HORIA TECĂU - "Încerc să fac rost de mai multă viaţă"

- Aurul de pe medaliile campionilor noştri e scos din adâncuri, cu un efort uriaş. Merită din plin recunoştinţa şi stima noastră -

"Tenisul la dublu este considerat ca o ramură secundară a sportului"

- Horia, eşti un tenisman cu rezultate de excepţie. În 2015, ai câştigat marele trofeu de la Wimbledon, iar în 2016, ai obţinut medalia de argint la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro. Un veritabil triumf! Oare aici, acasă, în România, me­ritele îţi sunt recunoscute şi preţuite la întreaga lor valoare?

- Sincer, mă gândesc foarte rar la asta. Tenisul, pen­tru mine, e o mare bucurie şi o mare plăcere, aşa că mă concentrez să joc cât de bine pot, iar ce se întâmplă ulterior, în spaţiul pu­blic, mi se pare puţin important. Singurul context în care mă gândesc la aspectul ăsta e cel care se referă la copii, la puştii care ar vrea să-şi croiască şi ei un drum în domeniul ăsta. Mediatizarea re­zultatelor mele, ca şi ale altor jucători de tenis româ­ni, ar fi utilă, fiindcă ne-ar con­tura cali­tatea de modele pentru cei mici. Căci una e, ca aspirant, să munceşti gân­dindu-te că vrei să ajungi ca X, jucătorul din cine ştie ce ţară a lumii, şi alta e să mun­ceşti gân­dindu-te că vrei să ajungi ca X, jucătorul român, care s-a antrenat pe acelaşi teren pe care te antrenezi şi tu.

- O altă tenismană de frunte a Ro­mâniei, Simo­na Halep, se bucură de o apre­ciere cu mult mai vocală, deşi ma­rile trofee internaţionale îi lipsesc. Cum îţi explici situaţia?

- Prestaţiile Simonei sunt, într-adevăr, meritorii, laudele pe care le primeşte sunt pe deplin justificate şi cred că nu e tocmai just să comparăm rezultatele. Eu nu fac asta. Nu-mi compar rezultatele nici cu cele ale Simonei, nici cu cele ale altor jucători, eu mă compar cu mine însumi.Încercând totuşi o ex­pli­­caţie, cred că ea rezidă într-o chestiune de per­cepţie: în România, dar şi în alte ţări, tenisul la dublu era şi încă mai este perceput ca o ramură "se­cun­dară", o zonă în care ajungi dacă nu ai rezultate în cariera de simplu. Dublul nu e văzut ca un domeniu în care să poţi să faci carieră. Eu, practic, sunt primul jucător care a demonstrat, pentru România, con­trariul. Până să apar eu, la noi nici nu se pomenea de dublu. Acum, în schimb, constat că există tineri care, din start, vor să se specializeze pe dublu. Pentru că au văzut ce am făcut eu sau ce a făcut Florin Mergea şi au înţeles că se poate. Şi sunt încă şi mai motivaţi, pentru că ştiu că pleacă de pe exact aceleaşi terenuri de pe care am plecat şi noi. Din pricina acelei per­cepţii "umilitoare", şi eu, când eram mic, visam să ajung campion la simplu, şi nişte ani de zile, chiar m-am încăpăţânat să joc la simplu, deşi, în mod evi­dent, eram jucător de dublu: încă de la 14 ani, jucam mult mai bine la dublu decât la simplu. Norocul meu a fost că îmi şi plăcea să joc la dublu. Aşa am făcut trecerea...

- N-ai regretat niciodată alegerea asta?

- A mai fost ceva care a înclinat balanţa. La du­blu, credeam cu fiecare celulă din mine că am să ajung numărul unu. În schimb, la simplu, nu aveam această credinţă. Simţeam că pot să ajung până la un anumit nivel, dar nu că voi ajun­ge nu­mă­rul unu. Iar rezultatele îmi con­firmau ceea ce simţeam: la dublu, de la 14 ani, câştigam turneele "pe bandă rulantă", fără să mă concen­trez prea mult. În esenţă, jocul la dublu eu îl luam ca pe un antrenament. Şi to­tuşi, acolo excelam. Până la urmă, mi-am dat sea­ma care e adevăratul meu drum şi, din 2008, am în­ceput să joc exclusiv la dublu, intrând direct în­tr-un turneu de Grand Slam.

