MIRCEA RADU - "În meseria asta, laudele pot să-ţi ia minţile"

- După ce ani la rând ai ţinut fruntea ştirilor pe TVR1, ai trecut acum pe TVR 2, la comanda unei emisiuni de divertisment: "Fe­mei de 10, Bărbaţi de 10". De ce ţi-ai do­rit această schimbare? Erai gro­zav şi la ştiri!

- Să-ţi explic: "Mircea Radu se reîntoarce la dragostea din­tâi" titrau ziarele, în martie 2012, când am revenit la ştiri, după doi­sprezece ani de succes în diver­tisment. Aşa cum am spus şi la vremea res­pec­tivă, nu era însă vor­ba de nicio dragoste în mutarea aia, ci de pragmatism: fără să mă anunţe nimeni, se scosese de pe post emisiunea pe care o re­alizam şi o prezentam, "ÎnTrecerea Ani­lor", care făcea audienţă bună. Şi se pu­sese o alta în loc. Nu mai ştiu cum se nu­mea emisiunea aceea (oa­re mai ştie ci­neva?), dar ţin minte că făcea zero şi ceva rating. Cert este că eu ră­mă­sesem pe dinafară, fără nicio emisiune şi cu un timp mult prea scurt ca să pre­gătesc ceva. Atunci mi s-a propus să trec la prezentarea Jurnalului principal. Am avut deci de ales între "reîntoarcerea la dragostea dintâi", după cum spuneam, şi statul degeaba. Şi am ales! Apoi, după schimbarea poli­tică din vara lui 2012 şi înlocuirea conducerii Tele­viziunii Publice cu alţi domni şi doamne de acelaşi calibru şi cu aceleaşi performanţe profesionale în televiziune, mi s-a zis că locul de prezentator al principalului Jurnal nu e al meu, e al altuia. "Bi­ne", am răspuns, "nu-i ni­mic. Puneţi pe cine vreţi voi, eu n-am nicio pro­blemă să stau în spatele camerelor". Mă pri­ce­peam. Făcusem editare a Jurnalului de ştiri şi în perioada 1996-2000. "A, nu, că nici as­ta nu mer­ge!" "Dar ce mer­ge?", zic. "Week­end-ul, că se ui­tă lumea." Nu au­zisem în viaţa mea o explicaţie ca asta, era chiar simpatică şi am spus: "Bine, weekend-ul." Aşa s-a scurs o pe­rioa­dă inte­resantă, cu colege profe­sioniste de-a stânga mea, la pre­zentare: Monica Ghiurco şi Dorina Flo­rea. Restul e, cum se spune, istorie... Dar aş vrea ca istoria să reţină că haosul ăsta, acest du-te-vino dintre ştiri şi divertisment, nu mi se dato­rează.

- Te simţi acasă în formatul acesta nou, "Femei de 10, Bărbaţi de 10", ală­turi de Marina Almăşan?

- "Femei de 10, Bărbaţi de 10"  este un format 100% al Marinei Almăşan, o pro­punere cu care ea a venit către mine şi pe care am acceptat-o, cu toate că nu mai lucrasem cu ea niciodată. Marina era pen­tru mine o femeie pe care o priveam cu un amestec de respect şi curiozitate: ştiam că este o profesionistă, dar mă întrebam cum de a reuşit să reziste atât de mult timp în te­leviziune. Acum, după prima lună de lucrat îm­pre­u­nă, pot spune că da, Marina are foarte mul­te cali­tăţi de prezentatoare, dar şi de produ­cătoare TV, are o echipă cu care îţi e mai mare dragul să lucrezi şi nu regret nicio clipă mu­tarea făcută. Pe de altă parte, eu propu­se­sem pos­tului public un alt for­mat, de tip "quiz", o emi­siune de cul­tură şi edu­ca­ţie, în­tr-un limbaj agre­abil - un for­mat pu­ter­nic, care mer­ge neîn­tre­rupt în Fran­ţa de trei­zeci de ani, cu un prezentator respec­tat, pe care îl simt ca absolut necesar şi la noi, într-un moment cum e acesta. Dar Televiziunea Ro­mâ­nă nu mi-a dat ni­ciun răs­puns. Cred că nu sim­ţim la fel...

- Avatarurile vieţii tale în TVR nu s-au sim­ţit niciodată în pre­zenţa de pe micul e­cran, care nu şi-a pier­dut de­loc luciul şi se­ducţia. Eşti foarte iubit de pu­blic. Pe lân­gă farme­cul tău per­sonal, ai şi o ma­re dis­poni­bilitate a co­mu­­nicării, eşti sin­cer, faci glume, vor­beşti des­­chis. E un ta­lent moş­tenit pe linie de fa­milie?

