O izolare aparentă, voită, o mândrie a locului, ferită, cumva, din calea intruziunilor de orice fel. Deşi se află la numai un kilometru de drumul naţional, sunt mai puţin de zece ani de când au şi ei telefon, în sat, şi asfalt pe strada principală. Aceeaşi pe care se-ntorc vacile, seara, de la păşune. Dar ce contează? Tot în capul satului, spre şosea, e calea ferată. Aveau şi haltă, pe vremea când ţara asta mai era străbătută de trenuri. Cu noaptea-n cap, mergeau bărbaţii din sate de hăt, departe, să muncească în judeţul vecin, la Hunedoara, la Combinatul Siderurgic, sau la Simeria, în rândul ceferiştilor de tot felul. Acum, şi satul acesta e pe jumătate părăsit, ca atâtea altele din ţară. Dar astea toate-s parte dintr-o istorie ceva mai recentă.
Întâmplarea de mai jos s-a petrecut acum aproape 100 de ani, în familia bunicii mele, Iustina. Nici nu ştiu de ce m-a urmărit toată viaţa. Când eu am aflat-o, doar bunica mea şi sora sa mai mică, Maria, mai erau în viaţă. Acum, au întregit şi ele tabloul familiei, acolo unde dorul are doar culoarea albastră. Se poate să se fi amestecat între ele amintirile, amănuntele, dar povestea e exact aşa cum s-a întâmplat. Adică reală. Şi, mai ales, tristă.
Nimic înainte de prescură
Printre cele cinci fete, Niculae era singurul băiat. Cel mai mic. Abia-ncepuse secolul 20, când veniseră pe lume surorile cele mari. Apoi, pe rând, celelalte, cale de aproape 20 de ani. Niculae încheiase şirul pruncilor din familia Ciobotea. Păreau a-i fi mame cele trei surori mai mari, măritate deja cu oameni gospodari din sat şi cu prunci scâncind încă în scutece.
Să tot fi avut vreo 9 ani, poate 10. Era doar un copil şi vara era în toi. Zilele de duminică erau binemeritate răgazuri între muncile istovitoare de zi cu zi, aşa cum erau şi alte câteva sărbători de seamă, trecute cu roşu-n calendar, sau cele ţărăneşti, ţinute cu sfinţenie de oamenii satului, să n-aibă pagubă la animale ori bucate. Duminică era şi acum. De dimineaţă, Niculae şedea gânditor pe treptele bucătăriei. Îl îmbrăcase frumos Ana, mama lui, şi urmau să plece împreună la biserică. Aşteptând-o, se hârjoni cu mâţele din bătătură, desenă câteva cercuri cu un băţ, pe pământ, apoi rămase aşa, privind în gol şi aşteptând ceva, nici el nu ştia ce anume. Mamă-sa pusese la fiert tăiţei în supă, să fie gata totul pe când s-or întoarce.
Şi, Doamne, îmbietor mai mirosea supa aceea galbenă şi limpede de găină ce bolborosea în oala de pe sobă! Ana făcuse mâncarea de ieri. Tăiase o găină moţată, nici prea mare, nici prea mică, numai bună de zvârlit în oală, lângă legumele pe care Niculae i le-adusese din grădină. Fetele făcuseră tăiţei şi două tăvi de plăcinte cu mere, să le fie îndestulată masa la prânz.
Niculae se ridică încet. Cu paşi şovăitori, se îndreptă spre mamă-sa. "Dă-mi şi mie, mamă dragă, o lingură de supă! Că prea bine miroase şi mi-i cam poftă!" Ştia Niculae, aşa ţânc cum era, că nu-şi va putea îndupleca prea uşor mama. Duminica, nimeni nu punea nimic în gură înainte de a merge la biserică şi de a primi, din mâna preotului, prescura cea sfinţită. Era o rânduială ce trebuia respectată întocmai şi nimănui nu-i trecea prin cap să facă altcum. Dar îl luase, nu ştia cum, aşa, un fel de slăbiciune, pe care simţea că n-ar putea-o domoli decât cu o lingură-două din supa cea galbenă.
Ana se opri brusc, învârtind aiurea în mâini lemnul pe care se pregătea să-l bage în sobă, înainte să plece. I se păruse şi ei că astăzi supa are parcă un miros ciudat, altfel de cum îl ştia de-o viaţă. Dar n-avea timp de filosofii prea multe. De parcă ce putea să fie? Ia, o altă duminică, o altă supă de găină cu tăiţei, drămuită cu grijă, să ajungă celor opt suflete din casă. Îndreptă spre Niculae o privire aspră, aproape tăioasă, înmuiată uşor de căldura strecurată timid în voce: "Lasă, dragu` mamii, c-om mânca cu toţii la amiază, când ne-om întoarce de la slujbă! Numai bine s-or înfoia tăiţeii şi s-o aşeza supa, şi-apăi îi vedea ce bună-o fi!"