"Bucuria jocului e mai mare decât talentul"

- Care sunt elementele din care "se ţese" un cam­pion? Sunt mulţi jucători harnici, sârguincioşi, dar nu toţi ies campioni. Şi în tenis e nevoie de ceea ce se numeşte talent? De "un ceva" care nu se poa­te ob­ţine prin muncă?

- Da, talentul există. Sunt jucători care învaţă tehnica foarte repede, care nu fac eforturi în sensul ăsta, pro­cesul de în­vă­ţare e ceva natu­ral pentru ei. Mai mult, pot să nu joace 3-4 săptămâni şi apoi, când revin pe teren, joacă la fel de splendid ca îna­inte, nu sunt absolut deloc afectaţi de pauza aceea. Dar talentul eu nici măcar nu-l trec pe listă. În opinia mea, ceea ce contează e să-ţi placă tenisul, adică să joci din plăcere, nu din obligaţie, şi să crezi în tine. Bucuria jocului e mai mare decât talentul. Sau, când eşti mic, să ai pe cineva care să creadă în tine. În copilărie, nu ştii ce înseamnă asta, "să crezi în tine". Însă e imperios să ai pe cineva alături - măcar o persoană, un părinte, un antrenor - care să creadă în tine, să-ţi insufle încredere şi astfel, în timp, să te determine să crezi tu însuţi în tine. Dacă nu crezi în tine, n-ai nici o şansă.

- În cazul tău, cine te-a girat cu încredere?

- La cinci ani, tata ne-a luat pe mine şi pe fratele meu, Andrei, care e mai mare decât mine cu doi ani, şi ne-a dus la înot. Sala noastră de înot s-a trans­format însă curând în Bingo Europa şi toţi puştii ne-am mutat la un bazin unde, practic, nu puteai să înoţi, ci doar să te înmoi într-o supă de copii, atât era de aglo­merat. Aşa că tata, care era mare amator de tenis şi se întâmpla să cunoască un antrenor, ne-a luat şi ne-a dus la el. De fapt, o vreme, am mers cu înotul şi cu tenisul în paralel. Dar asta a durat foarte puţin. Până la urmă, am renunţat cu totul la înot, din cauza condiţiilor precare: nu mai era distractiv, era doar o chinuială. În plus, odată ce-am început să câştig competiţii în tenis, am căpătat motivaţie. La 10 ani, de pildă, eram deja cam­pion naţional. Trofeele, diplo­mele şi cado­u­rile pe care le primeam - o ra­chetă etc. - însem­nau ceva pentru mine, la nivel mental.

- Deşi să fii campion la doar zece ani este o performanţă, faptul presupune, cred, şi mult sacrificiu. O copilărie destul de tristă, cu jocuri puţine, cu mult efort...

- Nu pot să spun că am avut o copilărie nefericită. Tenisul era totul. Dacă aş fi fost cu adevărat nefericit, atunci aş fi reacţionat într-un fel sau altul. Sau poate că aş fi renunţat la tenis cu totul, aşa cum a făcut fratele meu Andrei. El, după tenis, s-a dus la baschet, apoi la dans, după care s-a con­centrat exclusiv pe şcoală: a absolvit ASE-ul şi a mers pe o cu totul altă cale. Aşa că nu privesc anii copilăriei cu tristeţe. Recunosc însă că, în unele etape din anii aceia, m-am consumat mai mult decât era normal pentru un copil. Ţineam în minte supărările şi încercam să le gestionez de unul singur, aşa cum mă pricepeam la vârsta aceea.

"În Disneyland-ul tenisului"

- Apoi, la 14 ani, ai obţinut o bursă la celebra şi reputata Academie Bollettieri, din Florida...

