DAMIAN DRĂGHICI - "Spun de-o mie de ori pe zi Doamne, Dumnezeule, mulțumesc!"

- După ce ne-a molipsit cu patima și muzica lui țigănească și cu naiul său fermecat, s-a mutat cu același succes pe scena politică, devenind europarlamentar. Dar focul artei nu se poate închide în dulap. În câte clipe libere există în viața lui, Damian Drăghici fuge cu naiul în marea lume a muzicii, căreia îi este împărat -

Naiul, în lumea muzicii bune

- Dragă Damian, la ultima noastră întâlnire, puseseși muzica în cui și erai preocupat doar de proiectele tale de educare și integrare a rromilor. Iar acum, la final de 2016, ești din nou dedicat mu­zicii: ai lansat săptămâna trecută un album de jazz absolut colosal, iar pe 11 noiembrie, te pregătești de o altă lansare. Ce fel de via­ță e asta, "una pe față, una pe dos"?

- De fapt, eu nu am aban­donat niciodată muzica. Când m-am oprit din iureșul concer­telor, a fost pentru că mă să­tu­rasem de un anume stil de via­ță, ajunsesem la un punct de sa­turație maximă. Nu mu­zi­cală, ci mai degrabă o satu­rație față de comportamentul oa­menilor lângă care trăiam, a contextului. Muzica nu mă satură niciodată, ea curge prin sângele meu neîncetat. La al­bu­mul acesta de jazz, lansat la Cărturești săptămâna trecu­tă, am visat, fără exagerare, toată viața. Treizeci de ani. Iar acum, în sfârșit, am reușit să adun cei mai buni artiști din lume pe care-i cunosc și să cânt cu ei la nai jazz adevărat. Fără accente etno. Sută la sută jazz. De ce am făcut asta? Pentru că am vrut să așez naiul în lumea bună a muzicii, să nu mai fie con­siderat un instrument siro­pos sau exclusiv de muzică popu­lară. Sper ca în felul aces­ta să deschid un drum naiștilor tineri către orice gen vor ei să abordeze la acest instrument. În 2009, după ce am pus pentru o perioadă în cui trupa "Da­mian & Brothers", mi-am dedi­cat următorul an studiului. Am învățat ca nebunul. Șaisprezece ore pe zi. Pare mult, dar vă asigur că altfel nu merge. Și iată că după alți șase ani, discul acesta e gata și visul e împlinit. Ce poate fi mai frumos decât să înregistrez în America, în același studio în care a făcut-o și Frank Sinatra, ală­turi de trompetiștii Chris Botti și Arturo Sandoval, clarinetistul Eddie Daniels, chitariștii Ramon Stag­naro și Frank Gambale, vocalista Luciana Souza, pia­niștii Michel Camilo și Russell Ferran­te, ba­teriști precum Dave Weckl și Vinnie Co­laiuta sau per­cuționiști ca Paulinho Da Costa, Alex Acu?a și Luis Conte? Lansarea de la Caru­selul Cărturești a fost pe măsură...

- Muzică, politică, iar muzică..., ești într-un iu­reș continuu. Nu ai câteodată impresia că te risi­pești?

- Nu e asta viața? Un iureș? Când stau, zici că sunt bolnav. Dar, da, uneori simt că sunt prea răs­pândit. Pe de altă parte, este un mo­dus vivendi pentru mine, pur și sim­plu așa trăiesc. Când termin ceva, mintea mea deja visează la altceva.

Gheața indiferenței

- Cum împaci muzica cu politica? Cum poate ajunge un mare artist, ca tine, activist?

