şi perpetua amintirea în posteritate, "patronii" au sprijinit cu stipendii artişti în care credeau, ca aceştia să se poată dedica vocaţiei lor, le-au cumpărat şi popularizat operele, le-au organizat expoziţii în galerii vizibile, în muzee. Dacă numele Guggenheim a ajuns celebru în toată lumea e pentru că desemnează câteva mari muzee de artă modernă şi contemporană - cel de la New York, datorat lui Solomon G, cel de la Bilbao, cel de la Berlin, cel de la Veneţia, din palatul Venier de pe canal Grande, înfiinţat de Peggy - toate vizitate anual de milioane de oameni. Familia Guggenheim a câştigat pariul cu nemurirea fiindcă a iubit până la dependenţă arta şi şi-a folosit averea pentru scopuri nobile. Peggy Guggenheim (1898-1979) a fost - vă veţi convinge citindu-i "confesiunile" - o personalitate fascinantă. Tânăra excentrică dintr-o bogată familie americană, cu un tată mort pe "Titanic" în 1912, şi-a luat în primire averea la majorat şi s-a stabilit în 1920 la Paris - pe atunci capitala artistică a lumii. Fără să aibă ea însăşi vreun talent special, dar cu o curiozitate intelectuală, o intuiţie a noului care sparge clişeele şi o atracţie către viaţa boemă ce sfidează rigorile burgheze, Peggy începe să colecţioneze nu doar opere de artă novatoare ci şi bărbaţi din mediul pe care-l frecventează. Vitalitatea ei frenetică, extravaganţa, rafinamentul, libertatea oferită de avere stârnesc pasiuni printre plasticienii şi scriitorii dintre care îşi alege soţi şi amanţi după capriciile unor atracţii trecătoare. Cu excepţia primului soţ, sculptorul şi scriitorul Laurence Vail, "regele boemei pariziene" cu care a avut doi copii şi cu care a rămas prietenă pe viaţă, ceilalţi parteneri i s-au părut mai plăcuţi după ruperea relaţiei decât în timpul ei. Căci, deşi se îndrăgosteşte uşor, Peggy nu e omul legăturilor statornice (e drept că şi artiştii obsedaţi de opera lor sunt greu de suportat). Interesul major al "confesiunilor" constă în portretele acestor bărbaţi de care a fost intim apropiată. Între ei, Max Ernst, cu care a fost şi căsătorită timp de 5 ani, Samuel Beckett şi nu în ultimul rând, Brâncuşi, care-i spunea Peghiţa şi de care s-a despărţit doar fiindcă devenise prea posesiv. Alte figuri remarcabile care sar din paginile memorialistice sunt, între alţii, criticul de artă Herbert Reed, Jean Cocteau, Yves Tanguy, Giaccometti, Moore, Victor Brauner, Jackson Pollock (pe care l-a întreţinut şi în a cărui impunere mondială a avut rolul principal). Intensitatea cu care a trăit de la 21 la 81 de ani, generozitatea şi pasiunea cu care a contribuit la schimbarea paradigmei artistice din secolul trecut dar şi sinceritatea mărturisirilor fac din Peggy Guggenheim un personaj cu posteritate.
Selecţia "Formula AS"
* Peggy Guggenheim, "Confesiunile unei dependente de artă", traducere de Ciprian Şiulea, cuvânt înainte de Gore Vidal, introducere de Alfred H. Barr Jr., Editura Pandora M (tel. 021/300.60.90), 168 p.
La noi, mecenatul e azi inexistent fiindcă bogaţii de top au în general o educaţie precară şi o lipsă de gust care sare în ochi. Atunci când totuşi investesc în artă, o fac doar în opere cu cotă sigură, colecţiile fiind văzute ca un depozit nesupus fluctuaţiilor bursei. Ceea ce-i interesează e valoarea de piaţă, nu valoarea artistică, pe care de altfel nici nu sunt capabili să o aprecieze. Istoria a reţinut însă, împreună cu numele unor mari artişti, şi pe cele ale filantropilor care le-au intuit genialitatea pe când erau necunoscuţi. Conştienţi că au astfel o şansă de a-şi perpetua amintirea în posteritate, "patronii" au sprijinit cu stipendii artişti în care credeau, ca aceştia să se poată dedica vocaţiei lor, le-au cumpărat şi popularizat operele, le-au organizat expoziţii în galerii vizibile, în muzee. Dacă numele Guggenheim a ajuns celebru în toată lumea e pentru că desemnează câteva mari muzee de artă modernă şi contemporană - cel de la New York, datorat lui Solomon G, cel de la Bilbao, cel de la Berlin, cel de la Veneţia, din palatul Venier de pe canal Grande, înfiinţat de Peggy - toate vizitate anual de milioane de oameni. Familia Guggenheim a câştigat pariul cu nemurirea fiindcă a iubit până la dependenţă arta şi şi-a folosit averea pentru scopuri nobile. Peggy Guggenheim (1898-1979) a fost - vă veţi convinge citindu-i "confesiunile" - o personalitate fascinantă. Tânăra excentrică dintr-o bogată familie americană, cu un tată mort pe "Titanic" în 1912, şi-a luat în primire averea la majorat şi s-a stabilit în 1920 la Paris - pe atunci capitala artistică a lumii. Fără să aibă ea însăşi vreun talent special, dar cu o curiozitate intelectuală, o intuiţie a noului care sparge clişeele şi o atracţie către viaţa boemă ce sfidează rigorile burgheze, Peggy începe să colecţioneze nu doar opere de artă novatoare ci şi bărbaţi din mediul pe care-l frecventează. Vitalitatea ei frenetică, extravaganţa, rafinamentul, libertatea oferită de avere stârnesc pasiuni printre plasticienii şi scriitorii dintre care îşi alege soţi şi amanţi după capriciile unor atracţii trecătoare. Cu excepţia primului soţ, sculptorul şi scriitorul Laurence Vail, "regele boemei pariziene" cu care a avut doi copii şi cu care a rămas prietenă pe viaţă, ceilalţi parteneri i s-au părut mai plăcuţi după ruperea relaţiei decât în timpul ei. Căci, deşi se îndrăgosteşte uşor, Peggy nu e omul legăturilor statornice (e drept că şi artiştii obsedaţi de opera lor sunt greu de suportat). Interesul major al "confesiunilor" constă în portretele acestor bărbaţi de care a fost intim apropiată. Între ei, Max Ernst, cu care a fost şi căsătorită timp de 5 ani, Samuel Beckett şi nu în ultimul rând, Brâncuşi, care-i spunea Peghiţa şi de care s-a despărţit doar fiindcă devenise prea posesiv. Alte figuri remarcabile care sar din paginile memorialistice sunt, între alţii, criticul de artă Herbert Reed, Jean Cocteau, Yves Tanguy, Giaccometti, Moore, Victor Brauner, Jackson Pollock (pe care l-a întreţinut şi în a cărui impunere mondială a avut rolul principal). Intensitatea cu care a trăit de la 21 la 81 de ani, generozitatea şi pasiunea cu care a contribuit la schimbarea paradigmei artistice din secolul trecut dar şi sinceritatea mărturisirilor fac din Peggy Guggenheim un personaj cu posteritate.
