Însemnările unor persoane care au simţit nevoia să fixeze în scris şi la cald ceea ce trăiau, coroborate cu alte jurnale intime şi memorii din aceeaşi perioadă, ne pot teleporta în realitatea cotidiană din vremuri apuse, în intimitatea unor oameni deveniţi nume de referinţă în istoria şi cultura naţională. Din această categorie de documente subiective face parte şi volumul pe care vi-l propun azi. Autoarea jurnalelor întinse pe şase decenii, născută în 1872, fiica generalului Anton Berindei şi a Mariei Brăiloiu, a avut parte de educaţia obişnuită în familiile aristocratice, cu limbi străine, pian, lecturi, pictură. Fără să aibă vreun talent ieşit din comun, şi-a cultivat gustul artistic, devenind o amatoare avizată, capabilă să discearnă adevăratele valori, dependentă de muzică, literatură, spectacole de teatru, cinema şi expoziţii, de manifestări artistice care-i îmbogăţesc existenţa şi se dovedesc un refugiu salvator în dramele şi necazurile de care n-a fost scutită. La 22 de ani s-a măritat din dragoste cu arhitectul elveţian stabilit la Bucureşti, Louis Blanc, cu care a avut două fete, Marie Louise şi Coletta, dar după numai câţiva ani de căsnicie fericită soţul îi moare prematur (va rămâne marea ei iubire pe viaţă). Se recăsătoreşte cu avocatul Jean Procopiu, cu care are încă o fată, Lila, dar în 1917 rămâne din nou văduvă. Viaţa i se schimbase însă din 1914, când devenise doamnă de onoare a Reginei Maria, pe care o însoţeşte în voiajuri şi obligaţii protocolare, dar şi la Balcic şi Bran. Irina Procopiu e nelipsită din suita regală la primiri, concerte, spectacole, la acţiuni de caritate, se bucură de afecţiunea suveranei idolatrizate şi îi împărtăşeşte supărările provocate de cei doi fii, Nicolae şi mai ales Carol al II-lea. După ce-i stătuse alături 24 de ani la bine şi la rău, moartea Reginei Maria în 1938 o îndurerează adânc. Relaţia cu regina-mamă Elena, revenită din exil în 1940, e cordială, dar aceasta nu o mai vrea doamnă de onoare, iar din jurnal răzbate frustrarea. Acum precumpăneşte grija pentru fetele şi nepoţii ei, ceea ce n-o împiedică să aibă o viaţă socială frenetică. E uimitor cât puteau să "socializeze" aceşti oameni din clasa superioară în perioada interbelică şi chiar în anii '40. Când nu are ea însăşi numeroşi musafiri la dejun, ceai, cină, serate muzicale, e invitată la alţii şi programul zilnic îi e extrem de aglomerat. Din cercul ei de apropiaţi fac parte, între alţii, Octavian şi Veturia Goga, Ion Marin Sadoveanu, Lili, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Alice Voinescu, Ion Pillat şi toţi marii muzicieni ai timpului, ce frecventează Asociaţia Muzicală, pentru care găzduieşte la ea acasă concerte, recitaluri, audiţii. Foarte prezenţi în notaţiile din anii 30-40 sunt bunii ei prieteni George Enescu şi Maruca Cantacuzino, inclusiv cu observaţii de martor la relaţia lor chinuitoare, datorată nevroticei şi egocentricei prinţese. Admiratoare înfocată a geniului enescian, atât în compoziţie cât şi ca interpret, melomana Irina Procopiu surprinde pe viu scene inedite din viaţa lui particulară. Însă interesul principal al acestor pagini de jurnal constă în consemnarea vieţii culturale bucureştene, efervescente, din epocă, căci neobosita doamnă nu lipseşte de la nici o manifestare importantă: în primul rând concerte, spectacole de operă şi teatru, dar şi conferinţe, expoziţii, filme, lecturi ale scriitorilor etc. Aprecierile ei succinte, fie că e vorba de interpretări artistice, oameni sau mâncăruri, variază între drăguţ, agreabil, delicios şi adorabil, încântător, magnific. Gusturile îi sunt mai curând conservatoare, modernismul şi inovaţia o irită, când nu o indignează de-a dreptul (pictorul Ţuculescu i se pare "înspăimântător", coloana lui Brâncuşi - "o aberaţie mentală" iar Picasso - "nebun"). Lectura celor 700 de pagini de-a lungul cărora o însoţim pe Irina Procopiu de-a lungul vieţii ne dă multe informaţii despre grandoarea şi decadenţa unei lumi româneşti.
Selecţia "Formula AS"
* Irina Procopiu, "Pagini de jurnal (1891-1950)", traducere din franceză, introducere, note şi comentarii de Georgeta Filitti, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 716 p.
