La noi, mecenatul e azi inexistent fiindcă bogații de top au în general o educație precară și o lipsă de gust care sare în ochi. Atunci când totuși investesc în artă, o fac doar în opere cu cotă sigură, colecțiile fiind văzute ca un depozit nesupus fluctuațiilor bursei. Ceea ce-i interesează e valoarea de piață, nu valoarea artistică, pe care de altfel nici nu sunt capabili să o aprecieze. Istoria a reținut însă, împreună cu numele unor mari artiști, și pe cele ale filantropilor care le-au intuit genialitatea pe când erau necunoscuți. Conștienți că au astfel o șansă de a-și perpetua amintirea în posteritate, "patronii" au sprijinit cu stipendii artiști în care credeau, ca aceștia să se poată dedica vocației lor, le-au cumpărat și popularizat operele, le-au organizat expoziții în galerii vizibile, în muzee. Dacă numele Guggenheim a ajuns celebru în toată lumea e pentru că desemnează câteva mari muzee de artă modernă și contemporană - cel de la New York, datorat lui Solomon G, cel de la Bilbao, cel de la Berlin, cel de la Veneția, din palatul Venier de pe canal Grande, înființat de Peggy - toate vizitate anual de milioane de oameni. Familia Guggenheim a câștigat pariul cu nemurirea fiindcă a iubit până la dependență arta și și-a folosit averea pentru scopuri nobile. Peggy Guggenheim (1898-1979) a fost - vă veți convinge citindu-i "confesiunile" - o personalitate fascinantă. Tânăra excentrică dintr-o bogată familie americană, cu un tată mort pe "Titanic" în 1912, și-a luat în primire averea la majorat și s-a stabilit în 1920 la Paris - pe atunci capitala artistică a lumii. Fără să aibă ea însăși vreun talent special, dar cu o curiozitate intelectuală, o intuiție a noului care sparge clișeele și o atracție către viața boemă ce sfidează rigorile burgheze, Peggy începe să colecționeze nu doar opere de artă novatoare ci și bărbați din mediul pe care-l frecventează. Vitalitatea ei frenetică, extravaganța, rafinamentul, libertatea oferită de avere stârnesc pasiuni printre plasticienii și scriitorii dintre care își alege soți și amanți după capriciile unor atracții trecătoare. Cu excepția primului soț, sculptorul și scriitorul Laurence Vail, "regele boemei pariziene" cu care a avut doi copii și cu care a rămas prietenă pe viață, ceilalți parteneri i s-au părut mai plăcuți după ruperea relației decât în timpul ei. Căci, deși se îndrăgostește ușor, Peggy nu e omul legăturilor statornice (e drept că și artiștii obsedați de opera lor sunt greu de suportat). Interesul major al "confesiunilor" constă în portretele acestor bărbați de care a fost intim apropiată. Între ei, Max Ernst, cu care a fost și căsătorită timp de 5 ani, Samuel Beckett și nu în ultimul rând, Brâncuși, care-i spunea Peghița și de care s-a despărțit doar fiindcă devenise prea posesiv. Alte figuri remarcabile care sar din paginile memorialistice sunt, între alții, criticul de artă Herbert Reed, Jean Cocteau, Yves Tanguy, Giaccometti, Moore, Victor Brauner, Jackson Pollock (pe care l-a întreținut și în a cărui impunere mondială a avut rolul principal). Intensitatea cu care a trăit de la 21 la 81 de ani, generozitatea și pasiunea cu care a contribuit la schimbarea paradigmei artistice din secolul trecut dar și sinceritatea mărturisirilor fac din Peggy Guggenheim un personaj cu posteritate.