La 57 de ani, Zeruya Shalev e cea mai tradusă și premiată romancieră israeliană. Alături de Amos Oz și David Grossman, de a căror valoare literară s-au putut convinge și cititorii români, operele lor fiind traduse la noi, ea a dovedit că se poate scrie literatură de interes universal în ebraica modernă, o limbă renăscută de lexicografi și gramaticieni la începutul secolului trecut pe baza textelor Vechiului Testament, pentru a fi capabilă să comunice nuanțat lumea omului contemporan cu toate ale lui, concrete și abstracte.
Romanul pe care vi-l recomand e în principal o poveste de iubire pe fondul vieții cotidiene din Ierusalimul secolului XXI, "un oraș în care locuiesc împreună evrei și arabi, sefarzi și aschenazi, religioși și laici, refugiați și străini" și unde "puterea străzii e totdeauna mai mare, iar strada devine din ce în ce mai extremistă fiindcă e mai ușor să urăști decât să iubești". Personajul principal, Iris, e, la 45 de ani, directoarea unei școli în care încearcă să educe copiii în spiritul empatiei și înțelegerii reciproce, al unor valori morale liber consimțite. Cu un deceniu în urmă, supraviețuise unui atac terorist (cum sunt frecvent în Israel) și rămăsese în urma rănilor cu dureri atroce. Acestea se suprapun peste suferința de la 17 ani de a fi fost inexplicabil părăsită de băiatul pe care-l iubea și alături de care își visa viitorul. Ruptura o aruncase într-o depresie gravă, suferințele psihice făcându-i viața insuportabilă. Reușise totuși să le adoarmă prin căsătoria cu un bărbat ocrotitor și creșterea celor doi copii ai lor, dar și prin multele obligații de profesoară pasionată de pedagogie și de directoare responsabilă de buna funcționare a unei școli-model. După 25 de ani de căsnicie în care atentatul ce era cât pe-aci s-o omoare bulversase obișnuințele familiale, cei doi soți, Iris și Miki, se înstrăinează treptat iar copiii, Alma și Omer, frustrați de atmosfera din casă și de vinovății (căci și tatăl, și ei se simt răspunzători că, din cauza lor, mama s-a aflat întâmplător în acea zi la locul exploziei) se îndepărtează, căutând în alte medii înțelegere. Durerile fizice recidivante o duc pe Iris la o clinică unde, în specialistul ce o consultă, îl recunoaște pe primul ei iubit, Eitan, ceea ce redeschide rana veche pe care toată existența ei ulterioară nu reușise să o cicatrizeze. Devenit anestezist ("noi nu încercăm să vindecăm, ci numai să micșorăm suferința"), acesta are o explicație târzie: suferea enorm după moartea timpurie a mamei sale și a fugit de Iris, deși o iubea, fiindcă "nu mai voia să simtă nimic, căci cine nu simte nu suferă". Reîntâlnirea și memoria intensității cu care s-au iubit îi deșteaptă lui Eitan vechile sentimente și îi propune femeii mature să lase tot, pentru a fi în sfârșit împreună. Deși tentația e copleșitoare, până la urmă responsabilitatea lui Iris față de copiii ei precumpănește. Fiica, plecată de acasă, trebuie salvată de sub influența unui guru (gen Grig Bivolaru) care-i exploatează pe tinerii dezorientați promițându-le "perfecționare lăuntrică" prin sex și eliberarea de condiționări, iar fiul primește ordin de recrutare (armata, obligatorie în Israel, e primejdioasă și o sursă de mari griji pentru părinți). După lunga ei înstrăinare în propriile dureri fizice și psihice, instinctul de mamă o face să dea prioritate familiei, refacerii relațiilor cu copiii și soțul alături de care a îmbătrânit. Ceea ce v-am povestit schematic aici e umplut în roman cu o înțelepciune străveche, cu subtilități psihologice și detalii concrete din viața israelienilor de azi, astfel încât romanul despre iubire, vinovăție și renunțare face să pulseze în paginile lui o lume.