DIRECŢIA 5 - "Am făcut doar ce am simţit!"

Sunt 25 de ani de când formaţia Direcţia 5 se află în primele rânduri ale vieţii muzicale din România. Cu toate acestea, sunt uimitor de puţine interviurile pe care membrii trupei sau liderul acesteia, Marian Io­nes­cu, să le fi acordat presei româneşti. "For­mula AS" face, se pare, excepţie, dovadă, adevărata "masă rotundă" la care Marian Ionescu i-a adunat pe toţi co­­legii săi - Cristi Enache, Toni Şeică­res­cu, Nicu Da­malan, Marius Keseri, Car­­min Ionescu - acceptând cu amabilitate să ne vorbească despre muzica lor, despre suflet şi poezie, despre România.

Un cântec trebuie spus cu o poveste

- Într-un interviu acordat revistei noastre cu ani în urmă, spuneaţi că pentru următorii zece ani, v-aţi dori să aveţi alături un public la fel de nu­meros, dacă nu chiar mai numeros. Au trecut zece ani de-atunci. Vi s-a îndeplinit a­ceas­tă do­rinţă?

Marian Ionescu: Da, din fericire, ni s-au cam îndeplinit aşteptările, suntem într-o situaţie bună, şi din punct de vedere artistic, şi ca poziţie pe piaţa muzicală din România. A se remarca şi rezistenţa noas­tră, şi paşii pe care i-am făcut în ex­pri­ma­rea artistică. Am schimbat cumva şi felul în care ne adresăm publicului. Mu­zica noas­tră s-a modificat stilistic, atât cât se poate modifica un culoar muzical bine de­finit, cum este cel al unui grup. Am făcut pa­şii pe care ne-am propus să-i facem în acest răstimp, am ajuns exact în punctul în care, acum zece ani, ne doream să ajun­gem.

- Aveţi un public fidel, pe care vi l-aţi format în tot acest răstimp de 25 de ani?

Marian Ionescu: Probabil că o parte din public l-am menţinut de acum 25 de ani, o parte şi-au luat la revedere de la noi, n-au mai fost mul­ţumiţi de ce facem şi poate că, în ultimii 15-20 de ani, am câştigat nişte oameni care n-au fost inte­resaţi mai de mult de Direcţia 5. Şi cumva, una peste alta, ne bucurăm de atenţie pe piaţa din România şi ne declarăm, în acest an, spre sfâr­şit, mulţumiţi.

- Au existat, în cei 25 de ani de activitate, compromisuri majore pe care să fi fost nevoiţi să le faceţi, din punct de vedere artistic?

Marian Ionescu: În mare viteză, aş răs­punde că nu, nu am făcut. Tocmai ce vă spu­neam că am lăsat să vorbească conştiinţa noas­tră artistică şi uma­nă, dar lucruri pe care să le fi făcut în formula "aşa ar trebui să facem ca să mergem înainte", nu prea. Probabil că la acest fel de compromis vă referiţi, unul co­mer­cial, să-i spunem. Nu ne-au prea ieşit socotelile, atunci când am încercat să fim într-un fel de "pas cu moda". Nu ne-a ieşit! Nu e greşit să ai abilitatea de a fi în pas cu moda, dar trebuie să fii construit în aşa fel încât să poţi renunţa la ce simţi tu, sau mă­car la o parte din ce simţi, şi să te agăţi de acest tramvai numit trend, modă. Cred că puţini artişti, şi naţionali, şi internaţionali, au această abilitate de a se tot reinventa. Pentru că atunci când te tot re­in­ventezi, o parte din tine, poate cea mai con­ştiincioasă, e cea la care tre­buie să renunţi. E com­plicat!
Pentru noi, acesta a fost drumul. Avem un culoar muzical şi încercăm să dezvoltăm muzica noastră pe acest culoar, să umblăm la ceva la care n-am fost atenţi cu ani în urmă, respectiv, puterea versurilor. Abia în ultimii ani am descoperit că versurile pot avea o putere formidabilă asupra oamenilor, că poţi face mai mult decât să pui rima să funcţioneze, poţi crea un mesaj, poţi spune o poveste cu un cântec, poţi transmite multe, foarte multe stări sufleteşti prin puterea versurilor. Şi, evident, corelate cu o muzică de un anume fel. Să nu sune la ureche ca ciripitul unei privighetori, ci să fie aşa, mai profundă, să-ţi creeze o stare sufletească.