- Da, acolo era Disneyland-ul jucătorilor de tenis! (râde) Mai ales pentru un copil ca mine, venit dintr-o ţară în care baza de antrenament era... cum era, ce am văzut acolo mi s-a părut de poveste: ce săli de sport, ce săli de fitness, ce săli de recuperare, ce terenuri, ce campus...! Totul m-a impresionat profund! După acea primă vizită de "orientare", mi-am zis că "eu aici vreau să mă antrenez". Am ne­go­­ciat termenii mutării acolo, mă rog, părinţii mei au negociat, căci eu eram minor, mi-am făcut ba­gajele şi, absolut singur, m-am urcat în avion şi am pornit-o spre America.

- Nu ţi-a fost frică? Erai doar un copil!

- Nu, fiindcă eram inconştient! (râde) Nu aveam în minte decât un singur lucru: că mă duc la Aca­demia Bollettieri, care, la vremea aceea, deci în 1999, era "farul călăuzitor" al tenisului. Pentru mine, era un succes doar să ajung acolo. Mai departe nici nu îndrăzneam să privesc. Nici măcar faptul că nu vor­beam engleza nu m-a speriat. Nu ştiam decât do­uă-trei vorbe, ce prinsesem de prin reclamele de la te­levizor. Asta mi-a îngreunat destul de mult acomo­darea la lumea aceea nouă. Nici în cameră nu eram sin­gur, ci tot înconjurat de americani, deci comu­nicarea a fost, la început, foarte dificilă. Plus că, şi din punct de vedere cultural, lucrurile stăteau com­plet diferit. De pildă, în primele săptămâni, m-am tot "lovit" de un episod care mă nedumerea profund: aşa cum e obiceiul în America, în clipa în care mă în­tâlneam prin campus cu cineva cât de cât cunoscut, eram salutat cu formula "Hi! How are you?", ceea ce, în traducere exactă, înseamnă "Bună! Ce faci?". Aşa că eu mă opream din mers şi dădeam să le po­ves­tesc ce mai făcusem, ce se mai întâmplase cu mine, ce mai descoperisem... Numai că persoanele res­­pective treceau mai departe, îşi vedeau de drum fără să mă mai asculte, iar eu rămâneam ţintuit locului, neînchipuit de mirat: de ce mă mai întrebau ce fac, dacă nu-i interesa absolut deloc?

"Mama, sunt bine, mi-e dor de voi"

- La Bollettieri ai stat patru ani. Consideri că a reprezentat un moment decisiv în evoluţia ta?

- Cu siguranţă, a fost una dintre etapele decisive din cariera mea. Atunci mi-am dat seama pentru prima dată ce înseamnă tenisul profesionist: să ai an­trenor de tenis, antrenor de pregătire fizică, antrenor de pregătire mentală - ceva ce eu nici nu ştiam că există -, să faci recuperare - nu ştiam ce e aia "recu­perare", că, acasă, noi aveam un antrenor care era "bun la toate": el te punea să joci, el te punea să alergi, tot el îţi spunea şi ce să mănânci, deseori gre­şit... Apoi, dincolo de aspectele astea, şederea la Bo­llettieri m-a obligat să mă maturizez aproape peste noapte, fiindcă m-a obligat să mă respon­sa­bilizez: eram singur, nu mai aveam pe nimeni care să se pre­ocupe de soarta mea. Eu trebuia să am grijă să mă­nânc, să-mi fac curat în cameră, să mă spăl, să mă îm­brac curat, să mă duc la antrenamente la timp etc. Clen­ciul fiind următorul: dacă nu aveai camera cu­rată, dacă întârziai la antrenamente, dacă aveai o ati­tu­dine nepotrivită, dacă făceai orice greşeală, pe­deapsa era privarea de activitatea sportivă. Or, pentru mine, asta era de neconceput: adică să ajung acolo unde visasem şi să nu pot să joc?! Aşa am învăţat să fiu disciplinat. Azi, privind la anii aceia, îmi dau seama că singurul nor a fost lipsa alor mei: aş fi avut mai multă nevoie de ei. Acasă nu veneam decât de 2-3 ori pe an, iar la telefon vorbeam rar şi foarte scurt: în toată Academia existau doar trei telefoane publice, cu monede. Ţin minte că schim­bam bani, burduşeam telefonul cu monede şi nu apucam să spun decât "Mama, sunt bine. Mi-e dor de voi", că şi intra ro­bo­tul şi-mi cerea să mai in­troduc monede dacă voiam să continui convorbirea. Însă atunci nu realizam că lip­sa părinţilor mă afecta. Iniţial, m-a îmbătat entu­ziasmul, apoi am intrat în acea stare mentală a tu­tu­ror jucătorilor din Aca­demie: trăiam într-un can­to­nament permanent, eram absolut concentraţi pe ac­ti­vitatea noastră, voiam să jucăm şi să jucăm din ce în ce mai bine, să profităm de tot ceea ce ni se oferea acolo. Realizam că acela era un spaţiu la care nu aveau acces decât elitele, care-ţi punea la dis­po­ziţie cei mai buni spe­cia­lişti şi care te pregătea tot pentru o carieră de elită, iar obligaţia ta era să munceşti, să-ţi vezi de treabă şi să fructifici acea şansă.

