Pr. PETRU MARCEL SUCIU - "Într-o lume tot mai secularizată, credinţa e un miracol"

- A lucrat şase ani ca miner, a ajuns la credinţă prin cultură şi face apostolat într-un fel de "pustiu sufletesc", peste drum de Castelul Corvinilor, unul dintre cele mai vizitate locuri din România. Dar părintele Suciu nu crede că stă sub umbra nedreptăţii, ci a Proniei -

"Nu mina m-a făcut credincios, ci cartea"

- Părinte, înainte de a vă descoperi vocaţia de preot, aţi lucrat şase ani în subteran, la Mina Vul­can. Această experienţă dură, permanent în preaj­ma sau sub ameninţarea morţii, vi L-a des­coperit pe Dum­nezeu şi v-a întărit în cre­dinţă?

- Eu n-am fost cu biserica. Doar când mergeam la bunicii de la Re­ghin, acolo participam la slujbe şi aveam o viaţă cât de cât duhov­ni­ceas­că, mai ales prin grija bunicii mele. Însă când mă întorceam acasă, con­tinuam să fiu indiferent la viaţa re­­ligioasă. Am terminat liceul în 1989, iar în septembrie, acelaşi an, am fost luat în armată, căci n-am re­uşit la facultate. După liceu, am fost nevoit să mă angajez, pentru că fa­milia mea avea o situaţie materială mai dificilă. Nici după ce am intrat în mină n-am devenit credincios. Îmi amintesc că în sala de pontaj, unde ne adunam toţi, era o icoană mare a Sfintei Varvara, ocro­titoarea minerilor, pe care însă n-o cinstea ni­meni; nu se închina nimeni la ea, o tratam ca pe un tablou. Sigur că minerii, în general, se tem de Dum­nezeu, îşi mai fac o cruce şi mai spun un "Doamne, ajută-mă!", un "Doamne, fereşte!", mai ales la vre­me de pri­mejdie. Dar, în rest, nu sunt nişte evla­vioşi. Nici eu nu eram. Culmea este că am trecut prin momente teribile, m-a prins cutremurul în mină, am văzut accidente în mină, ba am văzut şi moar­tea cu ochii, într-un accident de maşină, la su­prafaţă, de pe urma căruia am suferit săptămâni în şir prin spitale, şi tot nu mi s-au deschis ochii du­hovniceşti. Norocul meu a fost însă că mi-a plăcut să citesc. Şi, la un moment dat, m-am plictisit de be­letristică şi am căutat literatură spirituală. Întâm­plător, mi-a picat în mână o carte despre Înviere, a Părintelui Cleopa, care m-a dat peste cap. Atunci am început să-mi pun întrebări esenţiale. Pe urmă, am găsit cărţi ale interbelicilor, Nae Ionescu, Eliade, Cioran, Ţuţea... Mi-am dat sea­ma că sunt român. Întâi asta a fost: sunt român. Apoi, ca român, că sunt creştin. Deci, am avut o cu­noaştere a lui Dumnezeu, pornind de la identitatea naţională. De la românism, la ortodoxie. Şi m-am cufundat tare în teologie, care îmi răspundea la toate întrebările. Citeam pe neră­su­flate tot ce se publica pe domeniu... Era o bucurie pur intelectuală. Îmi plă­cea ce aflam şi să împăr­tă­şesc altora. Dar nu ca pe o credinţă, ci ca pe un fel de filosofie. Era o pers­pectivă fascinantă, din care puteau fi privite viaţa şi lumea. Vorbeam despre Dumnezeu, fără să încerc să mă apropii de El. Până m-a trezit bunica. Era o ţă­rancă mai educată şi îi plăcea grozav ce teologie ştiam, dar mi-a zis: "Măi copile, tu ştii ce spui, dar de ce nu te rogi, de ce nu mergi la biserică?". A fost ca o palmă. Şi-atunci am început să merg la biserică. Mi-a plăcut. Sim­ţeam că tot ce citisem devenea realitate, nu un adevăr abstract, ci o experienţă aievea.

"La Teologie m-a trimis mama, ca să nu mă duc în mânăstire"

- V-a plăcut aşa de mult încât aţi hotărât să vă preoţiţi?