- Îmi pla­ce să stau de vorbă cu invitaţii intere­sanţi din platou, aşa cum îmi place să dau replica oamenilor de pe stradă, care intră în vorbă cu mine. De ce nu aş face-o? Faptul că sunt cunoscut, că sunt o persoană publică, că apar la TV nu mi-a modificat ADN-ul şi nici n-a umblat la cei şapte ani de-acasă. Eu nu am fost crescut într-un glob de sticlă, într-un laborator, ci în car­tierul Co­len­tina şi pe o străduţă din apropierea Gării de Nord, în­tre blocuri, cu mulţi prieteni din di­verse zone so­­ciale. Punctual vorbind, lejeritatea în comu­ni­care nu cred că e o moştenire de familie, dar nici nu pot să ştiu asta cu exactitate, pentru că ai mei nu au fost puşi niciodată în situaţiile în care eu mă aflu zi de zi, la piaţă, în magazine sau la semafor.  

- Cum de îţi păstrezi permanent bunăvoinţa aceasta şi zâmbetul? Cum izbuteşti să nu te laşi stăpânit de mizeriile cotidiene?

- Întrebarea asta mi-o punea şi soţia mea la în­ceputuri, când mă vedea vor­bind cu câte cineva, pe stra­dă: "Dar tu îl cu­noşteai pe dom­nul acela?" "Nu", îi răspundeam, "vor­beam, pur şi simplu." Nu e ceva con­ştient, adică nu îmi schimb fizio­no­mia de la plâns la râs, odată ce un tre­cător mă întreabă ce­va. Pur şi simplu sunt ama­bil cu el, aşa cum şi mie îmi pla­ce să fiu tratat cu sim­­patie, atunci când cum­păr ceva, de pil­­dă. Bun, acum să nu îţi închipui că dis­­­cut oriunde şi cu ori­cine chestiuni per­sonale. Con­vor­­birile astea de pe stra­dă sunt uşurele, au legă­tură cu ofuri de ge­nul "Ne-au rupt neno­rociţii ăştia cu ta­xele!" sau "Pe cu­tare nu îl ia DNA-ul ?".

Călătorii sub tavanul alb

- În paralel cu munca de pe micul ecran, ai reuşit să scoţi la iveală o altă preo­cu­pare a ta: gătitul... De cu­rând, ai lansat o carte, "Po­­veşti cu gust", în care afirmi că, pe lângă re­ţete, e vorba despre "lucruri care mi s-au întâm­plat sau care erau gata să mi se întâmple dacă viaţa mea o lua pe alt drum...". Ce legătură există între telegenie şi prăjituri?

- Nu cred că există o legătură cu telegenia, aşa cum nu cred că a fost un moment zero, despre care să spun că a fost ideea de la care a plecat cons­truc­ţia cărţii. Ştiu doar că odată, am povestit la o masă despre o anu­mită mâncare şi despre amintirea, an­coră în timp, pe care o aveam legată de acel desert. Dar am ţinut minte reacţia celor care mă ascultau: feţele zâm­beau cu subînţeles, iar în priviri era ceva din sticlirea ochilor lupului din po­ves­tea cu cei trei purceluşi. Iar asta mi-a plăcut! Cât despre scris, în ge­neral, e un lucru pe care-l fac mai de demult: ani de zile am scris la As­pi­rina săracului, zia­rul lui Mircea Di­nescu, şi am avut o ru­bri­că în Jur­nalul Naţional. Dar asta se întâmpla undeva, pe la mijlocul anilor 2000. 

- Scrisul se află în topul meto­delor de combatere a stresului. Scrii ca să-ţi descarci tensiunile sau scrii, pur şi simplu, de drag?

- Nu ştiu cum e la alţii, dar pe mine scrisul mă încarcă, nu are rol de debuşeu. Nu simt nicio eliberare când scriu, dimpotrivă: mă încarc cu exact aceleaşi emoţii pe care le-am trăit în urmă cu patru sau patruzeci de ani, când am trecut printr-o anume experienţă, fie ea frumoasă sau tristă. În sens invers, am grijă ca atunci când scriu să nu readuc în mine mizeriile prin care trec sau pe care le văd la modul cotidian. Când scriu, nu fug de realitate, pentru că, pur şi simplu, nu am de ce anume să fug: "ecranarea" pe care mi-o impun func­ţionează perfect şi realitatea nu mai există. Mă cufund cu totul în amintiri, rămân doar eu şi ima­ginile, senzaţiile, mirosurile pe care le-am simţit odată, demult, şi pe care le caut şi le scot la su­pra­faţă din adâncurile mele. Realitatea nu mă ajută deloc în călătoriile astea ale mele, ci tavanul per­fect alb, de deasupra mea. 