- În ultimii ani, se vor­beşte frecvent despre ne­cesitatea pregătirii men­­tale a sportivilor. Despre un fel de recapitulare ima­gi­na­ră a succesului. În cazul tău, e la fel?

- Da. E vorba de vi­zua­li­zarea succesului: să mă văd, cu ochii minţii, câş­ti­gător, să mă văd cu tro­feul în braţe, să mă simt ca şi cum deja aş fi câş­­ti­gat, să mă simt bucu­­rân­du-mă deja de iz­bân­dă. Şi, în egală mă­sură, pregătirea mentală în­seamnă nişte termeni pozitivi, pe care mi-i repet, moti­vân­du-mă astfel pentru succes. Unii numesc asta "repetarea mantrei": o dată sau de mai multe ori pe zi, se aşază undeva, într-un loc liniştit, îşi liniştesc şi sufletul, şi mintea, şi-şi repetă mantra. Eu lucrez puţin diferit, în sensul că nu repet termenii respectivi la o anumită oră din zi sau într-un anume spaţiu, eu îi repet aproape per­ma­nent, indiferent ce fac şi unde mă aflu. Practic, vor­besc cu mi­ne însumi, folo­sind anumite cu­vinte. În felul aces­ta îmi in­duc ideea şi atitu­di­nea că merg acolo, pe te­ren, nu doar ca să joc, ci ca să câştig. De fapt, că merg aco­lo, dar me­ciu­rile deja le-am câş­tigat. Astfel că, odată ajuns pe te­ren, la modul real, eu nu mai fac decât să "re­pet" un parcurs pe ca­re deja l-am vizua­li­zat.

- Funcţionează? Nu s-ar putea folosi metoda asta şi în via­ţa de zi cu zi?

- Ba da! Ea e uti­lă indiferent de pro­fe­sie şi chiar şi în afa­ra profesiei. Să lu­crezi cu mentalul tău, să te "condiţionezi" pentru succes te ajută în viaţă, în ge­neral. Tre­buie doar să fii perse­ve­rent, căci rezultatele nu se obţin peste noapte. Eu, de pildă, pentru un turneu, încep să mă pregătesc mental şi cu 7-8 luni înainte.

"L-am cam neglijat pe Horia"

- Timp pentru viaţa obişnuită mai ai? Când nu faci sport, ce înseamnă ea pentru tine?