Însemnările unor persoane care au simţit nevoia să fixeze în scris şi la cald ceea ce trăiau, coroborate cu alte jurnale intime şi memorii din aceeaşi perioadă, ne pot teleporta în realitatea cotidiană din vremuri apuse, în intimitatea unor oameni deveniţi nume de referinţă în istoria şi cultura naţională. Din această categorie de documente subiective face parte şi volumul pe care vi-l propun azi. Autoarea jurnalelor întinse pe şase decenii, născută în 1872, fiica generalului Anton Berindei şi a Mariei Brăiloiu, a avut parte de educaţia obişnuită în familiile aristocratice, cu limbi străine, pian, lecturi, pictură. Fără să aibă vreun talent ieşit din comun, şi-a cultivat gustul artistic, devenind o amatoare avizată, capabilă să discearnă adevăratele valori, dependentă de muzică, literatură, spectacole de teatru, cinema şi expoziţii, de manifestări artistice care-i îmbogăţesc existenţa şi se dovedesc un refugiu salvator în dramele şi necazurile de care n-a fost scutită. La 22 de ani s-a măritat din dragoste cu arhitectul elveţian stabilit la Bucureşti, Louis Blanc, cu care a avut două fete, Marie Louise şi Coletta, dar după numai câţiva ani de căsnicie fericită soţul îi moare prematur (va rămâne marea ei iubire pe viaţă). Se recăsătoreşte cu avocatul Jean Procopiu, cu care are încă o fată, Lila, dar în 1917 rămâne din nou văduvă. Viaţa i se schimbase însă din 1914, când devenise doamnă de onoare a Reginei Maria, pe care o însoţeşte în voiajuri şi obligaţii protocolare, dar şi la Balcic şi Bran. Irina Procopiu e nelipsită din suita regală la primiri, concerte, spectacole, la acţiuni de caritate, se bucură de afecţiunea suveranei idolatrizate şi îi împărtăşeşte supărările provocate de cei doi fii, Nicolae şi mai ales Carol al II-lea. După ce-i stătuse alături 24 de ani la bine şi la rău, moartea Reginei Maria în 1938 o îndurerează adânc. Relaţia cu regina-mamă Elena, revenită din exil în 1940, e cordială, dar aceasta nu o mai vrea doamnă de onoare, iar din jurnal răzbate frustrarea. Acum precumpăneşte grija pentru fetele şi nepoţii ei, ceea ce n-o împiedică să aibă o viaţă socială frenetică. E uimitor cât puteau să "socializeze" aceşti oameni din clasa superioară în perioada interbelică şi chiar în anii '40. Când nu are ea însăşi numeroşi musafiri la dejun, ceai, cină, serate muzicale, e invitată la alţii şi programul zilnic îi e extrem de aglomerat. Din cercul ei de apropiaţi fac parte, între alţii, Octavian şi Veturia Goga, Ion Marin Sadoveanu, Lili, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Alice Voinescu, Ion Pillat şi toţi marii muzicieni ai timpului, ce frecventează Asociaţia Muzicală, pentru care găzduieşte la ea acasă concerte, recitaluri, audiţii. Foarte prezenţi în notaţiile din anii 30-40 sunt bunii ei prieteni George Enescu şi Maruca Cantacuzino, inclusiv cu observaţii de martor la relaţia lor chinuitoare, datorată nevroticei şi egocentricei prinţese. Admiratoare înfocată a geniului enescian, atât în compoziţie cât şi ca interpret, melomana Irina Procopiu surprinde pe viu scene inedite din viaţa lui particulară. Însă interesul principal al acestor pagini de jurnal constă în consemnarea vieţii culturale bucureştene, efervescente, din epocă, căci neobosita doamnă nu lipseşte de la nici o manifestare importantă: în primul rând concerte, spectacole de operă şi teatru, dar şi conferinţe, expoziţii, filme, lecturi ale scriitorilor etc. Aprecierile ei succinte, fie că e vorba de interpretări artistice, oameni sau mâncăruri, variază între drăguţ, agreabil, delicios şi adorabil, încântător, magnific. Gusturile îi sunt mai curând conservatoare, modernismul şi inovaţia o irită, când nu o indignează de-a dreptul (pictorul Ţuculescu i se pare "înspăimântător", coloana lui Brâncuşi - "o aberaţie mentală" iar Picasso - "nebun"). Lectura celor 700 de pagini de-a lungul cărora o însoţim pe Irina Procopiu de-a lungul vieţii ne dă multe informaţii despre grandoarea şi decadenţa unei lumi româneşti.
