"Halt!", strigă tare unul dintre martori, iar vocea îi bubuie ca un tunet, în mica sală de sport de pe cheiul Dâmboviței. Cei doi dueliști revin "la loc comanda", fără să se privească în ochi. Își arcuiesc spadele cu gesturi febrile, câștigând, astfel, timp ca să-și regleze respirația pentru încă o încăierare pe viață și pe moarte. Afară ninge, și în sala încălzită vag de o sobă de teracotă, combatanții luptă dezbrăcați până la brâu, în vreme ce martorii lor stau încotoșmăniți în paltoane, cu jobenurile îndesate peste urechi. Spectacolul e de o bizarerie absolută; luptătorii sunt de o solemnitate totală, înțepenită, în timp ce se lovesc, fără milă, cu spadele. Lupta e cumva inegală. Cel mai tânăr, "ofensatul", provocatorul duelului, e limpede mai versat, celălalt, puțin trecut de 40 de ani, e mai precaut, defensiv, dar trage cu mâna stângă, iar ăsta e un avantaj care oricând poate conta în lupta cu spada.
"Allez!", urlă din nou unul dintre martori, iar provocatorul duelului se repede asupra adversarului său, gata să-l lichideze pe loc. Toată tensiunea momentului e țintuită într-o privire de "tigru la ora la care se hrănesc fiarele în menajerii", după cum îl descria, ulterior, unul dintre contemporani. În fața furiei asaltului, bărbatul atacat face repede câțiva pași în spate, ca să se replieze. Nu are însă prea mult spațiu până la perete și încearcă, disperat, să împungă pe contraatac. "Tigrul" parează și lovește pe lângă garda desprinsă de corp. O lovitură scurtă, apăsată, apoi un pas în spate. Dar nu mai e cazul de precauții, căci adversarul face doi pași și cade în brațele martorilor săi. O rouă de sânge fierbinte zvâcnește din abdomen. Toată asistența se repede asupra învinsului, vocea tunătoare urlă acum repetat, agitat, să vină valetul, să fie chemat doctorul, să fie aduse aparatele salvatoare de la Spitalul Brâncovenesc. Poliția, care urmărise întreaga scenă de afară, ascunsă după un geam, apare și ea, ca din senin, la "locul faptei".
În hărmălaia generală, un singur om pare stăpân pe gesturile sale. Își pune pe el cămașa scrobită, îmbracă tacticos sacoul, își potrivește fularul și mănușile, verifică, într-o doară, ceasul de la veston - e 11 și 10 minute fix - și își trage deasupra mantaua de catifea neagră. Odată ajuns pe cheiul Dâmboviței, își pune pălăria pe cap și se pierde în ceața argintie a amiezii, cu pasul sigur, bățos, al omului a cărui onoare tocmai fusese "reparată"... Suntem în Bucureștii sfârșitului de secol 19, și tocmai se comisese "un duel de onoare", o practică la care aristocrația română se deda adesea.
Tigrul
Nicolae Filipescu! Un nume ce nu spune nimic bucureșteanului de azi, dar care îl reprezintă pe unul dintre cei mai importanți primari din istoria Capitalei, un om politic foarte temut și respectat în anii tulburi de după venirea lui Carol, un veritabil patriot, unul dintre marii vizionari ai luptei pentru cucerirea Ardealului și pentru întregirea României, în Primul Război Mondial.
Din neamul roseteștilor, după mamă, Nicolae Filipescu are studii serioase la Geneva și Paris. Revenit în țară, își înființase propriul ziar, "Epoca", unde avea să facă carieră prin reportajele sale politice, ziar în jurul căruia strânge tinerimea conservatoare, în opoziție față de lunga guvernare liberală a Brătienilor, dar și față de letargia bătrânilor conservatori. La 26 de ani, ajunge deja parlamentar, iar verbul său de gazetar îl face infailibil la tribuna Senatului și a Camerei Deputaților. Din anii aceia i se trage renumele de "Tigrul", cum nu se putea mai potrivit temperamentului său de om care iese întotdeauna la atac, la baionetă, fără să facă diferența dintre persoana cu care intră în conflict și ideile pe care aceasta le apără.
