La 57 de ani, Zeruya Shalev e cea mai tradusă şi premiată romancieră israeliană. Alături de Amos Oz şi David Grossman, de a căror valoare literară s-au putut convinge şi cititorii români, operele lor fiind traduse la noi, ea a dovedit că se poate scrie literatură de interes universal în ebraica modernă, o limbă renăscută de lexicografi şi gramaticieni la începutul secolului trecut pe baza textelor Vechiului Testament, pentru a fi capabilă să comunice nuanţat lumea omului contemporan cu toate ale lui, concrete şi abstracte.
Romanul pe care vi-l recomand e în principal o poveste de iubire pe fondul vieţii cotidiene din Ierusalimul secolului XXI, "un oraş în care locuiesc împreună evrei şi arabi, sefarzi şi aschenazi, religioşi şi laici, refugiaţi şi străini" şi unde "puterea străzii e totdeauna mai mare, iar strada devine din ce în ce mai extremistă fiindcă e mai uşor să urăşti decât să iubeşti". Personajul principal, Iris, e, la 45 de ani, directoarea unei şcoli în care încearcă să educe copiii în spiritul empatiei şi înţelegerii reciproce, al unor valori morale liber consimţite. Cu un deceniu în urmă, supravieţuise unui atac terorist (cum sunt frecvent în Israel) şi rămăsese în urma rănilor cu dureri atroce. Acestea se suprapun peste suferinţa de la 17 ani de a fi fost inexplicabil părăsită de băiatul pe care-l iubea şi alături de care îşi visa viitorul. Ruptura o aruncase într-o depresie gravă, suferinţele psihice făcându-i viaţa insuportabilă. Reuşise totuşi să le adoarmă prin căsătoria cu un bărbat ocrotitor şi creşterea celor doi copii ai lor, dar şi prin multele obligaţii de profesoară pasionată de pedagogie şi de directoare responsabilă de buna funcţionare a unei şcoli-model. După 25 de ani de căsnicie în care atentatul ce era cât pe-aci s-o omoare bulversase obişnuinţele familiale, cei doi soţi, Iris şi Miki, se înstrăinează treptat iar copiii, Alma şi Omer, frustraţi de atmosfera din casă şi de vinovăţii (căci şi tatăl, şi ei se simt răspunzători că, din cauza lor, mama s-a aflat întâmplător în acea zi la locul exploziei) se îndepărtează, căutând în alte medii înţelegere. Durerile fizice recidivante o duc pe Iris la o clinică unde, în specialistul ce o consultă, îl recunoaşte pe primul ei iubit, Eitan, ceea ce redeschide rana veche pe care toată existenţa ei ulterioară nu reuşise să o cicatrizeze. Devenit anestezist ("noi nu încercăm să vindecăm, ci numai să micşorăm suferinţa"), acesta are o explicaţie târzie: suferea enorm după moartea timpurie a mamei sale şi a fugit de Iris, deşi o iubea, fiindcă "nu mai voia să simtă nimic, căci cine nu simte nu suferă". Reîntâlnirea şi memoria intensităţii cu care s-au iubit îi deşteaptă lui Eitan vechile sentimente şi îi propune femeii mature să lase tot, pentru a fi în sfârşit împreună. Deşi tentaţia e copleşitoare, până la urmă responsabilitatea lui Iris faţă de copiii ei precumpăneşte. Fiica, plecată de acasă, trebuie salvată de sub influenţa unui guru (gen Grig Bivolaru) care-i exploatează pe tinerii dezorientaţi promiţându-le "perfecţionare lăuntrică" prin sex şi eliberarea de condiţionări, iar fiul primeşte ordin de recrutare (armata, obligatorie în Israel, e primejdioasă şi o sursă de mari griji pentru părinţi). După lunga ei înstrăinare în propriile dureri fizice şi psihice, instinctul de mamă o face să dea prioritate familiei, refacerii relaţiilor cu copiii şi soţul alături de care a îmbătrânit. Ceea ce v-am povestit schematic aici e umplut în roman cu o înţelepciune străveche, cu subtilităţi psihologice şi detalii concrete din viaţa israelienilor de azi, astfel încât romanul despre iubire, vinovăţie şi renunţare face să pulseze în paginile lui o lume.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