- Ca timp fizic, încă destul de puţin. Circuitul ăsta, al turneelor de tenis, durează din ianuarie până în noiembrie, adică, practic, tot anul. Ai doar două săptămâni de vacanţă, în care ori stai acasă şi te odihneşti, că nu mai vrei să vezi nicio valiză şi ni­ciun aeroport, ori pleci undeva, tot ca să te odihneşti. Eu prefer locurile unde e cald. Apoi începi perioada de pregătire pentru ianuarie şi deci o iei de la capăt, focalizându-te asupra turneelor pe care vrei să le câştigi. Spun asta pentru că, după o perioadă în care joci "tot ce prinzi", ajungi în punctul în care reali­zezi că e mai inteligent să îţi dozezi efortul, să ope­rezi o selecţie şi să te concentrezi asupra anumitor turnee, pe care tu le consideri cele mai importante şi care îţi aduc cele mai multe puncte. Joci mai puţine turnee, dar mai bine. Eu în acest stadiu mă aflu: am redus numărul de turnee, căci astfel pot să "fac rost" de ceva mai multă viaţă, de mai mult timp liber, în care să mă ocup de mine. Ca să ajung la nivelul ăsta în tenis, în ultimii ani am fost nevoit să-l cam neglijez pe Horia. (râde) Am nişte proiecte de viitor, care au legătură cu ceea ce voi face după ce mă voi retrage din tenis, dar pe care vreau să le demarez încă dinainte de acel moment. Deocamdată, nu pot să vorbesc prea în detaliu despre ele, fiindcă planul se află încă în fază incipientă, cert e că el se referă la copii, la domeniul edu­caţional, iar tenisul va servi ca "vehicul" de învăţare, însă "lecţiile" pe care vreau să le transmit sunt utile în existenţa oricui, nu doar în a ce­lor care vor să facă o carieră în a­cest do­meniu. Iar, din­colo de zona asta, vreau să re­găsesc ceva mai mult din ceea ce în­seam­nă o viaţă "nor­ma­lă": să ci­tesc mai mult decât re­uşesc a­cum, să ajung mai des la munte şi, în general, în natură, să scriu, căci, de cu­rând, am descoperit că-mi pla­ce să scriu, să merg la teatru, la con­certe, la filme, să mă văd mai des cu prie­te­nii... să fac mai multe lucruri care îmi plac şi de care până acum nu am avut vreme.

- În tabloul ăsta, nu am regăsit nicăieri iubirea. Te temi de ea, crezi că o relaţie de dra­­goste ţi-ar "încor­se­ta" cariera?

- Nu, în niciun caz! Pentru un sportiv e un lucru absolut normal şi să­nătos să aibă o relaţie. Problema e că, într-o relaţie cu un sportiv de performanţă, inevitabil intervin mai multe di­fi­cultăţi, din pricina pro­gra­mului. Sportivul e de­seori plecat de-acasă, sportivul trebuie să se con­­cen­treze foarte mult pe activitatea lui. Ca spor­tiv, trebuie să găseşti o persoană care să te înţeleagă cu tot "pachetul" tău de obligaţii şi să le respecte. Dar o relaţie echilibrată, în care ambii parte­neri să se simtă fericiţi, să se simtă înţeleşi şi res­pec­taţi şi susţinuţi emoţional, e absolut benefică. A con­sidera că, sportiv fiind, o relaţie e ceva de care trebuie să fugi, fiindcă ţi-ar încorseta cariera, mi se pare com­plet nesănătos. Te amputezi psihologic şi emoţional. Eu, cel puţin, aşa văd lucrurile. Ba chiar, la un mo­ment dat, îmi doresc să-mi întemeiez şi o familie.

- În mod fatal, va veni, şi în cazul tău, perioada în care vei pune racheta în cui. Te pregăteşti men­tal pentru ea?

- Da. Aşa cum turneele încep să mi le pregătesc mental cu mult timp înainte, aşa procedez şi în ve­derea retragerii: am început deja să mă pregătesc pen­tru momentul respectiv. Ca atare, gândul re­tra­gerii nu mă înfricoşează. Îl tratez ca pe ceva nor­mal. Ceea ce nu înseamnă că mă voi opri din jucat tenis mâine. (râde) Mai pot să joc încă vreo 5-6 ani uşor! Şi îmi şi doresc asta!

Foto: GULIVER/GETTY (4), MEDIAFAX (2)