La noi, mecenatul e azi inexistent fiindcă bogaţii de top au în general o educaţie precară şi o lipsă de gust care sare în ochi. Atunci când totuşi investesc în artă, o fac doar în opere cu cotă sigură, colecţiile fiind văzute ca un depozit nesupus fluctuaţiilor bursei. Ceea ce-i interesează e valoarea de piaţă, nu valoarea artistică, pe care de altfel nici nu sunt capabili să o aprecieze. Istoria a reţinut însă, împreună cu numele unor mari artişti, şi pe cele ale filantropilor care le-au intuit genialitatea pe când erau necunoscuţi. Conştienţi că au astfel o şansă de a-şi perpetua amintirea în posteritate, "patronii" au sprijinit cu stipendii artişti în care credeau, ca aceştia să se poată dedica vocaţiei lor, le-au cumpărat şi popularizat operele, le-au organizat expoziţii în galerii vizibile, în muzee. Dacă numele Guggenheim a ajuns celebru în toată lumea e pentru că desemnează câteva mari muzee de artă modernă şi contemporană - cel de la New York, datorat lui Solomon G, cel de la Bilbao, cel de la Berlin, cel de la Veneţia, din palatul Venier de pe canal Grande, înfiinţat de Peggy - toate vizitate anual de milioane de oameni. Familia Guggenheim a câştigat pariul cu nemurirea fiindcă a iubit până la dependenţă arta şi şi-a folosit averea pentru scopuri nobile. Peggy Guggenheim (1898-1979) a fost - vă veţi convinge citindu-i "confesiunile" - o personalitate fascinantă. Tânăra excentrică dintr-o bogată familie americană, cu un tată mort pe "Titanic" în 1912, şi-a luat în primire averea la majorat şi s-a stabilit în 1920 la Paris - pe atunci capitala artistică a lumii. Fără să aibă ea însăşi vreun talent special, dar cu o curiozitate intelectuală, o intuiţie a noului care sparge clişeele şi o atracţie către viaţa boemă ce sfidează rigorile burgheze, Peggy începe să colecţioneze nu doar opere de artă novatoare ci şi bărbaţi din mediul pe care-l frecventează. Vitalitatea ei frenetică, extravaganţa, rafinamentul, libertatea oferită de avere stârnesc pasiuni printre plasticienii şi scriitorii dintre care îşi alege soţi şi amanţi după capriciile unor atracţii trecătoare. Cu excepţia primului soţ, sculptorul şi scriitorul Laurence Vail, "regele boemei pariziene" cu care a avut doi copii şi cu care a rămas prietenă pe viaţă, ceilalţi parteneri i s-au părut mai plăcuţi după ruperea relaţiei decât în timpul ei. Căci, deşi se îndrăgosteşte uşor, Peggy nu e omul legăturilor statornice (e drept că şi artiştii obsedaţi de opera lor sunt greu de suportat). Interesul major al "confesiunilor" constă în portretele acestor bărbaţi de care a fost intim apropiată. Între ei, Max Ernst, cu care a fost şi căsătorită timp de 5 ani, Samuel Beckett şi nu în ultimul rând, Brâncuşi, care-i spunea Peghiţa şi de care s-a despărţit doar fiindcă devenise prea posesiv. Alte figuri remarcabile care sar din paginile memorialistice sunt, între alţii, criticul de artă Herbert Reed, Jean Cocteau, Yves Tanguy, Giaccometti, Moore, Victor Brauner, Jackson Pollock (pe care l-a întreţinut şi în a cărui impunere mondială a avut rolul principal). Intensitatea cu care a trăit de la 21 la 81 de ani, generozitatea şi pasiunea cu care a contribuit la schimbarea paradigmei artistice din secolul trecut dar şi sinceritatea mărturisirilor fac din Peggy Guggenheim un personaj cu posteritate.
Alte articole din acest numar
- DIRECŢIA 5 - "Am făcut doar ce am simţit!"
- Prof. Dr. FRANZ RUPPERT - "Bolile, cu foarte puţine excepţii, îşi au cauza în relaţiile noastre"
- LOREDANA GROZA - "De când mă ştiu, îmi doresc să cânt şi să fac oamenii fericiţi"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