- Sunt un activist țigan care și-a dat seama că lumea societății civile, a ONG-urilor, nu are nicio putere în România. Nu zic că nu ai oarecari realizări, proiecte de o reală importanță, dar totuși, mi­nore, pentru că nu deții niciun fel de control. Nu eram la butoane. Așa că am decis, la un mo­ment dat, să dau barba jos, să-mi pun cos­tum, cravată, uniformă politică și să preiau controlul butoanelor, ca să simt că produc schimbări majore pentru comunitatea țigă­nească. Am fost consilier de stat, senator, acum încă sunt europarlamentar. Am crezut că poate doar în România nu reușesc, poate că oamenilor din Europa le pasă. Așa că m-am dus către ei, le-am prezentat toate pro­blemele noastre. M-au ascultat, au dat afir­mativ din cap, și...

- Și?

- Nu le pasă deloc nici lor! Bumerangul s-a întors în capul meu, pentru că problema rromilor a fost catalogată drept problema ro­mânilor. Un fel de "nu ne interesează, spă­lați-vă pe cap cu țiganii voștri". Or, nu e adevărat. Țiganii nu sunt numai problema noastră, ci și a lor. Românii au fost înfiați de Europa, cu rromi cu tot. Dar nu ne iubesc. Ne-au înfiat formal, așa cum au înfiat și emi­granții, nu au soluții pentru niciuna dintre aceste probleme. Dacă criza emigranților apărea înainte de candidatura mea, mi-aș fi dat seama de nepăsarea lor și nu m-aș fi im­plicat. Sunt dezamăgit în mare măsură, dar nu sunt deza­mă­git de mine, pentru că eu chiar m-am luptat. Ba mă lupt în continuare, pentru că așa e personalitatea mea. Sunt foarte activ, particip la ședințe, mă zbat, dau cu pumnul în masă. Nu sunt resemnat deloc.

Unde să fugim de-acasă?

- Sunt și lucruri de care ești mul­țumit?

- Evident că sunt și lucruri bune. Am realizat o mulțime de proiecte, am ajutat mulți rromi, dar eu sunt dezamăgit pentru că sunt perfecționist, pentru că vreau totul, pentru că pun suflet enorm în orice lucru fac. De exem­plu, am reușit să conving Europa să declare ziua de 2 august drept ziua holocaustului țiganilor - este prima astfel de rezoluție din istoria euro­peană. Apoi, sunt diferite proiecte prin care ajut comunitățile de rromi de peste tot, nu numai din România. Am fost și la Kosice, am fost și în Ucraina, și în Bulgaria, și în Ungaria. Fiind europarlamentar, mă ocup de rromii întregii Europe. Dar suntem doar trei europarlamentari țigani din tot continentul, care reprezintă cele douăsprezece milioane de țigani în Europa. In­fim! Dar nu e vina Europei, să știi! E vina noas­tră, a rromilor, care nu reușim deloc să ne schimbăm. Păi eu am trăit cu frații mei de la "Damian & Brothers" patru ani, zi de zi și oră de oră. Îmi as­cultau discursurile motivaționale, vedeau mediul în care ajunsesem să trăiesc, comportamentul meu, vedeau cărțile pe care le citeam. Și totuși, în toți acești ani nu am reușit să-i schimb absolut deloc. Deloc! Până la urmă, am cedat eu și am făcut pasul înapoi. Simțeam că mă sufocă, așa cum am simțit când eram foarte tânăr și am fugit din țară. În in­terviul pe care mi l-ai luat în 2006, îți spuneam că am fugit din România din cauza comunismului. În acești ultimi zece ani ai vieții mele, opinia mea s-a schimbat și vin acum cu o autocorectare la spusele mele de atunci: nu am fugit de comunism, am fugit de țigani și de familia mea. Nu pentru că nu i-aș iubi extrem de mult, nu pentru că nu aș aprecia talentul lor, ci din cauza încăpățânării aceasta de a rămâne pe loc, de a nu se schimba. Dacă stăteam o zi în plus, ajungeam ca ei. Schimbarea, oricât de globală ar fi ea, începe printr-o primenire personală. Or, ca aceas­ta să fie totală și radicală, trebuie să "rupi pisica", cum se spune. Să o iei de la zero cu noul sine, cel care vrei să devii. Eu asta am făcut, iar de atunci mă lupt zi lumină să-i învăț pe semenii mei să facă la fel. Dar, Doamne Dumnezeule, greu mai este...

