MIRCEA RADU - "În meseria asta, laudele pot să-ți ia mințile"

Ines Hristea
- După ce ani la rând ai ținut fruntea știrilor pe TVR1, ai trecut acum pe TVR 2, la comanda unei emisiuni de divertisment: "Fe­mei de 10, Bărbați de 10". De ce ți-ai do­rit această schimbare? Erai gro­zav și la știri!

- Să-ți explic: "Mircea Radu se reîntoarce la dragostea din­tâi" titrau ziarele, în martie 2012, când am revenit la știri, după doi­sprezece ani de succes în diver­tisment. Așa cum am spus și la vremea res­pec­tivă, nu era însă vor­ba de nicio dragoste în mutarea aia, ci de pragmatism: fără să mă anunțe nimeni, se scosese de pe post emisiunea pe care o re­alizam și o prezentam, "ÎnTrecerea Ani­lor", care făcea audiență bună. Și se pu­sese o alta în loc. Nu mai știu cum se nu­mea emisiunea aceea (oa­re mai știe ci­neva?), dar țin minte că făcea zero și ceva rating. Cert este că eu ră­mă­sesem pe dinafară, fără nicio emisiune și cu un timp mult prea scurt ca să pre­gătesc ceva. Atunci mi s-a propus să trec la prezentarea Jurnalului principal. Am avut deci de ales între "reîntoarcerea la dragostea dintâi", după cum spuneam, și statul degeaba. Și am ales! Apoi, după schimbarea poli­tică din vara lui 2012 și înlocuirea conducerii Tele­viziunii Publice cu alți domni și doamne de același calibru și cu aceleași performanțe profesionale în televiziune, mi s-a zis că locul de prezentator al principalului Jurnal nu e al meu, e al altuia. "Bi­ne", am răspuns, "nu-i ni­mic. Puneți pe cine vreți voi, eu n-am nicio pro­blemă să stau în spatele camerelor". Mă pri­ce­peam. Făcusem editare a Jurnalului de știri și în perioada 1996-2000. "A, nu, că nici as­ta nu mer­ge!" "Dar ce mer­ge?", zic. "Week­end-ul, că se ui­tă lumea." Nu au­zisem în viața mea o explicație ca asta, era chiar simpatică și am spus: "Bine, weekend-ul." Așa s-a scurs o pe­rioa­dă inte­resantă, cu colege profe­sioniste de-a stânga mea, la pre­zentare: Monica Ghiurco și Dorina Flo­rea. Restul e, cum se spune, istorie... Dar aș vrea ca istoria să rețină că haosul ăsta, acest du-te-vino dintre știri și divertisment, nu mi se dato­rează.

- Te simți acasă în formatul acesta nou, "Femei de 10, Bărbați de 10", ală­turi de Marina Almășan?

- "Femei de 10, Bărbați de 10"  este un format 100% al Marinei Almășan, o pro­punere cu care ea a venit către mine și pe care am acceptat-o, cu toate că nu mai lucrasem cu ea niciodată. Marina era pen­tru mine o femeie pe care o priveam cu un amestec de respect și curiozitate: știam că este o profesionistă, dar mă întrebam cum de a reușit să reziste atât de mult timp în te­leviziune. Acum, după prima lună de lucrat îm­pre­u­nă, pot spune că da, Marina are foarte mul­te cali­tăți de prezentatoare, dar și de produ­cătoare TV, are o echipă cu care îți e mai mare dragul să lucrezi și nu regret nicio clipă mu­tarea făcută. Pe de altă parte, eu propu­se­sem pos­tului public un alt for­mat, de tip "quiz", o emi­siune de cul­tură și edu­ca­ție, în­tr-un limbaj agre­abil - un for­mat pu­ter­nic, care mer­ge neîn­tre­rupt în Fran­ța de trei­zeci de ani, cu un prezentator respec­tat, pe care îl simt ca absolut necesar și la noi, într-un moment cum e acesta. Dar Televiziunea Ro­mâ­nă nu mi-a dat ni­ciun răs­puns. Cred că nu sim­țim la fel...

- Avatarurile vieții tale în TVR nu s-au sim­țit niciodată în pre­zența de pe micul e­cran, care nu și-a pier­dut de­loc luciul și se­ducția. Ești foarte iubit de pu­blic. Pe lân­gă farme­cul tău per­sonal, ai și o ma­re dis­poni­bilitate a co­mu­­nicării, ești sin­cer, faci glume, vor­bești des­­chis. E un ta­lent moș­tenit pe linie de fa­milie?