"Publicul român e ţinta noastră!"

- Aţi rămas fideli unui anume stil muzical sau v-aţi pliat, fie şi ocazional, pe aşteptările, pe ce­rin­ţele publicului?

Marian Ionescu: Răspunsul corect ar fi că am făcut în fiecare an doar ce am simţit. E dificil să apreciezi dacă ai făcut sau nu toate mişcările im­puse de piaţa muzicală, pentru că în acest moment nu ne dăm seama. Dar principalele puncte cardinale ale existenţei noastre, ca grup, sunt cele care ţin de simţirea noastră, de cum ne taie pe noi capul.
Din fiecare muzică pe care o auzi culegi câte ceva. Nu e greşit să-ţi placă un anume gen de mu­zică! Dacă te regăseşti în acel mesaj, e perfect! Nici o muzică nu pleacă de la compozitor ca fiind spe­cială, elevată, profundă şi punct. Asta descoperi tu, dacă ai chef să descoperi sau să intri în acea muzică. Până la urmă, muzica e o formă a divertismentului.

- Direcţia cinci cântă în limba ro­mâ­nă. Tren­dul general este limba en­gle­ză...

Toni Şeicărescu: Primele noastre trei albume sunt în limba engleză.

- De ce aţi renunţat?

Toni Şeicărescu: Pentru că e mult mai bine să comunici cu oamenii în limba lor. Pentru că te înţelegi mult mai bine cu românii în limba română. Trăirile şi senti­mentele se transmit mult mai bine, din punc­tul nostru de vedere, în limba ro­mâ­nă. Şi mult mai larg.
Cristi Enache: Direcţia 5 s-a înfiin­ţat într-un moment în care artiştii români au avut o deschidere spre Occident. Cu timpul, când devii art­ist naţional şi te situezi pe o poziţie foarte clară şi foarte bine sta­bilită, începi să înţelegi care îţi este targetul, ţin­ta. Or, publicul român este ţinta noastră. Evident, atunci, că tre­bu­ie să i ne adresăm în limba română. Aşa şi reuşim să transmitem foarte multe.

- Se poate trăi din muzică, în România de azi?

Marian Ionescu: Se poate. Şi aici, răspunsul se corelează cu cât îţi doreşti, ce-ţi doreşti să ai, cât de zdravăn eşti la cap. Dacă înţelegi care-i realita­tea, cât însemni şi cât poţi câştiga stând pe scenă şi ce ţi-ai dori în viaţa de zi cu zi. Da, poţi corela câş­tigul cu o viaţă rezonabilă. Sunt artişti, şi naţionali, şi mondiali, care câştigă extrem de mulţi bani, sunt doriţi de o pătură extrem de mare de oameni. Ve­niturile unui artist sunt tot timpul co­relate cu câţi oameni îl vor, câţi sunt în faţa sce­nei. E o meserie care te face repede să înţelegi cât poţi obţine din ceea ce faci. Da, se poate trăi din muzică, dar obiec­tivul economic este secundar; în studioul de în­re­gistrări, când imprimi un cântec, creierul nu se îm­parte. El e fixat pe "trebuie să fie foarte frumos ce fac, trebuie să placă oamenilor!", dar asta nu e regu­la cu care intri în studio. trebuie să-i aduci pe oa­meni în situaţia să le placă ce faci tu, să simtă ce ai vrut tu să le transmiţi.
Toni Şeicărescu: Cere timp!
Marian Ionescu: Zece ani, 25, uite... E mult, de-adevăratelea, fie şi numai biologic. Dar abia acum, în formula asta în care suntem de 16-17 ani, ieşim cu un cântec din studio şi zicem: "Aşa ar fi trebuit să cântăm, asta e atmosfera!". Şi încă şi acum avem discuţii şi ne învârtim în jurul cozii cum să facem ca, intrând în studio şi înregistrând, muzica să sune cum sună pe scenă. Şi credibil, da sau nu, nici acum nu reuşim asta. Ne întâlnim în studio cu un cântec pe care-l cântăm un an pe scenă şi vrem ca în studio să redăm exact acea stare de spirit. Dar nu se poate, şi asta e o suferinţă a noas­tră.