- Ești un fel de Don Quijote al țiganilor, Da­miane?

- Da, da, ai dreptate. Dar și Cervantes avea un plan, și el voia să schimbe minți înguste. Așadar, mă lupt cu morile de vânt, dar continuu să mă lupt. Să-i conving pe non-rromi să ajute rromii, iar pe rromi să se ajute pe ei înșiși. Este greu și pentru că nu mai există solidaritate nicăieri. Dacă rămâi cu mașina moartă în drum, nimeni nu ți se mai alătură să o îm­pingi. Mai ții minte, pe vremuri, când cu toții ieșeam din curți să-l ajutăm pe nea cutărică să împingă Dacia? Eram câte zece la fundul mașinii. Acum? La­să-l să-și rupă mâinile, că noi nu ni le mai murdărim pe ale noastre. Rușine nouă! Fără soli­da­ritate, într-o comunitate nu poți progresa. Iar aici mă re­fer la toți românii mei, nu numai la țigani. So­cie­tatea aceasta ne-a făcut sociabili doar în teorie, dar de fapt suntem perfect nesociabili. Am devenit fățarnici, miștocari, ne păcălim unii pe alții și ni se pare că sun­tem isteți. Dăm like-uri la lucruri pe care nu le înțelegem ca să arătăm că suntem gro­zavi sau pentru că așa fac toți cei din jur.

Răscoala artiștilor

- Care crezi că ar fi drumul?

- Cultura, oameni buni! Cultura și arta sunt soluția. Eu am un plan, un plan măreț, la care visez de multă vreme: răscoala artiștilor! Nu mă las până când România nu va fi plină de locuri în care artiștii să se ma­nifeste liber. Pictori, muzicieni, dan­satori, artizani, oricine creează cu adevărat ceva original să iasă în piața publică și să-și prezinte arta. În fiecare oraș, o dată pe săptămână, gratis, artiștii să-și prezinte arta. Instig la cultură! Iar acest lucru tre­buie făcut fără guvern, primării și fonduri europene. Ieși afară și cântă! Ieși afară și pictează! Toată lumea vorbește de revoluții politice, de DNA, de guverne. Nu! Eu vreau o revoluție culturală, pentru că am ajuns zero la cultură. Iar unde mai avem mici sclipiri, devenim invidioși și cârcotași. Păi să aibă cineva un Mungiu, cu două Palme d'Or? L-ar venera. Iar noi, cârcotim de unde își ia el fondurile pentru filme sau mai știu eu ce. Revoluția trebuie să înceapă cu eliminarea impostorilor culturali, cei care se dau culți, dar nu fac nimic, sunt patetici și popu­liști, fără să fie deloc creatori. Ei sunt mai periculoși decât un cântăreț tânăr, care încearcă să-și croiască drumul spre glorie. Revoluția mea va fi totală și va porni de la edu­cație.

- Este și al doi­lea album, pe care urmează să-l lan­sezi pe 11 no­iembrie la Fra­telli, un astfel de ma­nifest cultural?

- Cred că da, pentru că albumul acesta este un fel de revenire la ră­dă­cini: Damian & Brothers, The Gipsy Rock Project - "Change or Die" (Schimbă-te sau mori). Îm­pre­ună cu cei mai în vogă cântăreți români, toți împre­ună cântăm muzică țigănească. Piese vechi, lăută­rești, cântate original și... șmecher. Este un album în care invitații mei dovedesc foarte mult curaj, pentru că lasă la ușă toate prejudecățile și se predau plă­cerii muzicii. Mă înclin în fața lor și le mul­țu­mesc. Ei sunt: De­lia, An­dra, Lore­da­na, Lo­ra, Dan Bittman, Grasu XXL, Smiley, VUNK, Ștefan Bă­nică, Connect-R, Feli Donose, Ser­giu Ferat, Alina E­re­mia, Zdob și Zdub, Cabron, So­re, Giulia An­ghe­lescu, Vlad Popes­cu, Jazzy Jo, Cris­tina Bălan, DOC, Blue Noise.

