"Totul e oficial, dacă te respecţi!"
- Zoltan, deşi eşti un actor cunoscut, cu multe trofee în tolbă, poate sunt oameni care încă nu te cunosc. Te rog recomandă-te cititorilor noştri!
- Sunt doar un om. Cu toate ale Omului care-alege mereu să privească spre soare, umblând prin iarbă, în roua dimineţii. Îmi plac transparenţa, lumina, înţelesurile clare şi limpezi, cu care vreau să fac ordine.
- Sunt peste 30 de filme în care ai jucat în ultimii 20 de ani. S-ar spune că ţi-ai început cariera de actor încă din copilărie.
- Da, sunt peste 30 de filme şi fiecare din ele înseamnă ceva: vârste diferite, stări diferite, oameni diferiţi, întâlniri diferite, experienţă... Dar nu toate rolurile au fost la fel. În multe dintre ele, statutul meu a fost doar de executant. Revenind la întrebarea ta, în copilărie nu m-am jucat niciodată de-a actorul, în primul rând pentru că nu îndrăzneam să cred că voi face meseria asta. Foarte târziu, pe la 18 ani, s-a întâmplat să cred că actoria ar fi un drum pentru mine. Şi consider c-am ales bine, mai ales pentru sinele meu, pentru structura de om care-ajunsesem să fiu: rigid, închis în mine, speriat, gelos. Aveam nevoie de deschidere, de spaţiu. Odată urcat pe scenă, am crezut, ca un copil, în ce mi se cerea să fac. Dar numai când înţelegeam despre ce este vorba, când credeam în poveste, în personajul pe care urma să îl joc.
- Mai ţii minte cum erai în anii aceia?
- Uşor supărabil, uşor fericibil, curios şi proaspăt, încăpăţânat şi dornic de mari vitejii.
- Pe unde te-a purtat drumul, până să ajungi, oficial, pe scenele ţării?
- Nu ştiu ce numeşti "oficial". Presupun că te referi la scenele teatrelor în care am jucat. Pentru mine, "oficial" a fost Centrul Cultural al Uzinei "Steagul Roşu" din Braşov, pentru că era o scenă, pe ea eram eu şi, în faţa mea, publicul. Era, crede-mă, cât se poate de oficial! Şi m-am comportat exact la fel de oficial cum am făcut când am jucat la Bulandra, la Comedie, la Odeon, la Brăila sau mai ştiu eu pe unde. Şi premiul de interpretare pe ţară, în cadrul "Cântării României", îmi pare "oficial". Cel puţin la fel de "oficial" ca Premiul UNITER, pentru debut, în 1993. Totul e "oficial" dacă te respecţi. Eu am început facultatea la Târgu Mureş, m-am mutat în anul trei la Bucureşti, şi am început să joc repede. Şansa de-a te atinge de istoria teatrului românesc pe scenă rămâne o şansă extraordinară. Un privilegiu.
Cu Sergiu Nicolaescu, într-o pauză de filmare
Cu regretatul Gheorghe Dinică
- Teatru şi film: le alegi tu sau te aleg ele pe tine?
- Indiferent dacă e teatru sau film, încerc să spun ceva despre mine, cu alegerile pe care le fac. Uneori sunt proiecte pe care doar le slujesc, nu mă reprezintă, dar totuşi, mi le asum. Mi le asum, câştig o pâine şi plătesc de fiecare dată taxe la stat. Trăiesc, sunt aici, şi dacă interesează pe careva felul exprimării mele artistice, foarte bine. Sunt pe drumul bun.
- Recitalurile tale de poezie, selecţiile pe care le faci, demonstrează o mare dragoste faţă de limba română...
- Îmi place limba mea. E unealta cu care ştiu să muncesc. Şi mă bucur să spun asta. Nu sunt un adept al conspiraţiilor de nici un fel, dar nu pot să nu observ că se propune parcă o distrugere a limbii române. O aplatizare, o descărcare de sensurile subtile şi ferme pe care cuvântul le poartă. Am ajuns să vorbim greşit, pentru că am încetat să privim limba ca pe ceva mai presus de noi. Cumva, în jurul acestui din urmă gând se împleteşte recitalul meu, cu sau fără chitară.
- Te consideri un actor care cântă sau un cântăreţ care joacă?
În filmul "Die Deutschen"
- Crezi că mesajul tău artistic ajunge mai uşor la public prin teatru, prin film, sau prin spectacolele acestea inedite de muzică şi poezie cu care străbaţi ţara în ultimul timp?
- Un recital ca acesta, cu poeme spuse sau cântate, în care mă ajut de o chitară, e cu totul altceva decât teatru sau film. În general, întâlnirea cu publicul e aceeaşi, dar participarea mea, diferită. Mi-amintesc şansa pe care am avut-o de-a cânta pe o scenă de la Iaşi, după ce, cu vreo 15 ani în urmă, jucasem în "Patul lui Procust", pe aceeaşi scenă, personajul Ladima. Atunci eram în spatele unui erou literar şi nu aveam de spus decât cuvintele lui Camil Petrescu. Şi o făceam de câţiva ani deja, sub umbrela unui enorm creator de poveste, care este doamna Cătălina Buzoianu, cu o echipă a unui mare teatru, "Lucia Sturdza Bulandra" din Bucureşti. Ei bine, după 15 ani, în aceeaşi sală, pe afiş era numai numele meu, iar persoana mea nu s-a mai amestecat cu personajul. Eram eu, singur pe scenă, cu toată emoţia aceea, imposibil de dosit sub preş. Pentru că nu era nici preş, pentru că nu era nici decor, ci doar un microfon, cabluri şi un scaun. Eu şi publicul. E mult diferit, e alt spectacol. Şi e minunat că-i aşa!
Foto: arhiva personală Zoltan Octavian Butuc
Zoltan Octavian Butuc, actorul
Cu Woody Harrelson, în filmul "Bunraku" (2008)
Zoltan Octavian Butuc s-a născut în 1969, în Braşov. În 1995, a terminat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti. În 1993 i s-a decernat Premiul pentru debut UNITER, pentru rolul din spectacolul "Ora lynxului" de Per Olov Enquist, la Teatrul Odeon. A jucat în spectacole de teatru la Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie, la Odeon, la Theatrum Mundi, Teatrul Act, Maria Filotti - Brăila. Pe marele ecran, a debutat în pelicula "Prea târziu"(1996), regizată de Lucian Pintilie, şi a avut roluri în alte peste 30 de filme de lung metraj. A fost nominalizat la "On Air Music Awards" 2015, la secţiunea "Cel mai bun folk al anului". Recitalul său, intitulat "Pentru cei care iubesc limba poezească" a fost preluat de TVR, în cadrul stagiunii "Teatru în TVR" 2016.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
