- Să-ți explic: "Mircea Radu se reîntoarce la dragostea dintâi" titrau ziarele, în martie 2012, când am revenit la știri, după doisprezece ani de succes în divertisment. Așa cum am spus și la vremea respectivă, nu era însă vorba de nicio dragoste în mutarea aia, ci de pragmatism: fără să mă anunțe nimeni, se scosese de pe post emisiunea pe care o realizam și o prezentam, "ÎnTrecerea Anilor", care făcea audiență bună. Și se pusese o alta în loc. Nu mai știu cum se numea emisiunea aceea (oare mai știe cineva?), dar țin minte că făcea zero și ceva rating. Cert este că eu rămăsesem pe dinafară, fără nicio emisiune și cu un timp mult prea scurt ca să pregătesc ceva. Atunci mi s-a propus să trec la prezentarea Jurnalului principal. Am avut deci de ales între "reîntoarcerea la dragostea dintâi", după cum spuneam, și statul degeaba. Și am ales! Apoi, după schimbarea politică din vara lui 2012 și înlocuirea conducerii Televiziunii Publice cu alți domni și doamne de același calibru și cu aceleași performanțe profesionale în televiziune, mi s-a zis că locul de prezentator al principalului Jurnal nu e al meu, e al altuia. "Bine", am răspuns, "nu-i nimic. Puneți pe cine vreți voi, eu n-am nicio problemă să stau în spatele camerelor". Mă pricepeam. Făcusem editare a Jurnalului de știri și în perioada 1996-2000. "A, nu, că nici asta nu merge!" "Dar ce merge?", zic. "Weekend-ul, că se uită lumea." Nu auzisem în viața mea o explicație ca asta, era chiar simpatică și am spus: "Bine, weekend-ul." Așa s-a scurs o perioadă interesantă, cu colege profesioniste de-a stânga mea, la prezentare: Monica Ghiurco și Dorina Florea. Restul e, cum se spune, istorie... Dar aș vrea ca istoria să rețină că haosul ăsta, acest du-te-vino dintre știri și divertisment, nu mi se datorează.
- Te simți acasă în formatul acesta nou, "Femei de 10, Bărbați de 10", alături de Marina Almășan?
- "Femei de 10, Bărbați de 10" este un format 100% al Marinei Almășan, o propunere cu care ea a venit către mine și pe care am acceptat-o, cu toate că nu mai lucrasem cu ea niciodată. Marina era pentru mine o femeie pe care o priveam cu un amestec de respect și curiozitate: știam că este o profesionistă, dar mă întrebam cum de a reușit să reziste atât de mult timp în televiziune. Acum, după prima lună de lucrat împreună, pot spune că da, Marina are foarte multe calități de prezentatoare, dar și de producătoare TV, are o echipă cu care îți e mai mare dragul să lucrezi și nu regret nicio clipă mutarea făcută. Pe de altă parte, eu propusesem postului public un alt format, de tip "quiz", o emisiune de cultură și educație, într-un limbaj agreabil - un format puternic, care merge neîntrerupt în Franța de treizeci de ani, cu un prezentator respectat, pe care îl simt ca absolut necesar și la noi, într-un moment cum e acesta. Dar Televiziunea Română nu mi-a dat niciun răspuns. Cred că nu simțim la fel...
- Avatarurile vieții tale în TVR nu s-au simțit niciodată în prezența de pe micul ecran, care nu și-a pierdut deloc luciul și seducția. Ești foarte iubit de public. Pe lângă farmecul tău personal, ai și o mare disponibilitate a comunicării, ești sincer, faci glume, vorbești deschis. E un talent moștenit pe linie de familie?