Dar nu era numai gura de Nicolae Filipescu, cum se întâmplă cu politicienii și gazetarii noștri de azi. Ajuns primar al Capitalei în 1893, la numai 31 de ani, Filipescu lasă în urma sa, în numai doi ani, o Școală Comercială de gradul I, piața Hala Traian și câteva mari antrepozite, Observatorul Astronomic, Gara Obor, mai multe băi populare și proiectul finalizat pentru adâncirea Dâmboviței, de la Grozăvești în sus. Ca să nu mai pomenim că, tot pe vremea lui Nicolae Filipescu, în iarna lui 1894, pe "Marele Bulevard" circulă, pentru prima oară, tramvaiul electric, simbolul modernității în "Micul Paris". Trei ani mai târziu, acum consilier al Capitalei, tânărul Filipescu are în spate nu doar o carieră impresionantă, ci și o onoare pe care, în fața inamicilor de presă și de politică, și-o apărase cu pieptul gol, în numeroase dueluri precum cel în urma căruia tocmai îl lăsase într-o baltă de sânge pe distinsul George Em. Lahovary.
Cocoșii politici
Totul începuse cu cinci zile în urmă. Într-un articol de fond apărut în ziarul "L'Indépendence Roumaine", ziar pe care îl patrona, George Em. Lahovary, carismatic jurist, politician și jurnalist cu vederi conservatoare, îl acuză pe colegul său de partid că face o politică duplicitară, necinstită, în favoarea liberalilor, și pomenește și despre ceva "socoteli de regulat". Filipescu nici nu stă pe gânduri: consideră că articolul "concurenței" îi pune în discuție onoarea personală. Își cheamă, conform cutumelor duelului, doi martori, pe care îi trimite la Lahovary, ca să ceară satisfacție, considerându-se ofensat "de tonul articolului" și de faptul că textul era "iscălit, ceea ce nu se obișnuiește în ziarul numit mai sus, de unde am văzut intenția de a mă provoca".
Născut și educat la Paris, provenit dintr-o familie cu foarte bună reputație, Lahovary, care deținuse până la 1897 câteva funcții publice foarte importante în diplomația și în finanțele românești, avea o imagine foarte departe de impetuozitatea celui pe care tocmai îl criticase în ziar. Conștient că Filipescu este un maestru al duelului, pe când el unul nu mai pusese de niște ani mâna pe o spadă, Lahovary încearcă o împăcare. Îi scrie personal fostului primar, argumentând că totul a fost o simplă polemică de presă, fără intenții ofensatoare. Martorii săi compun și ei o scrisoare, în care susțin că nu există limitele unui "duel inevitabil". Dar Filipescu rămâne împietrit. Soluția e duelul. Și nu orice fel de duel, ci unul pe viață și pe moarte, date fiind condițiile agreate în procesul verbal încropit de cei patru martori: arma duelului - spada, locul ales - sala de gimnastică și scrimă a Societății "Bukarester Turnverein", mică, total inadecvată unei dispute corecte, care cere un spațiu mare de retragere pentru combatanți, dar, mai cu seamă, mențiunea ca lupta să continue și după "prima picătură de sânge", până când unul dintre dueliști ajunge în imposibilitatea de a mai lupta.
Și Filipescu, și Lahovary, știu bine în ce se bagă. Ambii trecuseră prin dueluri, iar dacă al doilea ieșise mai bine din ele, norocos și prudent, combativul Filipescu avea la activ destule lupte soldate cu răni serioase. De altfel, duelul cu șeful de la "L'Indépendence Roumaine" e doar unul dintr-o lungă serie, în care Filipescu i-a provocat, pe rând, ba pe directorul "Telegrafului", ba pe redactorul-șef de la "L'Étoile", ba pe directorul "Adevărului" sau pe mai mulți redactori de la "Voința Națională". Erau vremurile în care jurnaliștii schimbau, adesea, penița cu spada, ca armă de luptă pentru principiile lor... Așa cum obișnuia de fiecare dată, fostul primar își depune și acum, în dimineața duelului cu Lahovary, testamentul în mâinile unuia dintre verii săi. La rândul său, șeful de la "L'Indépendence Roumaine", care ascunsese familiei acceptarea provocării la duel, poartă asupră-i scrisori cu dispoziții testamentare pentru fratele și tatăl său vitreg.