- Pentru că lipseşte pu­blicul?

Marian Ionescu: Nu ştiu. Marius spunea că lip­seşte starea de spirit ce se creează între noi şi pu­blic, chimia aceea, sună alt­fel acordurile, se în­tâm­plă ce­va, e o vrajă.
Toni Şeicărescu: Fe­nomenul e mai com­plex... E un magnetism.
Marian Ionescu: Am vrea să luăm sunetul aces­ta de pe scenă şi să-l du­cem în studio şi aşa, de dragul şi amorul artei, să ne iasă şi nouă odată un cântec în studio cum sună pe scenă. Că poate într-o zi fericită, cântecul acela ajunge la radio, şi oamenii care nu au ajuns la con­cert sau au fost, dar n-au avut parte de un sunet bun, vor avea ocazia să descopere şi ei ce vrem noi să spunem. Pentru că riscăm să trecem prin viaţa asta artistică şi să nu fi fost clar ce-am vrut.

Foarte bine, în echipă

- În ce măsură problemele, frământările din viaţa de zi cu zi trec în viaţa artistică, în ceea ce fa­ceţi voi pe scenă?

Marian Ionescu: În timpul unui interviu, în faţa noastră e publicul, iar măsura în care aş dez­bate un astfel de subiect cu publicul nu o găsesc po­tri­vită. Ei trebuie să culeagă de la noi muzica, partea asta frumoasă a ei, şi să înţeleagă, dacă vor, stră­du­inţa, neliniştea prin care trecem noi. Cam pe aici se opreşte... Greutăţile pe care le întâmpină un artist sunt nerelevante pentru public.
Cristi Enache: Nu ne putem dedubla, suntem tot noi, şi acasă, şi pe scenă. Dacă eşti artist, eşti în toa­te formele vieţii pe care o ai. Nu poţi fi di­fe­rit. Îna­inte de orice, fiecare dintre noi e un tip punctual, disciplinat, care a înţeles foarte bine, în urmă cu mult timp, rigoarea unui program, şi cred că fiecare nu poate lucra de capul lui. Lucrăm foarte bine doar în echipă.

- Ca artişti, sunteţi foarte mult timp pe dru­muri, de la un concert la altul, dar există întot­deauna acele momente de întoarcere acasă. Cât de importantă e iubirea, susţinerea familiei în ceea ce faceţi?

Cristi Enache: Iubirea este motorul vieţii! Nu cred că este un motor mai bun care ne poate motiva. Te mână înainte dragostea faţă de familia ta, faţă de prietenii tăi, faţă de oamenii cărora le cânţi. Acesta e motorul, nu e altul. Nu banii, nu mâncarea, nu religia, nu politicul, nu avuţia, nu! Dragostea! Atât.
Toni Şeicărescu: Eu aş spune că armonia spirituală...

- Asta mă duce la o altă întrebare: există un loc al cre­dinţei în arta pe care o faceţi?

Toni Şeică­res­cu: Da, şi e cel mai important. De la credinţă plea­că şi faptul că ne-am apucat de cântat, e o energie care vine de un­de­va şi tre­buie să faci schimb cu oamenii care te ascultă. A­ces­ta e cel mai fru­mos lucru de pe fa­ţa pământului. În ori­ce context şi-n orice faci în viaţă.

- Vi s-a în­tâm­plat să aveţi parte şi de un pu­blic mai rece, vreun spec­ta­col în care acest schimb de energie să nu existe?

Toni Şeicărescu: Nu. Schimbul acesta a func­­ţionat mereu. Poate n-a fost atât de puternic mereu, dar a existat.

Partea frumoasă a României

- Cum se vede România, străbătându-i dru­mu­rile?