- Îmi place să stau de vorbă cu invitații interesanți din platou, așa cum îmi place să dau replica oamenilor de pe stradă, care intră în vorbă cu mine. De ce nu aș face-o? Faptul că sunt cunoscut, că sunt o persoană publică, că apar la TV nu mi-a modificat ADN-ul și nici n-a umblat la cei șapte ani de-acasă. Eu nu am fost crescut într-un glob de sticlă, într-un laborator, ci în cartierul Colentina și pe o străduță din apropierea Gării de Nord, între blocuri, cu mulți prieteni din diverse zone sociale. Punctual vorbind, lejeritatea în comunicare nu cred că e o moștenire de familie, dar nici nu pot să știu asta cu exactitate, pentru că ai mei nu au fost puși niciodată în situațiile în care eu mă aflu zi de zi, la piață, în magazine sau la semafor.
- Cum de îți păstrezi permanent bunăvoința aceasta și zâmbetul? Cum izbutești să nu te lași stăpânit de mizeriile cotidiene?
- Întrebarea asta mi-o punea și soția mea la începuturi, când mă vedea vorbind cu câte cineva, pe stradă: "Dar tu îl cunoșteai pe domnul acela?" "Nu", îi răspundeam, "vorbeam, pur și simplu." Nu e ceva conștient, adică nu îmi schimb fizionomia de la plâns la râs, odată ce un trecător mă întreabă ceva. Pur și simplu sunt amabil cu el, așa cum și mie îmi place să fiu tratat cu simpatie, atunci când cumpăr ceva, de pildă. Bun, acum să nu îți închipui că discut oriunde și cu oricine chestiuni personale. Convorbirile astea de pe stradă sunt ușurele, au legătură cu ofuri de genul "Ne-au rupt nenorociții ăștia cu taxele!" sau "Pe cutare nu îl ia DNA-ul ?".
Călătorii sub tavanul alb
- În paralel cu munca de pe micul ecran, ai reușit să scoți la iveală o altă preocupare a ta: gătitul... De curând, ai lansat o carte, "Povești cu gust", în care afirmi că, pe lângă rețete, e vorba despre "lucruri care mi s-au întâmplat sau care erau gata să mi se întâmple dacă viața mea o lua pe alt drum...". Ce legătură există între telegenie și prăjituri?
- Nu cred că există o legătură cu telegenia, așa cum nu cred că a fost un moment zero, despre care să spun că a fost ideea de la care a plecat construcția cărții. Știu doar că odată, am povestit la o masă despre o anumită mâncare și despre amintirea, ancoră în timp, pe care o aveam legată de acel desert. Dar am ținut minte reacția celor care mă ascultau: fețele zâmbeau cu subînțeles, iar în priviri era ceva din sticlirea ochilor lupului din povestea cu cei trei purceluși. Iar asta mi-a plăcut! Cât despre scris, în general, e un lucru pe care-l fac mai de demult: ani de zile am scris la Aspirina săracului, ziarul lui Mircea Dinescu, și am avut o rubrică în Jurnalul Național. Dar asta se întâmpla undeva, pe la mijlocul anilor 2000.
- Scrisul se află în topul metodelor de combatere a stresului. Scrii ca să-ți descarci tensiunile sau scrii, pur și simplu, de drag?
- Nu știu cum e la alții, dar pe mine scrisul mă încarcă, nu are rol de debușeu. Nu simt nicio eliberare când scriu, dimpotrivă: mă încarc cu exact aceleași emoții pe care le-am trăit în urmă cu patru sau patruzeci de ani, când am trecut printr-o anume experiență, fie ea frumoasă sau tristă. În sens invers, am grijă ca atunci când scriu să nu readuc în mine mizeriile prin care trec sau pe care le văd la modul cotidian. Când scriu, nu fug de realitate, pentru că, pur și simplu, nu am de ce anume să fug: "ecranarea" pe care mi-o impun funcționează perfect și realitatea nu mai există. Mă cufund cu totul în amintiri, rămân doar eu și imaginile, senzațiile, mirosurile pe care le-am simțit odată, demult, și pe care le caut și le scot la suprafață din adâncurile mele. Realitatea nu mă ajută deloc în călătoriile astea ale mele, ci tavanul perfect alb, de deasupra mea.