O chestiune de onoare
Mulți ar putea vedea, în întâmplarea sângeroasă petrecută lângă Piața Națiunilor Unite din Bucureștiul de azi, o reglare de conturi de cea mai joasă speță. Numai că în epocă, înainte de 1900, dar și mai încoace, până în perioada interbelică, duelul de onoare era o practică curentă pentru lumea bună din Țările Române. Nu orice pungaș putea participa la duel, pentru că, prin însăși regulile și standardele sale, duelul cerea imperativ onorabilitatea celor doi adversari. Fiind în primul rând o chestiune de onoare, nici nu se urmărea decât rareori lichidarea adversarului: se dorea doar obținerea unei victorii care să ofere satisfacția apărării reputației și a bunului renume al celui jignit. Au fost și cazuri de dueluri absolut formale, în care "adversarii" erau înțeleși să tragă în aer, consumând actul de onoare doar de ochii lumii, căci refuzul provocării era considerat un gest de lașitate, un stigmat imposibil de acceptat de către societate. În cazul în care primea un refuz de participare la duel, "ofensatul" era liber să scrie un așa-numit "proces verbal de carență", prin care semnaliza "carența" de caracter a "lașului". "Lașul" era, practic, exclus astfel din cercul "onorabililor". Publicate în ziare, în spații plătite ca niște reclame, procesele verbale sunt, de obicei, întărite de o scrisoare sau de un articol, adresate opiniei publice de către provocatorul la duel. Dată fiind rata ridicată de refuz a duelurilor, procesele-verbale de carență reprezintă o formă de umilire publică, combinată cu o dojană moralizatoare. "Scumpii mei prieteni, după cum vedeți, m-am înșelat. Numitul C.A. Ionescu, care înjură, dar nu se bate - pentru că ține prea mult la pielea sa -, este un om descalificat, nevrednic de o corecțiune cu spada. Ca nerușinații de soiul lui, dânsul nu merită decât bastonul", scria prințul George Bibescu, un maestru al duelului, despre un ziarist de la "L'Étoile", care îl insultase într-o broșură, dar care refuzase să se bată pentru onoarea sa. Un anunț scurt și clar, destul de tipic pentru un proces verbal de carență în acea epocă. Mai puțin versat cu spada decât prințul Bibescu, cunoscutul ziarist și scriitor Barbu Ștefănescu-Delavrancea era însă maestru în a-și umili adversarii fricoși, în procese verbale devenite adevărate opere de artă ale genului: "Sunt oameni care acuză pe alții de infamia lor și, făcând dintr-un lucru de nimic o vină, din vină un păcat, din păcat o crimă, nu se opresc decât când socotesc că au adus pe adversarul lor tocmai în halul în care i-au adus nesimțirea și ignoranța lor. Mă adresez către cel care a scris acel articol injurios: ai avut lașitatea de-a insulta fără a subscrie (fără a te semna, n.r.); ai avut lașitatea de-a nu mărturisi insulta; ai avut lașitatea de-a primi ca să se bată altul în locul tău. Trebuia, cel puțin, să nu iei asupră-ți și rușinea de a trimite în locu-ți cavaleri care se ostenesc. Știu că necinstea merge mână în mână cu lașitatea. Poltronia dumitale e un nou caz pe lume. În tot cazul, în ziua când îți voi afla numele, vei primi neapărat ce ți se cuvine dintre cele drepte plăți", tuna Delavrancea.
Grandioasa înmormântare a lui Lahovary
Astfel de cuvinte de ocară l-ar fi așteptat și pe George Em. Lahovary, dacă ar fi refuzat să iasă "pe câmpul de onoare". Cunoștea bine stilul înfierător al lui Filipescu, căci mulți refuzaseră să se bată cu el, de frică. Or, pentru un om ca el, cu o reputație atât de solidă în înalta societate bucureșteană, să refuze duelul era pur și simplu imposibil. Martorii săi încercaseră tot posibilul să evite lupta. Iar valetul său francez, singurul din casă care știa despre duelul programat la ora 11, încercase în zadar să-i atragă atenția, cu cuvinte meșteșugite, ca să nu-și supere stăpânul, că arată foarte slăbit în acea dimineață și că n-ar fi bine să se dueleze. Dar pentru un Lahovary, onoarea e mai presus de orice. Chiar și decât viața. "Un singur lucru îți cer, în caz că Doamne ferește... Să nu o părăsești pe soția mea, să rămâi să o ajuți în casă în caz că nu mă mai întorc", a fost singurul răspuns al lui George către valet, înainte să urce în trăsura ce-l aștepta în poarta casei, în dimineața luptei. La o oră de la această replică, George Em. Lahovary agoniza între viață și moarte, în ciuda eforturilor doctorilor de a-l resuscita. "M-au asasinat!", scriu, melodramatic, ziarele epocii, că ar fi fost ultimele sale cuvinte, șoptite valetului francez, înainte de a-și da duhul.
