Cărţile pe care le-am citit în ultimul timp la recomandarea unor tineri prieteni mi-au anulat senzaţia de "decalaj orar" faţă de noua generaţie de scriitori, din care face parte şi Bogdan Munteanu, timişorean născut în 1979 şi aflat la al treilea volum de proză scurtă. Făcând legătura peste decenii cu optzeciştii, dar fără farafastâcurile lor "textualiste", povestitorul reuşeşte să populeze un spaţiu literar propriu, cu o autenticitate pe care doar talentul o poate transmite. Interesat de oameni obişnuiţi din banalitatea cotidiană a anilor noştri, de "umiliţi şi obidiţi" mai ales, el foloseşte tehnica scurt-metrajului realist pentru a decupa clipe de viaţă cu celule vii, semnificative categorial. Ca şi înaintaşii săi, Bogdan Munteanu are o foarte bună ureche muzicală ce înregistrează oralitatea cu specific dialectal (bănăţean) şi argotic, ochi cinematografic pentru naturaleţea comportamentului şi umor pe muchia dintre comedie şi dramă. Ceea ce admir mai mult la acest prozator e că dezinvoltura, impresia de uşurinţă şi plăcere cu care scrie camuflează o tehnică de virtuoz, îndelung exersată spre a provoca empatie. El nu face ciné-vérité ci compoziţie ficţională cu efecte scontate. Chiar dacă în povestiri recunoaştem societatea românească de azi, veşnicele subiecte de ştiri (copii neglijaţi, brutalitate domestică, amoruri şi prietenii trădate, sărăcie, violenţă etc.), aşa cum sunt puse în pagină ele devin, prin alchimia talentului, literatură. Nu e deloc uşor să dozezi perfect monologul, dialogul şi stilul indirect liber, să găseşti tăietura cea mai bună a finalurilor, să dai pe spaţiu mic suflet unor personaje pe care cititorul să le vadă, să le audă, să le înţeleagă. Şi mai e ceva specific lui Bogdan Munteanu: lumea prozelor lui e îmbrăţişată cu o privire îmblânzită de tandreţe bărbătească (sau, mai curând, băieţească), niciodată sarcastică. E perspectiva unui om bun care ia viaţa aşa cum e, cu urâţeniile şi frumuseţile ei ce se potenţează reciproc, fără deriziune dar şi fără sentimentalism. De aceea volumul "Ai uitat să râzi" e atât de emoţionant.
Selecţia "Formula AS"
* Bogdan Munteanu, "Ai uitat să râzi", povestiri, Editura Nemira (tel. 0721/74.74.64), 144 p.
Cărţile pe care le-am citit în ultimul timp la recomandarea unor tineri prieteni mi-au anulat senzaţia de "decalaj orar" faţă de noua generaţie de scriitori, din care face parte şi Bogdan Munteanu, timişorean născut în 1979 şi aflat la al treilea volum de proză scurtă. Făcând legătura peste decenii cu optzeciştii, dar fără farafastâcurile lor "textualiste", povestitorul reuşeşte să populeze un spaţiu literar propriu, cu o autenticitate pe care doar talentul o poate transmite. Interesat de oameni obişnuiţi din banalitatea cotidiană a anilor noştri, de "umiliţi şi obidiţi" mai ales, el foloseşte tehnica scurt-metrajului realist pentru a decupa clipe de viaţă cu celule vii, semnificative categorial. Ca şi înaintaşii săi, Bogdan Munteanu are o foarte bună ureche muzicală ce înregistrează oralitatea cu specific dialectal (bănăţean) şi argotic, ochi cinematografic pentru naturaleţea comportamentului şi umor pe muchia dintre comedie şi dramă. Ceea ce admir mai mult la acest prozator e că dezinvoltura, impresia de uşurinţă şi plăcere cu care scrie camuflează o tehnică de virtuoz, îndelung exersată spre a provoca empatie. El nu face ciné-vérité ci compoziţie ficţională cu efecte scontate. Chiar dacă în povestiri recunoaştem societatea românească de azi, veşnicele subiecte de ştiri (copii neglijaţi, brutalitate domestică, amoruri şi prietenii trădate, sărăcie, violenţă etc.), aşa cum sunt puse în pagină ele devin, prin alchimia talentului, literatură. Nu e deloc uşor să dozezi perfect monologul, dialogul şi stilul indirect liber, să găseşti tăietura cea mai bună a finalurilor, să dai pe spaţiu mic suflet unor personaje pe care cititorul să le vadă, să le audă, să le înţeleagă. Şi mai e ceva specific lui Bogdan Munteanu: lumea prozelor lui e îmbrăţişată cu o privire îmblânzită de tandreţe bărbătească (sau, mai curând, băieţească), niciodată sarcastică. E perspectiva unui om bun care ia viaţa aşa cum e, cu urâţeniile şi frumuseţile ei ce se potenţează reciproc, fără deriziune dar şi fără sentimentalism. De aceea volumul "Ai uitat să râzi" e atât de emoţionant.
Cărţile pe care le-am citit în ultimul timp la recomandarea unor tineri prieteni mi-au anulat senzaţia de "decalaj orar" faţă de noua generaţie de scriitori, din care face parte şi Bogdan Munteanu, timişorean născut în 1979 şi aflat la al treilea volum de proză scurtă. Făcând legătura peste decenii cu optzeciştii, dar fără farafastâcurile lor "textualiste", povestitorul reuşeşte să populeze un spaţiu literar propriu, cu o autenticitate pe care doar talentul o poate transmite. Interesat de oameni obişnuiţi din banalitatea cotidiană a anilor noştri, de "umiliţi şi obidiţi" mai ales, el foloseşte tehnica scurt-metrajului realist pentru a decupa clipe de viaţă cu celule vii, semnificative categorial. Ca şi înaintaşii săi, Bogdan Munteanu are o foarte bună ureche muzicală ce înregistrează oralitatea cu specific dialectal (bănăţean) şi argotic, ochi cinematografic pentru naturaleţea comportamentului şi umor pe muchia dintre comedie şi dramă. Ceea ce admir mai mult la acest prozator e că dezinvoltura, impresia de uşurinţă şi plăcere cu care scrie camuflează o tehnică de virtuoz, îndelung exersată spre a provoca empatie. El nu face ciné-vérité ci compoziţie ficţională cu efecte scontate. Chiar dacă în povestiri recunoaştem societatea românească de azi, veşnicele subiecte de ştiri (copii neglijaţi, brutalitate domestică, amoruri şi prietenii trădate, sărăcie, violenţă etc.), aşa cum sunt puse în pagină ele devin, prin alchimia talentului, literatură. Nu e deloc uşor să dozezi perfect monologul, dialogul şi stilul indirect liber, să găseşti tăietura cea mai bună a finalurilor, să dai pe spaţiu mic suflet unor personaje pe care cititorul să le vadă, să le audă, să le înţeleagă. Şi mai e ceva specific lui Bogdan Munteanu: lumea prozelor lui e îmbrăţişată cu o privire îmblânzită de tandreţe bărbătească (sau, mai curând, băieţească), niciodată sarcastică. E perspectiva unui om bun care ia viaţa aşa cum e, cu urâţeniile şi frumuseţile ei ce se potenţează reciproc, fără deriziune dar şi fără sentimentalism. De aceea volumul "Ai uitat să râzi" e atât de emoţionant.
Alte articole din acest numar
- HORIA TECĂU - "Încerc să fac rost de mai multă viaţă"
- Arhivele se deschid - Experimente rusesti
- Inamicul nr. 1 al toamnei - ASTMUL BRONŞIC