Jumătatea liniștită

- Înflăcărat. Pasional. Idealist. Liber. Dar cine te calmează, Damiane? Îți trebuie, în mod sigur, o mână caldă pe umăr, care să te liniștească...

- Paula. Soția mea. Paula este liniștea mea. Ea îndură cu mine toată nebunia asta. Inima mea vul­ca­nică, ritmul acesta infernal în care îmi place să tră­iesc sunt acum recompensate de liniștea și calmul Paulei. O privire de-a ei mă potolește imediat. Simt că am alături jumătatea pe care o căutasem foarte mult timp. Împreună cu ea ne-am schimbat total și stilul de viață. Am înlocuit haosul cu disciplina. Am început să postim lunea, miercurea și vinerea, iar acum, abia dacă mai punem gura pe carne. Incredibil cât de mult ne ajută faptul că mâncăm sănătos, că fa­cem câte o cură de detoxifiere de două ori pe an, că nu ne mai pierdem vremea pe la evenimente care nu ne interesează, preferând să stăm acasă și să citim. Iar un alt ajutor, cel mai important, de fapt, este spi­ritualitatea. Nu mă refer la religie, chiar dacă merg la biserică, ci la trăire spirituală. Spun de o mie de ori pe zi "Doamne, Dumnezeule, mulțumesc!" sau de o mie de ori pe zi "Doamne, Dumnezeule, milu­iește-mă!". Creierul meu se liniștește total făcând asta, pentru că așa nu mai aud vocea aceea care îmi vorbea încontinuu și nu-mi dădea răgaz să-mi liniștesc inima și sufletul. Vocea aceea care te ispi­tește să judeci, să gândești de rău, vocea aceea ca­re-ți spune lucruri mărunte. Cam asta este viața noastră acum, a mea și a Paulei: aler­găm, alergăm, muncim, călă­to­rim, iar din când în când ajungem acasă, mâncăm îm­preună o supă de mazăre, vor­bim și citim. Nu avem televizor. Mof­turile noastre sunt câte un masaj sau câte o ședință de bioenergie, când suntem prea obo­siți. Apoi iar alergăm, ședințe, repetiții, înre­gistrări, concerte. Râd toți țiganii mei, ca nebunii, când, în pauzele de înregistrări, eu mănânc un mor­cov. Ei înfu­lecă câ­te treisprezece mici de persoană și se prăpădesc de râs cum rod eu un mor­cov.

- Cum ai gă­sit-o pe Paula?

- Pe Paula nu am găsit-o eu, mi-a tri­mis-o Dumne­zeu. Cum totul în natură e echilibru, Dumnezeu m-a răs­plătit cu un dar care să mă echi­libreze și pe mine. Și Îi mul­țumesc în fiecare zi pentru asta.

- După două lansări în două săptămâni, ur­mea­ză o pauză pentru tine. Te pitești și tu undeva de ploaie, să-ți tragi sufletul?

- Ah, ce mai urăsc ploaia! Mă îngroapă pur și simplu. Soare, doar soare aș vrea să fie. Pauză? Ce pauză? Am bucuria să te anunț în premieră că încep munca la un nou proiect: Damian Drăghici și Gri­gore Leșe vor înregistra în Londra, la Abbey Road Studios (studioul unde au înregistrat cei de la The Beatles), un disc ce va sărbători o sută de ani de România (1918-2018). Am bătut palma cu Grigore, am fost deja la Londra, abia aștept. Vouă, "Formulei AS", trebuie să vă mulțumesc, pentru că acum câțiva ani, m-ați invitat la un concert Grigore Leșe. Am rămas uimit atunci, și mi-am propus ca într-o bună zi să lucrăm împreună și iată că buna zi a venit! Iu­huuu!