Este psihoterapeut, profesor de psihologie la München şi, de mai bine de două decenii, se dedică studiului traumei, al depresiei şi tulburărilor psihice grave. "Metoda Constelaţiei Identităţii", expusă în detaliu în cărţile sale, pleacă de la ideea că o mare suferinţă afectează nu doar pe cel care o trăieşte, ci şi pe cei din jur şi chiar pe urmaşii urmaşilor acestora. Un punct de vedere revoluţionar, care a schimbat din temelii psihoterapia şi care scoate la iveală nebănuitele resurse de vindecare ale psihicului uman. Dl Franz Ruppert a fost prezent în România pentru două zile, la invitaţia "Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei". Ne-a acordat un interviu în exclusivitate despre dragoste, relaţii şi despre cum suferinţele timpurii ne decid uneori destinul.
"O experienţă sufletească traumatică creşte de patru ori riscul de a suferi de boli precum diabetul sau cancerul"
- Depresia pare să fi ajuns boala secolului. Specialiştii susţin că şi suferinţele fizice izvorăsc adesea tot din tulburările sufleteşti. Cum se văd toate acestea sub lupa psihologului?
- Vreau să vă spun de la bun început că diagnosticul de depresie e un diagnostic depăşit. Acum 100 de ani, psihoterapia vedea în depresie o lipsă de apetit pentru viaţă, o lipsă de energie şi motivare. De atunci, foarte mulţi oameni au fost diagnosticaţi şi puşi în aceeaşi oală, care s-a tot umplut, până am început să ne mirăm că a dat pe din afară. Dar nici în secolul 21, psihiatria nu poate dovedi că depresiile sau tulburările de personalitate sunt boli în sens medical. Medicamentele anti-depresive nu corectează niciun dezechilibru biochimic, ci din contră, îl elimină pe cel care le foloseşte, din punct de vedere emoţional. Nici din punct de vedere genetic nu s-a putut atesta că există gene defecte sau că bolile psihice ar putea fi ereditare. Toţi avem aceleaşi gene, dar conectarea şi deconectarea lor este decisă de semnale care vin din noi sau din afara noastră. Aici e, de fapt, cheia suferinţelor noastre.
- Asta înseamnă că trăirile sufleteşti sunt cele care hotărăsc totul?
- Ceea ce am înţeles în toţi anii mei de lucru cu pacienţii este că bolile, cu puţine excepţii (când e vorba de accidente fizice sau diverşi viruşi), îşi au cauza în relaţiile noastre. Ceea ce ne îmbolnăveşte este felul în care psihicul nostru experimentează relaţiile importante. O experienţă sufletească traumatică creşte de patru ori riscul de a suferi de boli precum diabetul sau cancerul. Şi tot trauma e la baza depresiei sau a altor boli psihice grave. Asta înseamnă că orice demers de vindecare ar trebui să înceapă prin a ne privi cu sinceritate toate relaţiile importante din jur, pentru a vedea cum relaţionăm noi în ele, care sunt sănătoase, care ne îmbolnăvesc şi ce putem schimba. Dacă suntem destul de norocoşi să fi avut o copilărie lipsită de traume şi să fi trăit într-o relaţie bună cu părinţii, atunci probabil vom avea parte de relaţii bune toată viaţa. Din păcate, opusul e mult mai des. Când copilăria ne-a fost zguduită de tot felul de întâmplări, toată viaţa noastră va continua la fel.
"Încă din pântecul mamei, copilul ştie tot"
- Într-un fel, da. Un copil nu-şi poate alege părinţii şi nici nu poate decide în locul lor. Şi o copilărie traumatizată continuă să aibă efecte şi la generaţiile următoare. În cărţile mele am scris mult despre cum trauma trecutului se moşteneşte de la o generaţie la alta. De multe ori, a treia generaţie e cea asupra căreia impactul e cel mai dur. Acceptarea faptului că conflictele psihice ale cuiva pot proveni de la înaintaşi va schimba din temelii psihoterapia.
- Daţi-mi voie să fiu reticentă. Cum ar putea dramele străbunicilor noştri, pe care poate nici nu i-am cunoscut, să se transmită până la noi şi să ne dicteze destinul?