- Îmi pla­ce să stau de vorbă cu invitații intere­sanți din platou, așa cum îmi place să dau replica oamenilor de pe stradă, care intră în vorbă cu mine. De ce nu aș face-o? Faptul că sunt cunoscut, că sunt o persoană publică, că apar la TV nu mi-a modificat ADN-ul și nici n-a umblat la cei șapte ani de-acasă. Eu nu am fost crescut într-un glob de sticlă, într-un laborator, ci în car­tierul Co­len­tina și pe o străduță din apropierea Gării de Nord, în­tre blocuri, cu mulți prieteni din di­verse zone so­­ciale. Punctual vorbind, lejeritatea în comu­ni­care nu cred că e o moștenire de familie, dar nici nu pot să știu asta cu exactitate, pentru că ai mei nu au fost puși niciodată în situațiile în care eu mă aflu zi de zi, la piață, în magazine sau la semafor.  

- Cum de îți păstrezi permanent bunăvoința aceasta și zâmbetul? Cum izbutești să nu te lași stăpânit de mizeriile cotidiene?

- Întrebarea asta mi-o punea și soția mea la în­ceputuri, când mă vedea vor­bind cu câte cineva, pe stra­dă: "Dar tu îl cu­noșteai pe dom­nul acela?" "Nu", îi răspundeam, "vor­beam, pur și simplu." Nu e ceva con­știent, adică nu îmi schimb fizio­no­mia de la plâns la râs, odată ce un tre­cător mă întreabă ce­va. Pur și simplu sunt ama­bil cu el, așa cum și mie îmi pla­ce să fiu tratat cu sim­­patie, atunci când cum­păr ceva, de pil­­dă. Bun, acum să nu îți închipui că dis­­­cut oriunde și cu ori­cine chestiuni per­sonale. Con­vor­­birile astea de pe stra­dă sunt ușurele, au legă­tură cu ofuri de ge­nul "Ne-au rupt neno­rociții ăștia cu ta­xele!" sau "Pe cu­tare nu îl ia DNA-ul ?".

Călătorii sub tavanul alb

- În paralel cu munca de pe micul ecran, ai reușit să scoți la iveală o altă preo­cu­pare a ta: gătitul... De cu­rând, ai lansat o carte, "Po­­vești cu gust", în care afirmi că, pe lângă re­țete, e vorba despre "lucruri care mi s-au întâm­plat sau care erau gata să mi se întâmple dacă viața mea o lua pe alt drum...". Ce legătură există între telegenie și prăjituri?

- Nu cred că există o legătură cu telegenia, așa cum nu cred că a fost un moment zero, despre care să spun că a fost ideea de la care a plecat cons­truc­ția cărții. Știu doar că odată, am povestit la o masă despre o anu­mită mâncare și despre amintirea, an­coră în timp, pe care o aveam legată de acel desert. Dar am ținut minte reacția celor care mă ascultau: fețele zâm­beau cu subînțeles, iar în priviri era ceva din sticlirea ochilor lupului din po­ves­tea cu cei trei purceluși. Iar asta mi-a plăcut! Cât despre scris, în ge­neral, e un lucru pe care-l fac mai de demult: ani de zile am scris la As­pi­rina săracului, zia­rul lui Mircea Di­nescu, și am avut o ru­bri­că în Jur­nalul Național. Dar asta se întâmpla undeva, pe la mijlocul anilor 2000. 

- Scrisul se află în topul meto­delor de combatere a stresului. Scrii ca să-ți descarci tensiunile sau scrii, pur și simplu, de drag?

- Nu știu cum e la alții, dar pe mine scrisul mă încarcă, nu are rol de debușeu. Nu simt nicio eliberare când scriu, dimpotrivă: mă încarc cu exact aceleași emoții pe care le-am trăit în urmă cu patru sau patruzeci de ani, când am trecut printr-o anume experiență, fie ea frumoasă sau tristă. În sens invers, am grijă ca atunci când scriu să nu readuc în mine mizeriile prin care trec sau pe care le văd la modul cotidian. Când scriu, nu fug de realitate, pentru că, pur și simplu, nu am de ce anume să fug: "ecranarea" pe care mi-o impun func­ționează perfect și realitatea nu mai există. Mă cufund cu totul în amintiri, rămân doar eu și ima­ginile, senzațiile, mirosurile pe care le-am simțit odată, demult, și pe care le caut și le scot la su­pra­față din adâncurile mele. Realitatea nu mă ajută deloc în călătoriile astea ale mele, ci tavanul per­fect alb, de deasupra mea. 

