Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Peggy Guggenheim, "Confesiunile unei de­pendente de artă", traducere de Ci­prian Șiulea, cuvânt înainte de Gore Vidal, introducere de Alfred H. Barr Jr., Editura Pandora M (tel. 021/300.60.90), 168 p.

La noi, mecenatul e azi inexistent fiindcă bogații de top au în general o edu­cație precară și o lipsă de gust care sa­re în ochi. Atunci când totuși in­ves­tesc în artă, o fac doar în opere cu cotă si­gu­ră, colecțiile fiind văzute ca un depozit nesupus fluctuațiilor bursei. Ceea ce-i in­te­resează e va­loa­rea de piață, nu valoarea artistică, pe care de altfel nici nu sunt capabili să o apre­cieze. Is­to­ria a re­ținut însă, împreună cu numele unor mari artiști, și pe cele ale filantropilor care le-au intuit ge­nia­litatea pe când erau necunoscuți. Conștienți că au astfel o șansă de a-și perpetua amintirea în pos­teritate, "patronii" au sprijinit cu stipendii ar­tiști în care credeau, ca aceștia să se poată dedica vo­cației lor, le-au cumpărat și popu­larizat operele, le-au organizat expoziții în galerii vizibile, în mu­zee. Dacă numele Guggenheim a ajuns celebru în toată lumea e pentru că de­sem­nează câteva mari muzee de artă modernă și contemporană - cel de la New York, datorat lui Solomon G, cel de la Bil­bao, cel de la Berlin, cel de la Veneția, din pa­latul Venier de pe ca­nal Gran­de, înființat de Peggy - toa­­te vizitate anual de mi­lioane de oa­meni. Fa­milia Gug­gen­heim a câș­ti­gat pa­­riul cu nemurirea fi­ind­că a iubit până la de­pen­dență arta și și-a folosit averea pentru scopuri no­bile. Peggy Guggenheim (1898-1979) a fost - vă veți con­vinge citindu-i "con­­fe­siu­nile" - o perso­na­­litate fas­cinantă. Tânăra excentrică dintr-o bogată familie ame­ricană, cu un tată mort pe "Titanic" în 1912, și-a luat în primire averea la majorat și s-a sta­bilit în 1920 la Pa­ris - pe atunci capitala ar­tistică a lumii. Fără să aibă ea însăși vreun talent special, dar cu o curiozitate intelectuală, o intuiție a noului care sparge clișeele și o atracție către via­ța boemă ce sfidează rigorile burgheze, Peggy în­cepe să colecționeze nu doar opere de artă no­va­toare ci și bărbați din mediul pe care-l frec­ven­tea­ză. Vita­litatea ei frenetică, extravaganța, rafi­na­mentul, libertatea oferită de avere stârnesc pa­siuni printre plasticienii și scriitorii dintre care își alege soți și amanți după capriciile unor atracții trecă­toa­re. Cu excepția primului soț, sculptorul și scri­itorul Laurence Vail, "regele boemei pari­ziene" cu care a avut doi copii și cu care a rămas prietenă pe via­ță, ceilalți parteneri i s-au părut mai plăcuți după ruperea relației decât în timpul ei. Căci, deși se îndrăgostește ușor, Peggy nu e omul legăturilor statornice (e drept că și artiștii obsedați de opera lor sunt greu de suportat). Interesul ma­jor al "con­fesiunilor" constă în portretele acestor bărbați de care a fost intim apropiată. Între ei, Max Ernst, cu care a fost și căsătorită timp de 5 ani, Samuel Beckett și nu în ultimul rând, Brân­cuși, care-i spu­nea Peghița și de care s-a despărțit doar fi­ind­că de­ve­nise prea posesiv. Alte figuri remarcabile care sar din paginile memorialistice sunt, între alții, cri­ti­­cul de artă Herbert Reed, Jean Cocteau, Yves Tan­guy, Giaccometti, Moore, Vic­tor Brau­ner, Jackson Pollock (pe care l-a în­tre­ținut și în a cărui im­punere mondială a avut rolul principal). In­ten­si­tatea cu care a trăit de la 21 la 81 de ani, gene­ro­­zi­ta­tea și pasiunea cu care a contribuit la schim­barea paradigmei artistice din secolul trecut dar și sinceritatea mărturisirilor fac din Peggy Guggenheim un personaj cu posteritate.