Nimic nu mai îndrăzni să zică Niculae. Doar ochii i se umplură de lacrimi şi înghiţi în sec, cu un oftat înăbuşit. Plecară amândoi la biserică. Fetele şi tatăl lor, Axente, erau de mult acolo. Nu-şi vorbiră pe drum, nici la dus, nici când se întorseseră. Se aşezară la masă şi, când îi veni rândul să mănânce, Niculae nu schiţă nici un gest. Nu se atinse nici de supă, nici de ce va mai fi gătit Ana pentru ziua aceea. Dar nici nu mai scoase vreun cuvânt, oricât încercară ai lui să afle ce se întâmplă cu el. În doar câteva zile, Niculae se uscă pe picioare, văzând cu ochii. Chemară doctorul din satul învecinat, chemară şi preotul. Îi descântară de deochi babele din sat, că era copil frumos Niculae, şi cine ştie cine s-o fi mirat de el în duminica aceea... Zadarnic. În mai puţin de două săptămâni, Niculae se stinse.
Întreg satul veni la înmormântare şi plângea sufletul în toţi, că drag le fusese pruncul acesta cuminte şi frumos, venit parcă de pe ceea lume. Era brunet, cu ochi negri, şi părea o lumină vie când râdea în colbul uliţei, cu pruncii de seama lui. Şi tuturor moartea lui Niculae li se coborî ca o negură peste zile şi nopţi, alungând hăt, departe, liniştea locului. Nici o molimă nu se abătuse, în timp, peste satul lor, doar războiul cel dintâi, ce mai înmulţise numărul crucilor din cimitir şi al văduvelor din sat. Uneori, se mai ducea câte-un prunc abia născut, căruia Dumnezeu nu-i hărăzise prea multe zile pe pământ. Cu astea erau obişnuiţi. În rest, oamenii mureau care când le venea vremea, dar încă nu se mai întâmplase să moară nici un prunc, aşa, cu zile, fără să ştie nimeni de ce. Doctorul ridicase neputincios din umeri, preotul încercă să aline durerea familiei, cu câteva rugăciuni. Mergând încet în urma lui Niculae, ce părea că doarme între vălurile albe ale linţoliului din copârşeu, babele boceau acum înfundat un verş. Aşa se cheamă prin partea locului cântecul ce se cântă-n urma celor duşi, un fel de poveste abia rostită a vieţii lor, moralizatoare, cumva, pentru cei rămaşi. Dar câtă morală putea rămâne-n urma unui prunc de zece ani? Şi unde să mai fi încăput, de atâtea lacrimi şi tristeţe?...
Mâinile
Femeie zdravănă fusese Ana. Înaltă, pogană, cum se spunea pe-aici, prin satul acesta ciudat, din Valea Mureşului. Nu prea ştia de odihnă, doar muncă şi iar muncă. Nu fuseseră nici ea, nici Axente al ei, din cine ştie ce neamuri înstărite, dar trebuiau să lase câte ceva ca zestre fetelor. Erau harnice toate, e drept, dar vezi că vremurile îs cum îs, şi nimeni nu stă să se uite toată ziua-n oglindă, că asta nu umple blidele la prunci. Într-un fel, fusese norocoasă Ana. Dumnezeu îi făcuse parte de prunci sănătoşi şi cuminţi, şi de un soţ mai bun ca pita ceea caldă pe care-o frământa şi o cocea pe aşternut de foi de varză, în cuptorul cel mare din şură. Câţiva ani, Axente plecă în America, să cate dacă-o putea aşterne un trai o ţâră mai bun alor lui de-acasă. Ana-i strunise pe toţi şase, cum ştiuse şi cum putuse mai bine, să nu fie de ocară în sat. Şi tot numai Dumnezeu cel bun îi ajutase să răzbească cu toate. Dar după ce murise Niculae, nici Anei nu-i mai fu bine. Începuseră mâinile să-i tremure într-un mod ciudat şi se-ntâmpla că, ori de câte ori gătea supă, vărsa din ea pe lângă oală, pe lângă blid sau pe şurţul cel de tăte zilele. Nu vărsa mult, cam cât ar fi umplut o lingură, una singură. Tresărea Ana, speriată. "Niculae, mamă! Iar ţi-i poftă de supă, dragu' mamii?" Ar fi tăiat toate găinile din bătătură şi-ar fi făcut supă cât să stâmpere foamea a câteva sate, dacă-ar fi putut să-şi întoarcă pruncul din moarte. Prea târziu era acum, prea târziu... Ofta adânc, de parcă însuşi sufletul i-ar fi ieşit din trup odată cu oftatul acela. Nu-şi ştergea lacrimile Ana, că lacrimi nu mai avea. Le secase izvorul, aşa cum îi secase ei inima de dor. Dar trebuia să meargă mai departe, că mai avea fete de măritat. Şi a mai mers, o vreme. Până ce dorul cel mistuitor se transformă în boală grea şi-o duse, tânără încă, lângă Niculae, să-i ducă lingura-aceea de supă. Şi rămase acolo Ana. O mai fi găsit şi alţi prunci, doroşi de supă de găină cu tăiţei, fiartă-ncet, pe dunga sobei.
Reproduceri după picturi de HOREA CUCERZAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
