Este psihoterapeut, profesor de psihologie la München și, de mai bine de două decenii, se dedică studiului traumei, al depresiei și tulburărilor psihice grave. "Metoda Constelației Identității", expusă în detaliu în cărțile sale, pleacă de la ideea că o mare suferință afectează nu doar pe cel care o trăiește, ci și pe cei din jur și chiar pe urmașii urmașilor acestora. Un punct de vedere revoluționar, care a schimbat din temelii psihoterapia și care scoate la iveală nebănuitele resurse de vindecare ale psihicului uman. Dl Franz Ruppert a fost prezent în România pentru două zile, la invitația "Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei". Ne-a acordat un interviu în exclusivitate despre dragoste, relații și despre cum suferințele timpurii ne decid uneori destinul.
"O experiență sufletească traumatică crește de patru ori riscul de a suferi de boli precum diabetul sau cancerul"
- Depresia pare să fi ajuns boala secolului. Specialiștii susțin că și suferințele fizice izvorăsc adesea tot din tulburările sufletești. Cum se văd toate acestea sub lupa psihologului?
- Vreau să vă spun de la bun început că diagnosticul de depresie e un diagnostic depășit. Acum 100 de ani, psihoterapia vedea în depresie o lipsă de apetit pentru viață, o lipsă de energie și motivare. De atunci, foarte mulți oameni au fost diagnosticați și puși în aceeași oală, care s-a tot umplut, până am început să ne mirăm că a dat pe din afară. Dar nici în secolul 21, psihiatria nu poate dovedi că depresiile sau tulburările de personalitate sunt boli în sens medical. Medicamentele anti-depresive nu corectează niciun dezechilibru biochimic, ci din contră, îl elimină pe cel care le folosește, din punct de vedere emoțional. Nici din punct de vedere genetic nu s-a putut atesta că există gene defecte sau că bolile psihice ar putea fi ereditare. Toți avem aceleași gene, dar conectarea și deconectarea lor este decisă de semnale care vin din noi sau din afara noastră. Aici e, de fapt, cheia suferințelor noastre.
- Asta înseamnă că trăirile sufletești sunt cele care hotărăsc totul?
- Ceea ce am înțeles în toți anii mei de lucru cu pacienții este că bolile, cu puține excepții (când e vorba de accidente fizice sau diverși viruși), își au cauza în relațiile noastre. Ceea ce ne îmbolnăvește este felul în care psihicul nostru experimentează relațiile importante. O experiență sufletească traumatică crește de patru ori riscul de a suferi de boli precum diabetul sau cancerul. Și tot trauma e la baza depresiei sau a altor boli psihice grave. Asta înseamnă că orice demers de vindecare ar trebui să înceapă prin a ne privi cu sinceritate toate relațiile importante din jur, pentru a vedea cum relaționăm noi în ele, care sunt sănătoase, care ne îmbolnăvesc și ce putem schimba. Dacă suntem destul de norocoși să fi avut o copilărie lipsită de traume și să fi trăit într-o relație bună cu părinții, atunci probabil vom avea parte de relații bune toată viața. Din păcate, opusul e mult mai des. Când copilăria ne-a fost zguduită de tot felul de întâmplări, toată viața noastră va continua la fel.
"Încă din pântecul mamei, copilul știe tot"
- Sună aproape ca un blestem.
- Într-un fel, da. Un copil nu-și poate alege părinții și nici nu poate decide în locul lor. Și o copilărie traumatizată continuă să aibă efecte și la generațiile următoare. În cărțile mele am scris mult despre cum trauma trecutului se moștenește de la o generație la alta. De multe ori, a treia generație e cea asupra căreia impactul e cel mai dur. Acceptarea faptului că conflictele psihice ale cuiva pot proveni de la înaintași va schimba din temelii psihoterapia.
- Dați-mi voie să fiu reticentă. Cum ar putea dramele străbunicilor noștri, pe care poate nici nu i-am cunoscut, să se transmită până la noi și să ne dicteze destinul?