- Ei, nu m-am gândit la aşa ceva. Dar începuse să se predea religia în şcoală, şi la Vul­can nu prea erau oameni pregă­tiţi. Părintele de acolo ştia că sunt preocupat de teologie, mă vedea la slujbe şi mi-a propus să predau la o şcoală ge­ne­rală. Era greu, căci eu lucram în schimburi la mină, dar am făcut în aşa fel încât am predat vreo doi ani. Eram plin de râvnă şi de drag şi sper să se fi folosit mulţi copii. Din curăţenia lor sufletească şi iu­birea lor de Dumnezeu, m-am hră­nit şi eu. Am crescut duhov­ni­ceş­te împreună. Dar nu am inten­ţio­nat să dau la Teologie, căci mi se părea o prea mare respon­sa­bilitate să fii preot. M-a trimis ma­ma, de frică să nu mă călugăresc. Umblam numai pe la mânăstiri, ţineam posturi aspre, eram numai cu Sfinţii Părinţi în braţe, aveam gânduri de pust­ni­cie şi mama s-a speriat. Şi-a zis că, decât să intru în mânăstire şi să mă piardă, mai bine mă trimite la Fa­cultatea de Teologie şi acolo o să găsesc pe cine­va şi o să mă însor repede. Ceea ce s-a şi întâmplat, în anul doi eram căsătorit. Apoi, când am terminat şcoala, am venit preot acasă, în Vulcan. La mine, totul s-a întâmplat firesc, treaptă cu treaptă, aproape pe neobservate. Credinţa m-a învăluit uşor, ca o apă, pe măsură ce am citit, m-am rugat şi am trăit în biserică. Vorba ceea, nu am în buzunar un bileţel cu data când l-am descoperit pe Dumnezeu.

"Moldovenii ţin de biserică"

- În calitate de preot cu trecut de miner, v-a fost greu sau uşor să-i adu­ceţi pe foştii dvs. ortaci în biserică?

- Mă cunoşteau toţi şi aveau un oarecare respect dinainte. Mă porecliseră "pă­rintele" de când eram în mină, căci m-au văzut cum calc. S-au obişnuit de atunci că nu mănânc de dulce în post, mă mai ispiteau să mă iau la trântă cu câte un po­căit... Deci, ştiau cu cine au de-a face, n-au fost sur­prinşi să mă vadă preot. Aşa că nu mi-a fost foarte greu să mi-i apropii. Nu pe toţi, dar destui. Când mergeam cu crucea, din casă în casă, mă primeau toţi, chiar dacă nu erau îmbisericiţi. Am făcut treabă bună, mai ales cu moldovenii, care ţin de biserică mai mult decât ceilalţi români. La mină au venit să lucreze, în timpul comunismului, mulţi moldoveni şi au ră­mas. Sunt credincioşi, fac toate rânduielile. Mo­mârlanii sunt mai mândri, mai dificili. Au propriile tradiţii precreştine, pe care le respectă, sunt liberi şi încă­pă­ţânaţi... Trebuia să fac pastoraţie specială cu ei. Mi-a fost, de pildă, foarte greu să-i conving să nu facă mâncare de dulce la pomană, pentru înmor­mân­tarea care pica în post. Le spuneam că nu le bine­cuvântez masa, dacă nu e de post. Şi ziceau: "Părinte, dar nu se poate, ne râd oamenii, tăiem un porc, un viţel şi facem mâncare ca lumea". Când au vă­zut că nu o scot la capăt cu mine, făceau inter­venţii la toate nivelurile, şi bisericeşti, şi adminis­trative, pe la primar, pe la şeful Consiliului Jude­ţean, să le dau dezlegare. Ziceam: "Nu se poate". Pâ­nă la urmă s-au dat pe brazdă.

- După 11 ani de preoţie la Vulcan, v-aţi mutat în Hunedoara: dintre mineri, între oţelari. Un mediu oarecum asemănător, căci presupune mun­că grea şi oameni aspri, doar că lucrurile s-au schimbat între timp, mai toată industria s-a închis, oraşul a sărăcit, tinerii au plecat în căutarea unui trai mai bun. Se simte o diferenţă şi din punct de vedere spiritual?