- Dar iubirea? Te-ajută, oare, să mai visezi? Într-un interviu îmi spuneai că perspectiva ta asupra iubirii este esențialmente idilică. Mai zbori printre nori?

- Deși au trecut ani de zile de când am vorbit noi, e sigur că perspectiva asupra dragostei nu mi s-a schimbat, decât în sensul unei îmbogățiri a ei. Când ești burlac, fără să-ți dai seama, vezi dra­gostea puțin ciuntit, nu-i bănuiești contururile de­pline, nu-i bănuiești amplitudinea, preaplinul. Abia când m-am însurat și am devenit tată, am putut să percep orizontul larg al iubirii. Miracolul ăsta i-l datorez soției mele și copilului nostru. Asta a fost și ceea ce m-a inspirat să scriu în cartea "Povești cu gust" că, doar privindu-te, un copil mic te face să înțelegi mai multe despre dragoste, decât au făcut-o toți oamenii mari pe care i-ai întâlnit. Dragostea unui copil este o oglindă către tine, părintele lui.

- Urmează să devii tată pen­tru a doua oară. Te vei pri­vi în două "o­glinzi"...

- Sunt multe motive pen­tru care mă bucur că mi se va mări familia, că va mai veni un copil. Unul dintre ele este că eu, singur la părinți fiind, mi-am dorit aprig un frate sau o soră, cu care să mă sfătuiesc în problemele pe care nu pu­team să le spun alor mei, să "inventăm secrete". În viață e mai ușor să treci peste dificul­tăți, când crești într-o familie cu mai mulți copii, ești res­pon­sabil nu doar pentru tine, ci și pentru ei, exersezi, îm­pre­ună cu ei, solidaritatea și dra­gostea. Pe scurt, sunt feri­cit că fiul meu și celălalt copil, încă nenăscut, își vor fi alături toată viața.

- Care sunt valorile vieții tale, Mircea? În ce crezi cu adevărat? 

- Așa cum probabil că ai dedus deja, familia e pe primul loc. În ceea ce privește valorile pro­fesionale, ele sunt aceleași pe care le am de când am început meseria asta, care încă mă bucură și mă irită deopotrivă: seriozitatea, efortul susținut și de lungă durată pe care le presupune o meserie făcută bine și, în cazul punctual al profesiei mele, picioarele foarte bine înfipte în pământ. Pentru că, în meseria mea, foarte ușor poate să te ia valul. Vi­ne unul și-ți zice "Maestre", vine altul care-ți spune "Foarte bine! Ai fost extraordinar!" și, peste noapte, nimeni nu mai reușește să se înțeleagă cu tine. În meseria asta, laudele pot să-ți ia mințile. De-asta trebuie să ai grijă zi de zi să te păstrezi în con­tact cu realitatea și cu normalitatea. Între noi fie spus, dacă în marea majoritate a televiziunilor ro­mâ­nești mentalitatea și oferta valorică vor fi în continuare așa cum arată azi, sper că niciunul din­tre copiii mei nu-și va dori să fie prezentator de televiziune.

- Clepsidra timpului ara­tă sfârșitul toamnei. Îți priesc pâclele lui noiem­brie? 

- M-am plimbat în dimi­neața asta, foarte devreme, pe străzi care miroseau a fum și a ploaie mocănească. Cerul era plumburiu și nu se vedea nicio umbră desenată pe pământ. Oriunde întor­ceam capul era liniște. O liniște înșelătoare, ca o anes­tezie. Fredonam începu­tul piesei "Your latest trick", a lui Dire Straits, cea pe care o cântă oricine intră într-un ma­ga­zin cu instrumente mu­zicale și vrea să probeze un saxofon. Pe stradă nu era țipenie de om și mi se părea că tăiam ano­tim­pul ăsta în două, de la un capăt la ce­lă­lalt... Ta­bloul sufletului meu în acest noiembrie arată ca-n dimi­nea­ța asta.

Foto: CAMIL IAMANDESCU (2), TVR2