DAMIAN DRĂGHICI - "Spun de-o mie de ori pe zi Doamne, Dumnezeule, mulţumesc!"

- După ce ne-a molipsit cu patima şi muzica lui ţigănească şi cu naiul său fermecat, s-a mutat cu acelaşi succes pe scena politică, devenind europarlamentar. Dar focul artei nu se poate închide în dulap. În câte clipe libere există în viaţa lui, Damian Drăghici fuge cu naiul în marea lume a muzicii, căreia îi este împărat -

Naiul, în lumea muzicii bune

- Dragă Damian, la ultima noastră întâlnire, puseseşi muzica în cui şi erai preocupat doar de proiectele tale de educare şi integrare a rromilor. Iar acum, la final de 2016, eşti din nou dedicat mu­zicii: ai lansat săptămâna trecută un album de jazz absolut colosal, iar pe 11 noiembrie, te pregăteşti de o altă lansare. Ce fel de via­ţă e asta, "una pe faţă, una pe dos"?

- De fapt, eu nu am aban­donat niciodată muzica. Când m-am oprit din iureşul concer­telor, a fost pentru că mă să­tu­rasem de un anume stil de via­ţă, ajunsesem la un punct de sa­turaţie maximă. Nu mu­zi­cală, ci mai degrabă o satu­raţie faţă de comportamentul oa­menilor lângă care trăiam, a contextului. Muzica nu mă satură niciodată, ea curge prin sângele meu neîncetat. La al­bu­mul acesta de jazz, lansat la Cărtureşti săptămâna trecu­tă, am visat, fără exagerare, toată viaţa. Treizeci de ani. Iar acum, în sfârşit, am reuşit să adun cei mai buni artişti din lume pe care-i cunosc şi să cânt cu ei la nai jazz adevărat. Fără accente etno. Sută la sută jazz. De ce am făcut asta? Pentru că am vrut să aşez naiul în lumea bună a muzicii, să nu mai fie con­siderat un instrument siro­pos sau exclusiv de muzică popu­lară. Sper ca în felul aces­ta să deschid un drum naiştilor tineri către orice gen vor ei să abordeze la acest instrument. În 2009, după ce am pus pentru o perioadă în cui trupa "Da­mian & Brothers", mi-am dedi­cat următorul an studiului. Am învăţat ca nebunul. Şaisprezece ore pe zi. Pare mult, dar vă asigur că altfel nu merge. Şi iată că după alţi şase ani, discul acesta e gata şi visul e împlinit. Ce poate fi mai frumos decât să înregistrez în America, în acelaşi studio în care a făcut-o şi Frank Sinatra, ală­turi de trompetiştii Chris Botti şi Arturo Sandoval, clarinetistul Eddie Daniels, chitariştii Ramon Stag­naro şi Frank Gambale, vocalista Luciana Souza, pia­niştii Michel Camilo şi Russell Ferran­te, ba­terişti precum Dave Weckl şi Vinnie Co­laiuta sau per­cuţionişti ca Paulinho Da Costa, Alex Acu?a şi Luis Conte? Lansarea de la Caru­selul Cărtureşti a fost pe măsură...

- Muzică, politică, iar muzică..., eşti într-un iu­reş continuu. Nu ai câteodată impresia că te risi­peşti?

- Nu e asta viaţa? Un iureş? Când stau, zici că sunt bolnav. Dar, da, uneori simt că sunt prea răs­pândit. Pe de altă parte, este un mo­dus vivendi pentru mine, pur şi sim­plu aşa trăiesc. Când termin ceva, mintea mea deja visează la altceva.

Gheaţa indiferenţei

- Cum împaci muzica cu politica? Cum poate ajunge un mare artist, ca tine, activist?