- Da, enormă. În Vulcan erau mai mulţi cre­dincioşi, mulţi tineri, am predat vreo 12 ani numai la liceu, după ce-am terminat Teologia, şi făceam multe lucruri împreună cu copiii, erau minunaţi. Ti­nerii din Hunedoara nu că pleacă, fug. Abia aşteaptă să termine şcoala, să meargă în alte oraşe mai pros­pere. În ultimele două decenii, numărul de locuitori s-a înjumătăţit. După închiderea combinatului şi a Întreprinderii de Construcţii Siderurgice (ICSH), cei care erau de prin alte locuri s-au întors la obârşii. Au rămas pensionarii, care nu au avut încotro, şi puţinii oameni care au învăţat să se descurce în noul regim. Prin urmare, este o atmosferă mai degrabă apăsătoare, lipsită de speranţă. Mulţi nu pot veni la biserică, fiind bolnavi şi bătrâni. Nu-i nimic, merg eu la ei. În plus, noi, la catedrală, aflată în centrul vechi, suntem într-o margine a oraşului nou, cons­truit în comunism. Aşa că nu prea avem multă lume în preajmă şi e greu pentru enoriaşi să ajungă la biserică. În timpul comunismului, oamenii şi-au pier­dut obiceiul de a veni la biserică. Pe acea vre­me, oraşul avea doar trei biserici la nouăzeci de mii de locuitori! Oamenii lucrau în schimburi, inclusiv duminica... După 1990, au început să se mai schim­be lucrurile, s-au construit biserici noi, s-au reîm­păr­ţit parohiile, însă... cel puţin aici, la noi, e o zonă cam părăsită. Slujim Sfânta Liturghie de patru ori pe săptămână şi, de multe ori, suntem singuri în bi­serică. Duminica e plin, dar atât. Mai e o pro­blemă de catehizare. Oamenii cred, dar nu ştiu în ce cred, au deprins anumite obiceiuri greşite, se spo­vedesc fără canon de spovedanie şi cer să facă asta în tim­pul Liturghiei, când preotul are altă treabă: se îm­păr­tăşesc numai din An în Paşti, că nu trebuie mai mult etc. Nu am cu cine să fac strană, la Vulcan am făcut mai multe coruri... Hunedoara re­devine vie numai o lună pe an, în august, când vin în concedii cei ple­caţi la muncă în străinătate. Atunci şi viaţa bisericii e foarte intensă. Nu pri­di­dim să botezăm şi să cu­nunăm, biserica e plină mai tot timpul. Pe ur­mă, se lasă din nou tăcerea. Paro­hii­le noastre s-au mu­tat în Spania, Italia şi în alte colţuri de lume. Aşa încât ne zba­tem şi în nevoi financiare. Catedrala noastră, ridicată în 1947, cu hramul "Sfinţii Îm­pă­raţi Cons­tantin şi Elena", este monument de arhi­tec­tură şi trebuie reabilitată, dar nu sunt bani. A fost făcută de acelaşi arhitect care a proiectat şi biserica Mâ­năstirii Caşin din Bucureşti, D. Ionescu-Bere­chet. Ctitorul ei este Constantin Bursan, avocat, depu­tat liberal de Hu­nedoara, în mai multe legislaturi, pe­trolist, mi­nis­tru şi cel mai mare "Mecena" de pe aceste me­lea­guri. A construit şi 11 biserici în judeţ, cămine cul­­turale, casa de cultură şi sediul primăriei din oraşul Hunedoara. Este un martir al închisorilor co­muniste. L-au con­dam­nat, sub acuzaţia de spio­naj, ca să-i ia averea. Îl pomenim la fiecare slujbă şi nă­dăjduim ca Hune­doara să mai dea astfel de oameni.

"Dacă lipsesc o zi de la biserică, nu mai sunt om"

- Ce vă mai motivează, ca preot, în aceste con­diţii?

- Rostul unui preot este să-L dea pe Hristos oamenilor. Asta fac şi ar trebui să fie suficient. Turma care ţi s-a dat este în seama ta, chiar şi dacă are numai oi sterpe, răspunzi de ea. E bucurie mare când câştigi pe unul pentru credinţă. Într-o lume tot mai secularizată, credinţa e un miracol, aşa încât nu e loc de descurajare, ci de învrednicire de astfel de minuni. Faptul că, în condiţiile astea, vin atâţia oameni la biserică, se spovedesc, se împărtăşesc şi caută să înţeleagă ceva din bogăţia ortodoxiei e şi bucurie, e şi minune. Iar toate acestea te fac să tră­ieşti în timpul Bisericii, deci te obişnuieşti cu veş­ni­cia. Când slujeşti lui Dumnezeu, trăieşti veşnicia încă din lumea asta. Este un astăzi pe care îl iei mereu de la capăt. Dacă nu mă duc la biserică într-o zi, ceva îmi lipseşte, parcă nu mai sunt om.