- Pântecul mamei păstrează memoria tuturor întâmplărilor dureroase. Dacă ești un copil dorit, dacă mama a avut decizia de a te avea, te vei simți bine primit în lumea aceasta. Dar dacă mama a suferit o traumă, dacă a fost cândva abuzată, dacă n-a fost ea însăși bine primită în lume, dacă nu și-a dorit să rămână însărcinată, atunci sarcina îi va stârni sentimente foarte amestecate, chiar negative, împotriva propriului copil. El va prelua toate sentimentele ostile ale mamei împotriva lui. Și nu le va uita niciodată, decât aparent. Vor rămâne profund amprentate în sufletul lui și, dacă nu le lămurește, le va transmite copiilor, în exact același mod. Pe vremuri, se spunea că dacă cineva vrea să înfieze un copil, cel mai bine ar fi să fie înainte de 6 luni, fiindcă abia după aceea începe să existe o relație de atașament cu mama. Azi, studiile au demonstrat că, încă din pântecul mamei, copilul știe tot. Are deja sentimente, gânduri, și e conștient de tot ce se întâmplă în afară, de relațiile pe care le are mama, de suferințele sau bucuriile ei, de cât de dorit e. De pildă, dacă mama înaintea acestei sarcini a avortat un copil, pântecul păstrează informația și bebelușul care e acum în burtă știe și înmagazinează pericolul. Iar dacă asupra bebelușului se încearcă un avort, cu atât mai grav. Dacă copilul e păstrat, va trăi toată viața cu trauma de a se ști, în străfundurile sufletului, nedorit, de a simți că lumea asta a vrut și vrea să scape de el. Sunt șanse mari să rămână blocat în așa ceva toată viața. Ca să te eliberezi, trebuie să ai curajul să te uiți în propria biografie și să vezi unde e trauma. De aici pornește vindecarea. Fie că e vorba de vindecare sufletească, fie că e vorba de o boală a trupului.
"Când invizibilul devine vizibil"
- Ați dezvoltat, în toți anii de practică în psihoterapie, o metodă de autocunoaștere și vindecare destul de revoluționară, metoda constelației. Puteți spune și cititorilor noștri cum funcționează?
- "Constelația" e ca un microscop pentru psihicul uman, scoate lucrurile din interior și le face vizibile. E ca și cum, dintr-odată, ai vedea în exterior filmul care se derulează în capul tău: astea sunt relațiile pe care le am, mecanismele mele de protecție, obiceiurile, reacțiile, asta e trauma pe care am trăit-o. E nevoie de un grup de oameni, e nevoie de un facilitator, care e psihoterapeutul, și e nevoie ca cel care decide să intre în joc să aibă o intenție clară, pe care să o poată scrie pe tablă sau pe o bucată de hârtie. Poate fi orice, de pildă "Vreau să înțeleg de ce m-am îmbolnăvit de cancer" sau "De ce toate femeile mă părăsesc?", "De ce îmi este frică să am o relație?". Apoi, pentru fiecare cuvânt al propoziției, un om din grup se va oferi să fie reprezentant. Ce se întâmplă mai departe e foarte greu de explicat logic. Pur și simplu, reprezentanții ajung să scoată la iveală, prin gesturi și lucruri pe care le spun, întâmplările dureroase care ne-au marcat când eram foarte mici și pe care le-am uitat. Reprezentanții grupului care scot la iveală informația nu sunt conștienți de gesturile lor, nu folosesc căi logice, ci se bazează mult pe intuiție, se conectează la inconștientul celuilalt și apoi traduc ce simt în vorbe sau imagini.
- Pare de ordinul miraculosului...
- E magic, da, chiar e magie ce se întâmplă, să vezi cum nevăzutul devine vizibil, cum lucruri uitate și bine ascunse în structurile psihicului ies la iveală. Și cum o dată cu asta oamenii se schimbă, se liniștesc profund, înțeleg ce e cu ei și încep să se vindece.
- Domnule Ruppert, cum a fost prima dvs. experiență într-o constelație? Ați fost și dvs. pacient?
- Da, aveam 35 de ani când am participat prima oară. Am făcut-o pentru că eram atât de incapabil să fac față relațiilor mele de dragoste, încât ajunsesem într-o criză existențială cumplită. Simțeam că mă îmbolnăvesc, că nu mai pot continua așa. Nu reușeam să rămân în nicio relație, de fapt, nu reușeam să am doar o singură relație, căreia să mă dedic. Prima ședință pe care am făcut-o mi-a scos la iveală cât de mult aveau legătură toate astea cu mama și cu traumele ei. Mai târziu, în altă constelație, am aflat și că am fost un copil nedorit. Ulterior, ca să verific puterea extraordinară a constelațiilor, am întrebat-o direct pe mama și mi-a mărturisit că așa a fost, a încercat să mă avorteze. Mi-a mai mărturisit și că la scurtă vreme după naștere era să mor de foame, fiindcă a încetat să mă alăpteze la sân. Și că plângeam încontinuu, "urlai întruna, nu ne descurcam deloc cu tine, până într-o zi, când tatăl tău s-a dus la pătuț și a urlat o dată la tine așa de tare, că te-ai speriat și nu ai mai plâns niciodată". Or, astea au fost pentru copilul care eram traume uriașe. Dar ei n-au luat nicio clipă în calcul efectele lor. Și nici eu nu am realizat că toate fricile astea m-au condus mai târziu din umbră. În toate relațiile pe care le aveam păstram mereu o distanță, un control. Încercam să nu dau totul decât în viața profesională.