Moartea în duel a lui George Em. Lahovary face imediat înconjurul lumii bune a Capitalei. Filipescu e arestat, iar el și cei patru martori ai duelului mortal devin personajele unui proces celebru în epocă, în care e chemat ca expert în mânuirea armelor chiar prințul George Bibescu. Practica duelului era, formal, interzisă în epocă, însă miniștrii și judecătorii erau în mod frecvent implicați în astfel de dueluri, tolerate și de Alexandru-Ioan Cuza, el însuși un celebru duelist, și de Carol I. Însă în fața tragicului destin al lui Lahovary, societatea bucureșteană se împarte în două. Unii, mai conservatori, apără instituția duelului, alții învinuiesc cei patru martori pentru proasta organizare de la sala de arme de pe cheiul Dâmboviței, alții, înfocați, tratează duelul ca pe o crimă cu premeditare și cer pedepse aspre pentru toți cei implicați.
În timp ce ziarele vuiesc cu detalii și picanterii despre depozițiile martorilor la duel, Capitala se pregătește pentru cea mai impresionantă înmormântare din istoria sa de peste 400 de ani. Amploarea evenimentului o depășește pe cea a unor funeralii naționale. "Un întreg popor a vrut să-l conducă pe Lahovary pe ultimul drum, să fie alături de cel ce nu a provocat vărsarea vreunei lacrimi până la cele cauzate de decesul său. Niciodată nu au fost atâția oameni prezenți la funeralii. De la suverani, care și-au trimis reprezentanții și care de la ferestrele palatului lor au transmis un ultim gest de rămas bun, până la cei mai modești și umili cetățeni, toți au fost reuniți de o nenorocire comună. Trotuarele sunt «înnegrite» de oameni. Carul se oprește în fața sediului «Independenței Române», pe fațada căruia sunt întinse draperii negre imense. Femeile și copiii plâng atunci când procesiunea trece pe lângă ei. Lumea de pe trotuare se alătură convoiului și ajunge să formeze o imensă masă umană, întinsă pe o suprafață de peste un kilometru. În tot orașul nu se vorbește decât despre îndrăgitul defunct și despre grandioasa înmormântare pe care i-a oferit-o capitala", scrie "Almanach du High Life".
Ucigașul ajuns ministru
Procesul lui Nicu Filipescu durează un an, în mijlocul controverselor legate de tolerarea duelului de către autoritățile române. Instanța îl condamnă, simbolic, la doar 6 luni de închisoare, pe care fostul primar nici măcar nu le execută, căci Regele Carol I intervine prompt și îi acordă o generoasă grațiere, pe care toată lumea o tratează ca pe o acceptare tacită a duelului de către monarh.
La 6 ani de la duel, în 1903, sora lui George Lahovary, Principesa Zoe Șuțu, ridică pe locul tragediei, după dispariția sălii de sport, un monument discret, cunoscut ca "Fântâna Lahovary", operă a sculptorului german Karl Storck. Monumentul poate fi admirat și azi, în apropierea Tribunalului dintre Piața Unirii și Piața Națiunilor Unite.
În timp ce Karl Storck lucra de zor la bustul bietului Lahovary, Nicolae Filipescu continua să pună cărămidă peste cărămidă la soclul unei cariere politice prestigioase. Incidentul de la "Bukarester Turnverein" nu-i afectează în nici un fel ascensiunea. Chiar cel care îl grațiase, Carol I, îl numește, imediat, la 1900, ministru al Domeniilor. Filipescu revine în guvern în 1911, ca ministru de război, pentru ca apoi să devină portdrapelul mișcării pentru intrarea Bucureștiului în Primul Război Mondial, de partea forțelor Antantei, pentru cucerirea Ardealului și formarea României Mari. În fața marii provocări, "Tigrul" e în elementul lui, activ și impulsiv, cum îl știa o țară întreagă. Mai mult decât Take Ionescu, Delavrancea sau Titulescu, Nicolae Filipescu e cel mai convingător dintre politicienii români în discuțiile cu Carol I și, mai apoi, cu Ferdinand. "Sire, să mori pe câmpia de la Turda sau să te încoronezi la Alba Iulia!". Pentru Nicolae Filipescu, o chestiune de onoare e o chestiune de viață și de moarte. Marele duelist avea să câștige și această bătălie. Visul României Mari s-a hrănit, ani de zile, înainte de 1916, din ambiția și orgoliul celui mai teribilist dintre "duelgii" Bucureștiului...
