"Când am ajuns la crucea lui, am căzut în genunchi, secerată"
În anul 2000, după plecarea la Domnul a celor doi băieţi ai mei, m-am regăsit foarte greu. Mă apăsa, ca o vină, că eu trăiesc şi ei nu. Că nu-şi vor mai trăi viaţa şi bucuriile. În anii aceia, m-am urât cumplit. Sunt dintr-o familie de oameni credincioşi, dar nu reuşeam să-mi recapăt încrederea în mine, să scap de depresie. Citeam mult, alături de mama, revista "Formula AS", şi de acolo am aflat despre puterile extraordinare ale Părintelui Arsenie Boca. Aflase şi soţul meu, şi pentru că amândoi nu ne mai înţelegeam rostul pe pământ după pierderea copiilor noştri, ne-am hotărât să mergem la Prislop. Să ne rugăm, să întrebăm, fiecare pe limba noastră, ce s-a întâmplat? De ce noi? Cum ne putem întoarce la viaţă? Ne-am dus la mânăstire în primăvara lui 2009. După o lună, am şi început să primim multe semne bune şi răspunsuri. Nu le-am putut cerne imediat, dar ştiam că vor veni: ba vreo imagine, ba o întâmplare parcă anume aşternută în cale, ba întâlniri cu oameni speciali, ori vreun răsărit şi amurg de soare aparte, în care citeam semne dumnezeieşti. Şi ne-am schimbat în bine şi unul faţă de celălalt, fiindcă suferinţa ne îngheţase.
Am fost de două ori la Prislop. Prima oară, înainte de a pleca, mergeam şi respiram greu. Sufletul distrus de moartea copiilor mei îmi apăsa toată fiinţa. Când ne-am apropiat de satul Silivaşul de Sus, nu departe de mânăstire, erau nori grei de ploaie. Apoi, brusc, în faţa noastră, s-a deschis cerul şi soarele a început să strălucească puternic. Începuse o transformare esenţială pentru noi, simţeam asta. Mai întâi am avut senzaţia că mă sufocam, iar mintea părea că nu mă mai ascultă. Era ca atunci când cineva drag moare sub ochii tăi şi tu intri într-o pâlnie de negură. Clipa aia în care m-am pierdut a durat trei minute. Mie mi s-au părut o viaţă. Când am ieşit din negură, am plâns. Am privit în jur. Toţi cei de lângă mine erau transfiguraţi. Energia infinită şi subtilă de la Prislop ne influenţa pe toţi. Iar când am intrat pe poarta mânăstirii am simţit că mă întorc în copilăria fără de griji. Eu ştiu mormântul Părintelui aşa cum era înainte: plin de flori albe, cu pietriş alb pe jos, cu candelele aprinse undeva, în dreapta. Ceara lumânărilor mirosea înnebunitor. Îţi părea că arzi şi tu, odată cu ele. În jurul mormântului erau băncuţe pe care oamenii se aşezau pioşi. Şi era atâta linişte, că se-auzeau păsările din cer. Când m-am apropiat de crucea Părintelui, am căzut în genunchi, ca secerată. Fără motiv. Am privit printre cei doi brazi uriaşi din zare. Atunci am văzut cum, în lumina dintre brazi, se formase conturul Părintelui Arsenie. I-am văzut şi chipul, abia schiţat. Părea să fie jocul ramurilor de brad şi al luminii - dar era chiar el, Părintele! Pe urmă am început să-mi simt picioarele şi m-am ridicat. Dar parcă altcineva mă ridica şi îmi spunea să nu mai mai las îngenuncheată de viaţă. Un glas puternic şi limpede. Cam ca acela auzit de mine când am fost în comă, la naşterea celui de-al doilea băiat. Pe urmă, când ne-am întors de la mormântul părintelui, m-am oprit pe una din băncuţele de lângă zidul bisericii. Un sfert de oră m-am rupt iar de lume. Am aţipit sau poate intrasem într-o stare de meditaţie profundă. În acel sfert de oră, am auzit glasul Părintelui cum îmi dădea sfaturi.
Curtea mânăstirii, luminată de toamnă
Cât despre canonizarea Părintelui, ea trebuia să fi fost făcută demult. Este un gest firesc pentru cel care a vindecat atâţia români. Şi mai vindecă şi acum, după moarte. De fapt, eu cred că Părintele Arsenie Boca e demult canonizat. Numai că, acele obiecte materiale numite acte, cineva a uitat să le scrie. Pentru noi, românii, el va fi mereu un sfânt, pe care nu-l poate atinge nimic din ce e omenesc.
ANNE MARIE BEJLIU - Bucureşti
Foto: VALENTIN IACOB
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