- Pântecul mamei păstrează memoria tuturor întâmplărilor dureroase. Dacă eşti un copil dorit, dacă mama a avut decizia de a te avea, te vei simţi bine primit în lumea aceasta. Dar dacă mama a suferit o traumă, dacă a fost cândva abuzată, dacă n-a fost ea însăşi bine primită în lume, dacă nu şi-a dorit să rămână însărcinată, atunci sarcina îi va stârni sentimente foarte amestecate, chiar negative, împotriva propriului copil. El va prelua toate sentimentele ostile ale mamei împotriva lui. Şi nu le va uita niciodată, decât aparent. Vor rămâne profund amprentate în sufletul lui şi, dacă nu le lămureşte, le va transmite copiilor, în exact acelaşi mod. Pe vremuri, se spunea că dacă cineva vrea să înfieze un copil, cel mai bine ar fi să fie înainte de 6 luni, fiindcă abia după aceea începe să existe o relaţie de ataşament cu mama. Azi, studiile au demonstrat că, încă din pântecul mamei, copilul ştie tot. Are deja sentimente, gânduri, şi e conştient de tot ce se întâmplă în afară, de relaţiile pe care le are mama, de suferinţele sau bucuriile ei, de cât de dorit e. De pildă, dacă mama înaintea acestei sarcini a avortat un copil, pântecul păstrează informaţia şi bebeluşul care e acum în burtă ştie şi înmagazinează pericolul. Iar dacă asupra bebeluşului se încearcă un avort, cu atât mai grav. Dacă copilul e păstrat, va trăi toată viaţa cu trauma de a se şti, în străfundurile sufletului, nedorit, de a simţi că lumea asta a vrut şi vrea să scape de el. Sunt şanse mari să rămână blocat în aşa ceva toată viaţa. Ca să te eliberezi, trebuie să ai curajul să te uiţi în propria biografie şi să vezi unde e trauma. De aici porneşte vindecarea. Fie că e vorba de vindecare sufletească, fie că e vorba de o boală a trupului.
"Când invizibilul devine vizibil"
- "Constelaţia" e ca un microscop pentru psihicul uman, scoate lucrurile din interior şi le face vizibile. E ca şi cum, dintr-odată, ai vedea în exterior filmul care se derulează în capul tău: astea sunt relaţiile pe care le am, mecanismele mele de protecţie, obiceiurile, reacţiile, asta e trauma pe care am trăit-o. E nevoie de un grup de oameni, e nevoie de un facilitator, care e psihoterapeutul, şi e nevoie ca cel care decide să intre în joc să aibă o intenţie clară, pe care să o poată scrie pe tablă sau pe o bucată de hârtie. Poate fi orice, de pildă "Vreau să înţeleg de ce m-am îmbolnăvit de cancer" sau "De ce toate femeile mă părăsesc?", "De ce îmi este frică să am o relaţie?". Apoi, pentru fiecare cuvânt al propoziţiei, un om din grup se va oferi să fie reprezentant. Ce se întâmplă mai departe e foarte greu de explicat logic. Pur şi simplu, reprezentanţii ajung să scoată la iveală, prin gesturi şi lucruri pe care le spun, întâmplările dureroase care ne-au marcat când eram foarte mici şi pe care le-am uitat. Reprezentanţii grupului care scot la iveală informaţia nu sunt conştienţi de gesturile lor, nu folosesc căi logice, ci se bazează mult pe intuiţie, se conectează la inconştientul celuilalt şi apoi traduc ce simt în vorbe sau imagini.
- Pare de ordinul miraculosului...
- E magic, da, chiar e magie ce se întâmplă, să vezi cum nevăzutul devine vizibil, cum lucruri uitate şi bine ascunse în structurile psihicului ies la iveală. Şi cum o dată cu asta oamenii se schimbă, se liniştesc profund, înţeleg ce e cu ei şi încep să se vindece.
- Domnule Ruppert, cum a fost prima dvs. experienţă într-o constelaţie? Aţi fost şi dvs. pacient?
- Da, aveam 35 de ani când am participat prima oară. Am făcut-o pentru că eram atât de incapabil să fac faţă relaţiilor mele de dragoste, încât ajunsesem într-o criză existenţială cumplită. Simţeam că mă îmbolnăvesc, că nu mai pot continua aşa. Nu reuşeam să rămân în nicio relaţie, de fapt, nu reuşeam să am doar o singură relaţie, căreia să mă dedic. Prima şedinţă pe care am făcut-o mi-a scos la iveală cât de mult aveau legătură toate astea cu mama şi cu traumele ei. Mai târziu, în altă constelaţie, am aflat şi că am fost un copil nedorit. Ulterior, ca să verific puterea extraordinară a constelaţiilor, am întrebat-o direct pe mama şi mi-a mărturisit că aşa a fost, a încercat să mă avorteze. Mi-a mai mărturisit şi că la scurtă vreme după naştere era să mor de foame, fiindcă a încetat să mă alăpteze la sân. Şi că plângeam încontinuu, "urlai întruna, nu ne descurcam deloc cu tine, până într-o zi, când tatăl tău s-a dus la pătuţ şi a urlat o dată la tine aşa de tare, că te-ai speriat şi nu ai mai plâns niciodată". Or, astea au fost pentru copilul care eram traume uriaşe. Dar ei n-au luat nicio clipă în calcul efectele lor. Şi nici eu nu am realizat că toate fricile astea m-au condus mai târziu din umbră. În toate relaţiile pe care le aveam păstram mereu o distanţă, un control. Încercam să nu dau totul decât în viaţa profesională.