Cristi Enache: Cunoaştem România mai bine chiar decât politicienii şi luăm pulsul oa­me­nilor mult mai realist decât multe alte ramuri ale sis­temului. Românii sunt oameni buni, înainte de toate, şi sunt o naţiune care încearcă şi se stră­du­ieşte să progreseze. Şi-şi doreşte foarte mult s-o ducă cât mai bine. România, ca ţară, e foarte fru­moasă, o iu­besc foarte mult, n-aş pleca de aici pen­tru nimic în lume, niciodată. Îmi doresc să cântăm până la final.

- Pe ecranele televizoarelor noastre, imaginea României nu e chiar aşa de frumoasă...

Cristi Enache: Depinde de perspectivă. Dacă îţi doreşti să prezinţi o Românie urâtă, poţi s-o faci. Dar eu văd partea frumoasă a ţării şi nu mă inte­resează să văd România altfel.

- Aţi avut şi concerte în afara ţării. România arată la fel şi văzută din afara graniţelor sale?

Toni Şeicărescu: Ca orice om care pleacă şi e legat de locul în care s-a născut, e normal să vrei să fii mai aproape de România şi-ţi doreşti să ajungi cât mai repede acasă, cu toate că ai ce să vezi ori­unde te-ai duce. Şi, ca orice artist, tot fru­mo­sul îl cauţi. Sau ceea ce în istorie se cheamă su­blim sau ope­ră. România frumoasă... acesta e un aspect mai com­plex. Ceea ce trebuie să scoţi la su­pra­faţă, să vezi în orice, e întotdeauna frumosul. Frumosul tre­buie scos din orice. Şi în­totdeauna îţi vi­ne să spui, să vor­beşti, să spui, să cânţi despre ceva fru­mos. Aşa ve­dem şi noi Ro­mâ­nia frumoasă.

Cer deschis

- Ce înseamnă va­canţă pentru Di­recţia 5?

Nicu Da­ma­lan: Pe real, nu prea a­vem vacanţă. Ne mai ducem cu familia la munte, la mare, dar şi acolo unde mergem, tot cu gândul la ce fa­cem ajun­gem. De multe ori am plecat cu chi­tara după mine în vacanţă. Dar trebuie să ne mai rupem din când în când de cotidian. Face bine sufletului şi să ieşim în natură, în vacanţă, să stăm cu copiii...

- Unde vă vor afla sărbătorile acestui sfârşit de an?

Nicu Damalan: Bucurăm oamenii! Le pu­nem muzica noastră sub brad. Asta încer­căm de ani de zile.

- Familia resimte faptul că nu sunteţi împre­ună de sărbători?

Nicu Damalan: Probabil că da. Dar cei de lângă noi ne sunt alături de foarte mult timp şi ştiu la ce s-au înhămat.
Cristi Enache: Trebuie să găsim timp şi pen­tru astfel de momente. Eşti mai relaxat. Îmi place să merg în fiecare an în locuri în care n-am mai fost. E foarte interesant să călătoreşti. Fiecare loc are farmecul lui.

- Ce anume vă doriţi, acum, la 25 de ani de exis­tenţă a grupului Direcţia 5?

Marian Ionescu: Încă 20 de ani să avem buni. Eu am acum aproape 60, pe la 80, mă las. Pen­tru formaţie: să rămână unită. În plus, mă bucur foarte mult că-l am pe Carmin, fiul meu, lângă mine, şi că s-a integrat de-adevăratelea. Doresc continuitate şi rezistenţă, fizică şi psihică.
Cristi Enache: Sănătate, în primul rând! Să ajung, de sărbători, pe la toţi membrii familiei să le duc cadouri, cum fac în fiecare an. În raport cu gru­­pul, să rămânem în armonia pe care am creat-o în timp. Sper să facem muzică din ce în ce mai bună şi mai elevată, în conformitate cu publicul care ne ur­­măreşte de ani de zile.
Marius Keseri: Continuitate, viaţă lungă, noroc şi inspiraţie!
Carmin Ionescu: La fel cu ceilalţi, pentru că simţim la fel. Sănătate!
Nicu Damalan: Încă 25 de ani împreună, pe scenă! Îmi doresc ca toate părţile acestui organism numit Direcţia 5 să funcţioneze şi să reuşim să mer­gem încotro ne dorim. Cerul e foarte deschis, în toa­te zările, şi pentru noi!

Foto: AGERPRES (2), DANIEL DĂBĂCAN