- E suficient doar să înțelegem de unde vin suferințele și problemele noastre? Vârsta la care suntem capabili să le digerăm nu e cumva prea târzie, pentru a mai putea schimba ceva?
- Niciodată nu e prea târziu. Important e să-ți dorești schimbarea, fiindcă nimeni nu poate să inițieze o vindecare pentru altcineva. Când am înțeles cum a fost în cazul meu la început, de ce sunt așa cum sunt, am înțeles și că, de fapt, eu vreau dragoste, că pot fi cu cineva și pot avea o relație sănătoasă. Am învățat să nu mai trăiesc întâmplările prin filtrul traumei pe care am trăit-o cândva. Și am înțeles că trebuie să mă redeschid către sentimente, să îndrăznesc să iubesc și să mă las iubit.
"Până la iubire, drumul e lung"
- Dragostea vindecă, o spun și religiile, și terapeuții, dar dacă este adevărat, de ce e atât de greu să dăm zidurile jos?
- Iubirea vindecă, dar nu poate vindeca cu forța, până la iubire drumul e lung. Nu e vorba că o mamă nu vrea să-și iubească propriul copil, ci că nu poate. Nu e vorba că un bărbat nu vrea să fie iubit, ci că se teme că va fi părăsit sau înșelat. Oamenii traumatizați au învățat să supraviețuiască, punând un zid pe sentimentele lor. Pe toate sentimentele, nu doar pe cele dureroase. Și-au separat mintea de corp ca să nu mai simtă oroarea petrecută cândva. E un mecanism de apărare cu care ajung să se confunde la un moment dat, ajung să trăiască pe pilot automat, fără să mai implice și sentimentele. Au decis asta cândva, inconștient, ca să poată supraviețui traumei respective, fie că ea a fost un abuz sexual, un abandon, moartea cuiva esențial. Problema nu e că n-ar vrea să deschidă din nou ușa iubirii, ci că, dacă o deschid, o dată cu dragostea intră și toată spaima și suferința veche, pe care o izolaseră acolo. Și atunci, dragostea care ar trebui să-i vindece îi doare.
- Iar dragostea nu ar trebui să doară, nu?
- Nu, dragostea nu doare, de fapt. E un zbucium permanent la mijloc. Dacă nu se deschid, pierd dragostea, dacă se deschid, riscă să simtă și suferința veche pe care au pus cândva capac. Dar trebuie să ai curajul să lași toate acele sentimente să iasă la iveală, să le înțelegi, să faci curățenie și apoi să iubești din nou. E valabil și în cuplu, dar și în relația mamă-copil. Copiii reușesc în mod straniu să zgândărească trauma veche a mamei, care de multe ori se detașează și nu-i poate iubi suficient, pentru că nu poate tolera o prea mare apropiere de propriile ei sentimente. Dar dragostea părinților pentru copiii lor există întotdeauna, trebuie doar eliberată din închisoarea traumelor.
- Domnule Ruppert, aveți acum o relație de iubire?
- Da, sunt într-o relație și sunt fericit. Dar mai important decât asta e că nu m-aș mai trăda pe mine niciodată pentru o relație. Nu aș călca pe mine, doar ca să fac pe plac cuiva, să fac relația să meargă sau doar ca să mă pun la adăpost. Am învățat să fiu sincer cu mine în dragoste, în primul rând.
"Trauma generațiilor de azi e lipsa de identitate"
- Ați călătorit peste tot prin Europa și ați lucrat cu persoane din toate colțurile lumii. Spuneați că depresia e o etichetă prea vastă. Totuși, care e suferința care afectează cel mai mult generațiile de azi?