- Niciodată nu e prea târziu. Important e să-ţi doreşti schimbarea, fiindcă nimeni nu poate să iniţieze o vindecare pentru altcineva. Când am înţeles cum a fost în cazul meu la început, de ce sunt aşa cum sunt, am înţeles şi că, de fapt, eu vreau dragoste, că pot fi cu cineva şi pot avea o relaţie sănătoasă. Am învăţat să nu mai trăiesc întâmplările prin filtrul traumei pe care am trăit-o cândva. Şi am înţeles că trebuie să mă redeschid către sentimente, să îndrăznesc să iubesc şi să mă las iubit.
"Până la iubire, drumul e lung"
- Iubirea vindecă, dar nu poate vindeca cu forţa, până la iubire drumul e lung. Nu e vorba că o mamă nu vrea să-şi iubească propriul copil, ci că nu poate. Nu e vorba că un bărbat nu vrea să fie iubit, ci că se teme că va fi părăsit sau înşelat. Oamenii traumatizaţi au învăţat să supravieţuiască, punând un zid pe sentimentele lor. Pe toate sentimentele, nu doar pe cele dureroase. Şi-au separat mintea de corp ca să nu mai simtă oroarea petrecută cândva. E un mecanism de apărare cu care ajung să se confunde la un moment dat, ajung să trăiască pe pilot automat, fără să mai implice şi sentimentele. Au decis asta cândva, inconştient, ca să poată supravieţui traumei respective, fie că ea a fost un abuz sexual, un abandon, moartea cuiva esenţial. Problema nu e că n-ar vrea să deschidă din nou uşa iubirii, ci că, dacă o deschid, o dată cu dragostea intră şi toată spaima şi suferinţa veche, pe care o izolaseră acolo. Şi atunci, dragostea care ar trebui să-i vindece îi doare.
- Iar dragostea nu ar trebui să doară, nu?
- Nu, dragostea nu doare, de fapt. E un zbucium permanent la mijloc. Dacă nu se deschid, pierd dragostea, dacă se deschid, riscă să simtă şi suferinţa veche pe care au pus cândva capac. Dar trebuie să ai curajul să laşi toate acele sentimente să iasă la iveală, să le înţelegi, să faci curăţenie şi apoi să iubeşti din nou. E valabil şi în cuplu, dar şi în relaţia mamă-copil. Copiii reuşesc în mod straniu să zgândărească trauma veche a mamei, care de multe ori se detaşează şi nu-i poate iubi suficient, pentru că nu poate tolera o prea mare apropiere de propriile ei sentimente. Dar dragostea părinţilor pentru copiii lor există întotdeauna, trebuie doar eliberată din închisoarea traumelor.
- Domnule Ruppert, aveţi acum o relaţie de iubire?
- Da, sunt într-o relaţie şi sunt fericit. Dar mai important decât asta e că nu m-aş mai trăda pe mine niciodată pentru o relaţie. Nu aş călca pe mine, doar ca să fac pe plac cuiva, să fac relaţia să meargă sau doar ca să mă pun la adăpost. Am învăţat să fiu sincer cu mine în dragoste, în primul rând.