- Dar iubirea? Te-ajută, oare, să mai visezi? Într-un interviu îmi spuneai că perspectiva ta asupra iubirii este esenţialmente idilică. Mai zbori printre nori?

- Deşi au trecut ani de zile de când am vorbit noi, e sigur că perspectiva asupra dragostei nu mi s-a schimbat, decât în sensul unei îmbogăţiri a ei. Când eşti burlac, fără să-ţi dai seama, vezi dra­gostea puţin ciuntit, nu-i bănuieşti contururile de­pline, nu-i bănuieşti amplitudinea, preaplinul. Abia când m-am însurat şi am devenit tată, am putut să percep orizontul larg al iubirii. Miracolul ăsta i-l datorez soţiei mele şi copilului nostru. Asta a fost şi ceea ce m-a inspirat să scriu în cartea "Poveşti cu gust" că, doar privindu-te, un copil mic te face să înţelegi mai multe despre dragoste, decât au făcut-o toţi oamenii mari pe care i-ai întâlnit. Dragostea unui copil este o oglindă către tine, părintele lui.

- Urmează să devii tată pen­tru a doua oară. Te vei pri­vi în două "o­glinzi"...

- Sunt multe motive pen­tru care mă bucur că mi se va mări familia, că va mai veni un copil. Unul dintre ele este că eu, singur la părinţi fiind, mi-am dorit aprig un frate sau o soră, cu care să mă sfătuiesc în problemele pe care nu pu­team să le spun alor mei, să "inventăm secrete". În viaţă e mai uşor să treci peste dificul­tăţi, când creşti într-o familie cu mai mulţi copii, eşti res­pon­sabil nu doar pentru tine, ci şi pentru ei, exersezi, îm­pre­ună cu ei, solidaritatea şi dra­gostea. Pe scurt, sunt feri­cit că fiul meu şi celălalt copil, încă nenăscut, îşi vor fi alături toată viaţa.

- Care sunt valorile vieţii tale, Mircea? În ce crezi cu adevărat? 

- Aşa cum probabil că ai dedus deja, familia e pe primul loc. În ceea ce priveşte valorile pro­fesionale, ele sunt aceleaşi pe care le am de când am început meseria asta, care încă mă bucură şi mă irită deopotrivă: seriozitatea, efortul susţinut şi de lungă durată pe care le presupune o meserie făcută bine şi, în cazul punctual al profesiei mele, picioarele foarte bine înfipte în pământ. Pentru că, în meseria mea, foarte uşor poate să te ia valul. Vi­ne unul şi-ţi zice "Maestre", vine altul care-ţi spune "Foarte bine! Ai fost extraordinar!" şi, peste noapte, nimeni nu mai reuşeşte să se înţeleagă cu tine. În meseria asta, laudele pot să-ţi ia minţile. De-asta trebuie să ai grijă zi de zi să te păstrezi în con­tact cu realitatea şi cu normalitatea. Între noi fie spus, dacă în marea majoritate a televiziunilor ro­mâ­neşti mentalitatea şi oferta valorică vor fi în continuare aşa cum arată azi, sper că niciunul din­tre copiii mei nu-şi va dori să fie prezentator de televiziune.

- Clepsidra timpului ara­tă sfârşitul toamnei. Îţi priesc pâclele lui noiem­brie? 

- M-am plimbat în dimi­neaţa asta, foarte devreme, pe străzi care miroseau a fum şi a ploaie mocănească. Cerul era plumburiu şi nu se vedea nicio umbră desenată pe pământ. Oriunde întor­ceam capul era linişte. O linişte înşelătoare, ca o anes­tezie. Fredonam începu­tul piesei "Your latest trick", a lui Dire Straits, cea pe care o cântă oricine intră într-un ma­ga­zin cu instrumente mu­zicale şi vrea să probeze un saxofon. Pe stradă nu era ţipenie de om şi mi se părea că tăiam ano­tim­pul ăsta în două, de la un capăt la ce­lă­lalt... Ta­bloul sufletului meu în acest noiembrie arată ca-n dimi­nea­ţa asta.

Foto: CAMIL IAMANDESCU (2), TVR2