- Dar iubirea? Te-ajută, oare, să mai visezi? Într-un interviu îmi spuneai că perspectiva ta asupra iubirii este esențialmente idilică. Mai zbori printre nori?
- Deși au trecut ani de zile de când am vorbit noi, e sigur că perspectiva asupra dragostei nu mi s-a schimbat, decât în sensul unei îmbogățiri a ei. Când ești burlac, fără să-ți dai seama, vezi dragostea puțin ciuntit, nu-i bănuiești contururile depline, nu-i bănuiești amplitudinea, preaplinul. Abia când m-am însurat și am devenit tată, am putut să percep orizontul larg al iubirii. Miracolul ăsta i-l datorez soției mele și copilului nostru. Asta a fost și ceea ce m-a inspirat să scriu în cartea "Povești cu gust" că, doar privindu-te, un copil mic te face să înțelegi mai multe despre dragoste, decât au făcut-o toți oamenii mari pe care i-ai întâlnit. Dragostea unui copil este o oglindă către tine, părintele lui.
- Urmează să devii tată pentru a doua oară. Te vei privi în două "oglinzi"...
- Sunt multe motive pentru care mă bucur că mi se va mări familia, că va mai veni un copil. Unul dintre ele este că eu, singur la părinți fiind, mi-am dorit aprig un frate sau o soră, cu care să mă sfătuiesc în problemele pe care nu puteam să le spun alor mei, să "inventăm secrete". În viață e mai ușor să treci peste dificultăți, când crești într-o familie cu mai mulți copii, ești responsabil nu doar pentru tine, ci și pentru ei, exersezi, împreună cu ei, solidaritatea și dragostea. Pe scurt, sunt fericit că fiul meu și celălalt copil, încă nenăscut, își vor fi alături toată viața.
- Care sunt valorile vieții tale, Mircea? În ce crezi cu adevărat?
- Așa cum probabil că ai dedus deja, familia e pe primul loc. În ceea ce privește valorile profesionale, ele sunt aceleași pe care le am de când am început meseria asta, care încă mă bucură și mă irită deopotrivă: seriozitatea, efortul susținut și de lungă durată pe care le presupune o meserie făcută bine și, în cazul punctual al profesiei mele, picioarele foarte bine înfipte în pământ. Pentru că, în meseria mea, foarte ușor poate să te ia valul. Vine unul și-ți zice "Maestre", vine altul care-ți spune "Foarte bine! Ai fost extraordinar!" și, peste noapte, nimeni nu mai reușește să se înțeleagă cu tine. În meseria asta, laudele pot să-ți ia mințile. De-asta trebuie să ai grijă zi de zi să te păstrezi în contact cu realitatea și cu normalitatea. Între noi fie spus, dacă în marea majoritate a televiziunilor românești mentalitatea și oferta valorică vor fi în continuare așa cum arată azi, sper că niciunul dintre copiii mei nu-și va dori să fie prezentator de televiziune.
- Clepsidra timpului arată sfârșitul toamnei. Îți priesc pâclele lui noiembrie?
- M-am plimbat în dimineața asta, foarte devreme, pe străzi care miroseau a fum și a ploaie mocănească. Cerul era plumburiu și nu se vedea nicio umbră desenată pe pământ. Oriunde întorceam capul era liniște. O liniște înșelătoare, ca o anestezie. Fredonam începutul piesei "Your latest trick", a lui Dire Straits, cea pe care o cântă oricine intră într-un magazin cu instrumente muzicale și vrea să probeze un saxofon. Pe stradă nu era țipenie de om și mi se părea că tăiam anotimpul ăsta în două, de la un capăt la celălalt... Tabloul sufletului meu în acest noiembrie arată ca-n dimineața asta.
Foto: CAMIL IAMANDESCU (2), TVR2