- Sunt un activist ţigan care şi-a dat seama că lumea societăţii civile, a ONG-urilor, nu are nicio putere în România. Nu zic că nu ai oarecari realizări, proiecte de o reală importanţă, dar totuşi, mi­nore, pentru că nu deţii niciun fel de control. Nu eram la butoane. Aşa că am decis, la un mo­ment dat, să dau barba jos, să-mi pun cos­tum, cravată, uniformă politică şi să preiau controlul butoanelor, ca să simt că produc schimbări majore pentru comunitatea ţigă­nească. Am fost consilier de stat, senator, acum încă sunt europarlamentar. Am crezut că poate doar în România nu reuşesc, poate că oamenilor din Europa le pasă. Aşa că m-am dus către ei, le-am prezentat toate pro­blemele noastre. M-au ascultat, au dat afir­mativ din cap, şi...

- Şi?

- Nu le pasă deloc nici lor! Bumerangul s-a întors în capul meu, pentru că problema rromilor a fost catalogată drept problema ro­mânilor. Un fel de "nu ne interesează, spă­laţi-vă pe cap cu ţiganii voştri". Or, nu e adevărat. Ţiganii nu sunt numai problema noastră, ci şi a lor. Românii au fost înfiaţi de Europa, cu rromi cu tot. Dar nu ne iubesc. Ne-au înfiat formal, aşa cum au înfiat şi emi­granţii, nu au soluţii pentru niciuna dintre aceste probleme. Dacă criza emigranţilor apărea înainte de candidatura mea, mi-aş fi dat seama de nepăsarea lor şi nu m-aş fi im­plicat. Sunt dezamăgit în mare măsură, dar nu sunt deza­mă­git de mine, pentru că eu chiar m-am luptat. Ba mă lupt în continuare, pentru că aşa e personalitatea mea. Sunt foarte activ, particip la şedinţe, mă zbat, dau cu pumnul în masă. Nu sunt resemnat deloc.

Unde să fugim de-acasă?

- Sunt şi lucruri de care eşti mul­ţumit?

- Evident că sunt şi lucruri bune. Am realizat o mulţime de proiecte, am ajutat mulţi rromi, dar eu sunt dezamăgit pentru că sunt perfecţionist, pentru că vreau totul, pentru că pun suflet enorm în orice lucru fac. De exem­plu, am reuşit să conving Europa să declare ziua de 2 august drept ziua holocaustului ţiganilor - este prima astfel de rezoluţie din istoria euro­peană. Apoi, sunt diferite proiecte prin care ajut comunităţile de rromi de peste tot, nu numai din România. Am fost şi la Kosice, am fost şi în Ucraina, şi în Bulgaria, şi în Ungaria. Fiind europarlamentar, mă ocup de rromii întregii Europe. Dar suntem doar trei europarlamentari ţigani din tot continentul, care reprezintă cele douăsprezece milioane de ţigani în Europa. In­fim! Dar nu e vina Europei, să ştii! E vina noas­tră, a rromilor, care nu reuşim deloc să ne schimbăm. Păi eu am trăit cu fraţii mei de la "Damian & Brothers" patru ani, zi de zi şi oră de oră. Îmi as­cultau discursurile motivaţionale, vedeau mediul în care ajunsesem să trăiesc, comportamentul meu, vedeau cărţile pe care le citeam. Şi totuşi, în toţi aceşti ani nu am reuşit să-i schimb absolut deloc. Deloc! Până la urmă, am cedat eu şi am făcut pasul înapoi. Simţeam că mă sufocă, aşa cum am simţit când eram foarte tânăr şi am fugit din ţară. În in­terviul pe care mi l-ai luat în 2006, îţi spuneam că am fugit din România din cauza comunismului. În aceşti ultimi zece ani ai vieţii mele, opinia mea s-a schimbat şi vin acum cu o autocorectare la spusele mele de atunci: nu am fugit de comunism, am fugit de ţigani şi de familia mea. Nu pentru că nu i-aş iubi extrem de mult, nu pentru că nu aş aprecia talentul lor, ci din cauza încăpăţânării aceasta de a rămâne pe loc, de a nu se schimba. Dacă stăteam o zi în plus, ajungeam ca ei. Schimbarea, oricât de globală ar fi ea, începe printr-o primenire personală. Or, ca aceas­ta să fie totală şi radicală, trebuie să "rupi pisica", cum se spune. Să o iei de la zero cu noul sine, cel care vrei să devii. Eu asta am făcut, iar de atunci mă lupt zi lumină să-i învăţ pe semenii mei să facă la fel. Dar, Doamne Dumnezeule, greu mai este...