- Lipsa de identitate. A nu ști cine ești cu adevărat. Tot felul de întâmplări nefericite timpurii te forțează să renunți la tine, de dragul altora. Să renunți la dorințele tale, la sentimentele tale. Tu crezi că știi cine ești, dar de fapt ai trăit lucruri atât de dureroase cândva, demult, în copilărie, care te-au obligat să adopți o falsă personalitate, ca să supraviețuiești pericolelor și unui mediu toxic din punct de vedere emoțional. Dacă ar fi să fac un portret robot al multor oameni de azi, aș zice că biografia lor începe cu o traumă. Au fost ori abandonați, ori bătuți, abuzați, au fost martori la ceva dureros, întâmplare în urma căreia au pierdut contactul cu propriile sentimente. Ei continuă să trăiască ghidându-se mai mult după ce simt cei din jur, nu după ceea ce-și doresc ei cu adevărat. Uneori, vor încerca insistent să obțină dragoste de la persoane care nu le pot oferi dragoste și vor suferi și mai mult. Alteori, se vor risipi în sexualitate, se vor oferi la nesfârșit, deși profund nu caută sex, ci tot dragoste. Sau vor sfârși în relații de co-dependență, adică tot alături de persoane care nu știu cine sunt, pentru că și la ele contactul cu propriul suflet a fost tăiat. E felul în care acești oameni se sprijină, fiecare întreținându-i celuilalt mecanismele de supraviețuire. Dar totul se complică când acești oameni decid să facă copii și traumatizează, la rândul lor, fără să-și dea seama.
- Câteodată, nici nu știm că suntem traumatizați și că am putea transmite mai departe asta. Cred că fiecare are despre sine impresia că e cât se poate de sănătos. Ce am putea face să frângem acest cerc vicios?
- Am putea începe prin a ne pune întrebări. Ăsta sunt eu cu adevărat? De ce fac lucrul ăsta? Îl fac pentru că mi-l doresc sau pentru că mi-e frică? Sau pentru că așa m-am obișnuit? Sau pentru că altcineva așteaptă asta de la mine? Sau pentru că vreau să dovedesc ceva? Așa sunt eu sau mă manipulează viața? Sau vorbesc prin mine vechile suferințe?
- Cu alte cuvinte, să învățăm să ne ascultăm cu atenție...
- Da. Și apoi... nu toate femeile trebuie să fie mame. Dacă dorința de a avea copii nu-ți aparține 100%, dacă nu te simți bine la gândul că vei purta o sarcină, deja ai plecat pe un drum greșit. Nu e bine să faci un copil fiindcă îți cere mama, soțul, societatea, fiindcă vrei să sudezi un cuplu care se clatină sau fiindcă ești profund nefericită și crezi că un copil te-ar putea repara. Fiindcă fără să-ți dai seama, îți vei abuza la rândul tău copilul. Dacă copilul tău are probleme în relațiile lui afective, fii sigură că ceva s-a întâmplat cândva cu tine.
- Domnule Ruppert, v-au schimbat în vreun fel descoperirile pe care le-ați făcut de când studiați trauma și metoda constelației?
- Experiența cu constelațiile m-a făcut să mă simt privilegiat. Acum mă simt liber și bucuros să fac această meserie, nu mă mai simt stors la ideea că trebuie să merg la cabinet să-mi întâlnesc pacienții. Nici nu mai sunt îngrijorat de bani, ca înainte. Pur și simplu m-am relaxat, știu că o să vină, atâta timp cât fac ce trebuie. Și eu aveam o personalitate falsă, era masca mea profesională, nici nu-mi dădeam seama c-o port. Acum simt că trăiesc viața mea, nu pe a altora și asta îmi aduce bucurie. Sunt sigur că m-aș opri, dacă aș simți că ceva nu e în regulă.
- Metoda constelației aduce nou în psihoterapie și o încărcătură spirituală. Credeți într-o Inteligență Superioară care ne guvernează din umbră?
- Nu sunt o persoană spirituală în sensul acela. Ceea ce am învățat din lucrul cu oamenii traumatizați e că spiritualitatea e folosită, adesea, ca un soi de distragere a atenției, care îi ajută să se țină departe de propriile lor traume și suferințe și de sentimentul că sunt neajutorați. Există atât de multă inteligență în noi, în natura umană, de ce ar trebui s-o caut undeva deasupra? Îmi e suficient să văd toate aceste miracole care se întâmplă când oamenii încep să caute adevărul despre ei. Sunt lucruri care mă uimesc zi de zi, care mă pun pe gânduri clipă de clipă. Misterul e chiar în fața ochilor noștri, e aici, printre noi.
Cărțile lui Franz Ruppert sunt traduse în românește și publicate la Editura Trei. Cei interesați de metoda de vindecare prin constelație pot găsi mai multe informații pe http://www.psihotrauma.ro/sau contactând Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei, la tel. 0730/28.55.82.
Reproduceri după lucrări de DANIELA FĂINIȘ