Târgul de carte Gaudeamus 2016 a arătat încă o dată că literatura română e acum într-o perioadă bună: are un palier îmbogățit an de an cu opere veritabile, precum și un public dornic să le citească. Cred că, la o evaluare din viitor a anilor noștri, istoria literară va avea de unde să cearnă destule nume și titluri. Între ele, și pe cel al Ioanei Pârvulescu și al noului ei roman, pe cât de original, pe atât de plăcut la lectură. Original - fiindcă personajul principal e o casă veche din Brașov (fost Kronstadt-Brassó, fost Orașul Stalin), de pe strada Sfântul Ioan (fostă Maiakowski), și care, din 1931 și până azi, s-a identificat cu existențele a patru generații din aceeași familie. Poveștile de viață ale acestor oameni înrudiți au ca nod temporal, cu iradieri înapoi și înainte, anii '60 ai secolului trecut, văzuți din perspectiva copiilor de atunci ai familiei, două fetițe și doi băieți, frați și veri, cu vârste între 4 și 14 ani. Povestitoare e cea mai mică dintre ei, iar subtilitatea construcției narative e că vocea la persoana I se dedublează uneori, ieșind din prezentul copilăriei și privind înapoi dintr-un prezent al maturității, la care cititorul e luat ca martor, prin adresare directă. Uimitoare în acest roman autobiografic - compus cu buna știință a trucurilor narative, a încorporării trăitului în ficțiune (să nu uităm că autoarea e profesoară de literatură modernă) - este ușurința cu care Ioana Pârvulescu intră în pielea copilului ce a fost, de fapt în cea a "copilului universal", trecând prin etapele înșurubării lui în lume. O lume de cercuri concentrice în spațiu și timp, având ca centru interiorul ocrotitor al casei cu părinți, bunici, unchi și mătuși, apoi strada, orașul, munții înconjurători. Istoria reverberează în universul familiei, cu suișuri și coborâșuri abrupte la nivel individual, deturnând sau amputând destine. În țesătura epică apar și simetrii bizare ale hazardului, coincidențe ce pot fi percepute doar retrospectiv, învățăminte căpătate prin experiență, ambiguități rămase "sub pecete". Toate puse în personaje ale unor povești încatenate, una mai frumoasă ca alta. Legați prin genealogie, protagoniștii acestora au individualitate, trăiesc în dialoguri și acțiune, respiră o anume atmosferă, au parte de drame și scene comice, de iubiri și despărțiri, capătă corporalitate și suflet, așa cum doar bunii romancieri știu să facă. În plus, există difuz, niciodată ostentativ, în tot romanul un cod moral și cultural pe care generațiile precedente l-au transmis urmașilor, iar aceștia l-au asimilat, le-a intrat în sânge și nu s-au mai putut abate de la el, oricât de contrarii acestor principii ar fi fost vremurile în care le-a fost dat să trăiască. Nu degeaba una dintre bunici, exploatând setea de aventură a celor patru nepoți, înființează cu ei o "organizație secretă" denumită Societatea de Îndreptare a Lumii. Virtuțile ce se cer membrilor, în strâmba lume comunistă, sunt cumpătare, curaj, prudență și dreptate, iar modul cum înțeleg copiii să le cultive e de tot hazul. Multe din întâmplările relatate de mezină sau povestite ei au și tâlcuri simbolice, ca de exemplu regulile drumeției pe munte sau ale înotului prin vârtejuri, salvatoare și din urcușurile și lupta cu valurile vieții. Frumos ochestrată și emoționantă, "Inocenții" e o carte de o luminozitate specială, din care ieși purificat.