- Eşti un fel de Don Quijote al ţiganilor, Da­miane?

- Da, da, ai dreptate. Dar şi Cervantes avea un plan, şi el voia să schimbe minţi înguste. Aşadar, mă lupt cu morile de vânt, dar continuu să mă lupt. Să-i conving pe non-rromi să ajute rromii, iar pe rromi să se ajute pe ei înşişi. Este greu şi pentru că nu mai există solidaritate nicăieri. Dacă rămâi cu maşina moartă în drum, nimeni nu ţi se mai alătură să o îm­pingi. Mai ţii minte, pe vremuri, când cu toţii ieşeam din curţi să-l ajutăm pe nea cutărică să împingă Dacia? Eram câte zece la fundul maşinii. Acum? La­să-l să-şi rupă mâinile, că noi nu ni le mai murdărim pe ale noastre. Ruşine nouă! Fără soli­da­ritate, într-o comunitate nu poţi progresa. Iar aici mă re­fer la toţi românii mei, nu numai la ţigani. So­cie­tatea aceasta ne-a făcut sociabili doar în teorie, dar de fapt suntem perfect nesociabili. Am devenit făţarnici, miştocari, ne păcălim unii pe alţii şi ni se pare că sun­tem isteţi. Dăm like-uri la lucruri pe care nu le înţelegem ca să arătăm că suntem gro­zavi sau pentru că aşa fac toţi cei din jur.

Răscoala artiştilor

- Care crezi că ar fi drumul?

- Cultura, oameni buni! Cultura şi arta sunt soluţia. Eu am un plan, un plan măreţ, la care visez de multă vreme: răscoala artiştilor! Nu mă las până când România nu va fi plină de locuri în care artiştii să se ma­nifeste liber. Pictori, muzicieni, dan­satori, artizani, oricine creează cu adevărat ceva original să iasă în piaţa publică şi să-şi prezinte arta. În fiecare oraş, o dată pe săptămână, gratis, artiştii să-şi prezinte arta. Instig la cultură! Iar acest lucru tre­buie făcut fără guvern, primării şi fonduri europene. Ieşi afară şi cântă! Ieşi afară şi pictează! Toată lumea vorbeşte de revoluţii politice, de DNA, de guverne. Nu! Eu vreau o revoluţie culturală, pentru că am ajuns zero la cultură. Iar unde mai avem mici sclipiri, devenim invidioşi şi cârcotaşi. Păi să aibă cineva un Mungiu, cu două Palme d'Or? L-ar venera. Iar noi, cârcotim de unde îşi ia el fondurile pentru filme sau mai ştiu eu ce. Revoluţia trebuie să înceapă cu eliminarea impostorilor culturali, cei care se dau culţi, dar nu fac nimic, sunt patetici şi popu­lişti, fără să fie deloc creatori. Ei sunt mai periculoşi decât un cântăreţ tânăr, care încearcă să-şi croiască drumul spre glorie. Revoluţia mea va fi totală şi va porni de la edu­caţie.

- Este şi al doi­lea album, pe care urmează să-l lan­sezi pe 11 no­iembrie la Fra­telli, un astfel de ma­nifest cultural?

- Cred că da, pentru că albumul acesta este un fel de revenire la ră­dă­cini: Damian & Brothers, The Gipsy Rock Project - "Change or Die" (Schimbă-te sau mori). Îm­pre­ună cu cei mai în vogă cântăreţi români, toţi împre­ună cântăm muzică ţigănească. Piese vechi, lăută­reşti, cântate original şi... şmecher. Este un album în care invitaţii mei dovedesc foarte mult curaj, pentru că lasă la uşă toate prejudecăţile şi se predau plă­cerii muzicii. Mă înclin în faţa lor şi le mul­ţu­mesc. Ei sunt: De­lia, An­dra, Lore­da­na, Lo­ra, Dan Bittman, Grasu XXL, Smiley, VUNK, Ştefan Bă­nică, Connect-R, Feli Donose, Ser­giu Ferat, Alina E­re­mia, Zdob şi Zdub, Cabron, So­re, Giulia An­ghe­lescu, Vlad Popes­cu, Jazzy Jo, Cris­tina Bălan, DOC, Blue Noise.