Flirtul fatal al domniței Ghyka
Multe dintre duelurile timpului au pornit de la chestiuni amoroase. Un caz tragic este cel al lui Costache Balș, prefectul poliției din Moldova, pe vremea domnului Grigore Ghyka. Soția lui Costache, nimeni alta decât fiica domnului, domnița Natalia, a insistat prea mult, la o recepție, în atenția galantă acordată unui maior al trupelor austriece, contele von Stolberg. În joc era mai mult decât gelozia soțului: era însăși onoarea familiei domnitoare. La capătul unei reuniuni de familie, la care participă chiar ministrul justiției, se ia decizia rezolvării prin duel a chestiunii de onoare. Soldat de elită, von Stolberg îl nimerește direct în inimă pe bietul Costache. Scandalul care urmează se soldează doar cu demiterea oficialilor implicați în duel, fără nici un proces penal. Contele austriac e chemat în țara sa, iar frumoasa Natalia e trimisă la Mânăstirea Agapia.
"Pata" lui Dimitrie Bolintineanu
Înmulțirea duelurilor în Țările Române i se datorează generației pașoptise, care, educată în străinătate, a revenit aici cu obiceiurile occidentale. Revoluționarii Nicolae Bălcescu, Christian Tell, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Costache Rolla, frații Golești participă, toți, la "afaceri de onoare". Numiți "duelgii", cu ironie, de vechea boerime, tinerii se iau foarte în serios. Tovarăși de arme în timpul Revoluției de la 1848 și apoi frați de suferință în exil, revoluționarii ajung, adesea, inamici pe câmpul de onoare. Vasile Mălinescu și Dimitrie Bolintineanu se duelează la Paris, în 1850, pe motiv că Bolintineanu ar fi deconspirat un angajament secret. Nicolae Bălcescu povestește episodul: "Bolintineanu n-a nemerit și Mălinescu a slobozit în vânt, zicându-i Bolintineanului că numai o purtare cinstită va șterge acea pată ce și-a făcut".
Cuza și Kogălniceanu, tovarăși de duel
Inițiat în arta scrimei de un fost ofițer al marelui Napoleon, Alexandru Ioan Cuza era un avid practicant al duelului. De altfel, în cadrul unei expoziții care poate fi vizitată la Palatul Șuțu, la Muzeul Municipiului București, având ca temă duelul la români, se poate admira superba trusă de duel pe care Cuza a primit-o de la împăratul Napoleon al III-lea. Istoricul Mihai Chiper citează o scrisoare în care viitorul domn îi cere bunului său prieten, Mihail Kogălniceanu, să îi fie martor la un duel cu Costache Rolla. Cuza spune că nu acceptă nici un refuz dar odată duelul rezolvat avea să se lege o mare prietenie între el și Rolla, care-i va servi drept ministru de interne, de externe și de justiție, în timpul domniei sale. Tot în timpul domniei lui Cuza sunt numeroase situații în care Vodă asistă la dueluri între militarii din subordinea sa, câteva soldate cu moartea unora dintre dueliști.
Onoarea românilor ardeleni, apărată cu sabia
Nici Transilvania nu e ocolită de febra duelurilor, în anii de după Revoluția de la 1848. Extrem de dese printre maghiari și foarte violente, cu o rată mare de decese, duelurile sunt acceptate de români doar când au la bază o miză națională. Celebru este cazul studentului la Drept, Ioan Giurgiu, care îl apără pe jurnalistul Septimiu Albini, acuzat că ar fi inițiat deschiderea unui fond pentru realizarea unei statui a lui Avram Iancu la Cluj. Procurorul maghiar Lazar Arpad cere confiscarea banilor, pentru că "Avram Iancu a fost șef de bandiți și nu merită eternizat într-un monument". Tensiunile care urmează acestui episod duc la duelul dintre Ioan Giurgiu și redactorul maghiar Lehel Hedervari, de la "Ujsag", care scrie despre studentul român că e "guralivul conducător al universitarilor români și nespălatul valah". Chiar dacă își retrage afirmațiile și scrie despre Giurgiu că ar fi, de fapt, un adevărat patriot, Hedervari nu poate evita duelul. Condițiile luptei sunt foarte dure: cu sabia până la incapacitatea adversarului. Iese un duel senzațional, despre care se scriu pagini întregi în gazetele de la Pesta și Cluj. Hedervari se alege cu nasul tăiat și cu o rană la mână, în vreme ce bravul Giurgiu e rănit la cap după ce se oprise regulamentar la comanda martorilor, în vreme ce maghiarul, a profitat, tăbărând asupra lui. "Apărătorul onoarei românești" este binemeritatul renume pe care și-l câștigă Ioan Giurgiu printre ardeleni.
Surse de informare: lucrările "Scurtă istorie a revanșei. Duel sau crimă?", de Adrian Majuru, Elena Olariu, Octavian Buda și "Pe câmpul de onoare", de Mihai Chiper