Însemnările unor persoane care au simţit nevoia să fixeze în scris şi la cald ceea ce trăiau, coroborate cu alte jurnale intime şi memorii din aceeaşi perioadă, ne pot teleporta în realitatea cotidiană din vremuri apuse, în intimitatea unor oameni deveniţi nume de referinţă în istoria şi cultura naţională. Din această categorie de documente subiective face parte şi volumul pe care vi-l propun azi. Autoarea jurnalelor întinse pe şase decenii, născută în 1872, fiica generalului Anton Berindei şi a Mariei Brăiloiu, a avut parte de educaţia obişnuită în familiile aristocratice, cu limbi străine, pian, lecturi, pictură. Fără să aibă vreun talent ieşit din comun, şi-a cultivat gustul artistic, devenind o amatoare avizată, capabilă să discearnă adevăratele valori, dependentă de muzică, literatură, spectacole de teatru, cinema şi expoziţii, de manifestări artistice care-i îmbogăţesc existenţa şi se dovedesc un refugiu salvator în dramele şi necazurile de care n-a fost scutită. La 22 de ani s-a măritat din dragoste cu arhitectul elveţian stabilit la Bucureşti, Louis Blanc, cu care a avut două fete, Marie Louise şi Coletta, dar după numai câţiva ani de căsnicie fericită soţul îi moare prematur (va rămâne marea ei iubire pe viaţă). Se recăsătoreşte cu avocatul Jean Procopiu, cu care are încă o fată, Lila, dar în 1917 rămâne din nou văduvă. Viaţa i se schimbase însă din 1914, când devenise doamnă de onoare a Reginei Maria, pe care o însoţeşte în voiajuri şi obligaţii protocolare, dar şi la Balcic şi Bran. Irina Procopiu e nelipsită din suita regală la primiri, concerte, spectacole, la acţiuni de caritate, se bucură de afecţiunea suveranei idolatrizate şi îi împărtăşeşte supărările provocate de cei doi fii, Nicolae şi mai ales Carol al II-lea. După ce-i stătuse alături 24 de ani la bine şi la rău, moartea Reginei Maria în 1938 o îndurerează adânc. Relaţia cu regina-mamă Elena, revenită din exil în 1940, e cordială, dar aceasta nu o mai vrea doamnă de onoare, iar din jurnal răzbate frustrarea. Acum precumpăneşte grija pentru fetele şi nepoţii ei, ceea ce n-o împiedică să aibă o viaţă socială frenetică. E uimitor cât puteau să "socializeze" aceşti oameni din clasa superioară în perioada interbelică şi chiar în anii '40. Când nu are ea însăşi numeroşi musafiri la dejun, ceai, cină, serate muzicale, e invitată la alţii şi programul zilnic îi e extrem de aglomerat. Din cercul ei de apropiaţi fac parte, între alţii, Octavian şi Veturia Goga, Ion Marin Sadoveanu, Lili, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Alice Voinescu, Ion Pillat şi toţi marii muzicieni ai timpului, ce frecventează Asociaţia Muzicală, pentru care găzduieşte la ea acasă concerte, recitaluri, audiţii. Foarte prezenţi în notaţiile din anii 30-40 sunt bunii ei prieteni George Enescu şi Maruca Cantacuzino, inclusiv cu observaţii de martor la relaţia lor chinuitoare, datorată nevroticei şi egocentricei prinţese. Admiratoare înfocată a geniului enescian, atât în compoziţie cât şi ca interpret, melomana Irina Procopiu surprinde pe viu scene inedite din viaţa lui particulară. Însă interesul principal al acestor pagini de jurnal constă în consemnarea vieţii culturale bucureştene, efervescente, din epocă, căci neobosita doamnă nu lipseşte de la nici o manifestare importantă: în primul rând concerte, spectacole de operă şi teatru, dar şi conferinţe, expoziţii, filme, lecturi ale scriitorilor etc. Aprecierile ei succinte, fie că e vorba de interpretări artistice, oameni sau mâncăruri, variază între drăguţ, agreabil, delicios şi adorabil, încântător, magnific. Gusturile îi sunt mai curând conservatoare, modernismul şi inovaţia o irită, când nu o indignează de-a dreptul (pictorul Ţuculescu i se pare "înspăimântător", coloana lui Brâncuşi - "o aberaţie mentală" iar Picasso - "nebun"). Lectura celor 700 de pagini de-a lungul cărora o însoţim pe Irina Procopiu de-a lungul vieţii ne dă multe informaţii despre grandoarea şi decadenţa unei lumi româneşti.
Alte articole din acest numar
- Pr. PETRU MARCEL SUCIU - "Într-o lume tot mai secularizată, credinţa e un miracol"
- Puterea rugăciunii
- BONEY M şi BZN
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