"Trauma generaţiilor de azi e lipsa de identitate"
- Lipsa de identitate. A nu şti cine eşti cu adevărat. Tot felul de întâmplări nefericite timpurii te forţează să renunţi la tine, de dragul altora. Să renunţi la dorinţele tale, la sentimentele tale. Tu crezi că ştii cine eşti, dar de fapt ai trăit lucruri atât de dureroase cândva, demult, în copilărie, care te-au obligat să adopţi o falsă personalitate, ca să supravieţuieşti pericolelor şi unui mediu toxic din punct de vedere emoţional. Dacă ar fi să fac un portret robot al multor oameni de azi, aş zice că biografia lor începe cu o traumă. Au fost ori abandonaţi, ori bătuţi, abuzaţi, au fost martori la ceva dureros, întâmplare în urma căreia au pierdut contactul cu propriile sentimente. Ei continuă să trăiască ghidându-se mai mult după ce simt cei din jur, nu după ceea ce-şi doresc ei cu adevărat. Uneori, vor încerca insistent să obţină dragoste de la persoane care nu le pot oferi dragoste şi vor suferi şi mai mult. Alteori, se vor risipi în sexualitate, se vor oferi la nesfârşit, deşi profund nu caută sex, ci tot dragoste. Sau vor sfârşi în relaţii de co-dependenţă, adică tot alături de persoane care nu ştiu cine sunt, pentru că şi la ele contactul cu propriul suflet a fost tăiat. E felul în care aceşti oameni se sprijină, fiecare întreţinându-i celuilalt mecanismele de supravieţuire. Dar totul se complică când aceşti oameni decid să facă copii şi traumatizează, la rândul lor, fără să-şi dea seama.
- Câteodată, nici nu ştim că suntem traumatizaţi şi că am putea transmite mai departe asta. Cred că fiecare are despre sine impresia că e cât se poate de sănătos. Ce am putea face să frângem acest cerc vicios?
- Am putea începe prin a ne pune întrebări. Ăsta sunt eu cu adevărat? De ce fac lucrul ăsta? Îl fac pentru că mi-l doresc sau pentru că mi-e frică? Sau pentru că aşa m-am obişnuit? Sau pentru că altcineva aşteaptă asta de la mine? Sau pentru că vreau să dovedesc ceva? Aşa sunt eu sau mă manipulează viaţa? Sau vorbesc prin mine vechile suferinţe?
- Cu alte cuvinte, să învăţăm să ne ascultăm cu atenţie...
- Da. Şi apoi... nu toate femeile trebuie să fie mame. Dacă dorinţa de a avea copii nu-ţi aparţine 100%, dacă nu te simţi bine la gândul că vei purta o sarcină, deja ai plecat pe un drum greşit. Nu e bine să faci un copil fiindcă îţi cere mama, soţul, societatea, fiindcă vrei să sudezi un cuplu care se clatină sau fiindcă eşti profund nefericită şi crezi că un copil te-ar putea repara. Fiindcă fără să-ţi dai seama, îţi vei abuza la rândul tău copilul. Dacă copilul tău are probleme în relaţiile lui afective, fii sigură că ceva s-a întâmplat cândva cu tine.
- Domnule Ruppert, v-au schimbat în vreun fel descoperirile pe care le-aţi făcut de când studiaţi trauma şi metoda constelaţiei?
- Experienţa cu constelaţiile m-a făcut să mă simt privilegiat. Acum mă simt liber şi bucuros să fac această meserie, nu mă mai simt stors la ideea că trebuie să merg la cabinet să-mi întâlnesc pacienţii. Nici nu mai sunt îngrijorat de bani, ca înainte. Pur şi simplu m-am relaxat, ştiu că o să vină, atâta timp cât fac ce trebuie. Şi eu aveam o personalitate falsă, era masca mea profesională, nici nu-mi dădeam seama c-o port. Acum simt că trăiesc viaţa mea, nu pe a altora şi asta îmi aduce bucurie. Sunt sigur că m-aş opri, dacă aş simţi că ceva nu e în regulă.
- Metoda constelaţiei aduce nou în psihoterapie şi o încărcătură spirituală. Credeţi într-o Inteligenţă Superioară care ne guvernează din umbră?
- Nu sunt o persoană spirituală în sensul acela. Ceea ce am învăţat din lucrul cu oamenii traumatizaţi e că spiritualitatea e folosită, adesea, ca un soi de distragere a atenţiei, care îi ajută să se ţină departe de propriile lor traume şi suferinţe şi de sentimentul că sunt neajutoraţi. Există atât de multă inteligenţă în noi, în natura umană, de ce ar trebui s-o caut undeva deasupra? Îmi e suficient să văd toate aceste miracole care se întâmplă când oamenii încep să caute adevărul despre ei. Sunt lucruri care mă uimesc zi de zi, care mă pun pe gânduri clipă de clipă. Misterul e chiar în faţa ochilor noştri, e aici, printre noi.
Cărţile lui Franz Ruppert sunt traduse în româneşte şi publicate la Editura Trei. Cei interesaţi de metoda de vindecare prin constelaţie pot găsi mai multe informaţii pe http://www.psihotrauma.ro/sau contactând Institutul pentru Studiul şi Tratamentul Traumei, la tel. 0730/28.55.82.
Reproduceri după lucrări de DANIELA FĂINIŞ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