Jumătatea liniştită

- Înflăcărat. Pasional. Idealist. Liber. Dar cine te calmează, Damiane? Îţi trebuie, în mod sigur, o mână caldă pe umăr, care să te liniştească...

- Paula. Soţia mea. Paula este liniştea mea. Ea îndură cu mine toată nebunia asta. Inima mea vul­ca­nică, ritmul acesta infernal în care îmi place să tră­iesc sunt acum recompensate de liniştea şi calmul Paulei. O privire de-a ei mă potoleşte imediat. Simt că am alături jumătatea pe care o căutasem foarte mult timp. Împreună cu ea ne-am schimbat total şi stilul de viaţă. Am înlocuit haosul cu disciplina. Am început să postim lunea, miercurea şi vinerea, iar acum, abia dacă mai punem gura pe carne. Incredibil cât de mult ne ajută faptul că mâncăm sănătos, că fa­cem câte o cură de detoxifiere de două ori pe an, că nu ne mai pierdem vremea pe la evenimente care nu ne interesează, preferând să stăm acasă şi să citim. Iar un alt ajutor, cel mai important, de fapt, este spi­ritualitatea. Nu mă refer la religie, chiar dacă merg la biserică, ci la trăire spirituală. Spun de o mie de ori pe zi "Doamne, Dumnezeule, mulţumesc!" sau de o mie de ori pe zi "Doamne, Dumnezeule, milu­ieşte-mă!". Creierul meu se linişteşte total făcând asta, pentru că aşa nu mai aud vocea aceea care îmi vorbea încontinuu şi nu-mi dădea răgaz să-mi liniştesc inima şi sufletul. Vocea aceea care te ispi­teşte să judeci, să gândeşti de rău, vocea aceea ca­re-ţi spune lucruri mărunte. Cam asta este viaţa noastră acum, a mea şi a Paulei: aler­găm, alergăm, muncim, călă­to­rim, iar din când în când ajungem acasă, mâncăm îm­preună o supă de mazăre, vor­bim şi citim. Nu avem televizor. Mof­turile noastre sunt câte un masaj sau câte o şedinţă de bioenergie, când suntem prea obo­siţi. Apoi iar alergăm, şedinţe, repetiţii, înre­gistrări, concerte. Râd toţi ţiganii mei, ca nebunii, când, în pauzele de înregistrări, eu mănânc un mor­cov. Ei înfu­lecă câ­te treisprezece mici de persoană şi se prăpădesc de râs cum rod eu un mor­cov.

- Cum ai gă­sit-o pe Paula?

- Pe Paula nu am găsit-o eu, mi-a tri­mis-o Dumne­zeu. Cum totul în natură e echilibru, Dumnezeu m-a răs­plătit cu un dar care să mă echi­libreze şi pe mine. Şi Îi mul­ţumesc în fiecare zi pentru asta.

- După două lansări în două săptămâni, ur­mea­ză o pauză pentru tine. Te piteşti şi tu undeva de ploaie, să-ţi tragi sufletul?

- Ah, ce mai urăsc ploaia! Mă îngroapă pur şi simplu. Soare, doar soare aş vrea să fie. Pauză? Ce pauză? Am bucuria să te anunţ în premieră că încep munca la un nou proiect: Damian Drăghici şi Gri­gore Leşe vor înregistra în Londra, la Abbey Road Studios (studioul unde au înregistrat cei de la The Beatles), un disc ce va sărbători o sută de ani de România (1918-2018). Am bătut palma cu Grigore, am fost deja la Londra, abia aştept. Vouă, "Formulei AS", trebuie să vă mulţumesc, pentru că acum câţiva ani, m-aţi invitat la un concert Grigore Leşe. Am rămas uimit atunci, şi mi-am propus ca într-o bună zi să lucrăm împreună şi iată că buna zi a venit! Iu­huuu!