SCRISORI CARE AŞTEAPTĂ RĂSPUNS

Greu de ales, dar şi mai greu de trăit (Textul "Poţi avea loc în suflet pentru doi bărbaţi?", F. AS nr. 1236)

Mă grăbesc să-ţi răspund, pentru că am avut o experienţă asemănătoare cu a ta, aşadar ştiu prin ce treci şi poate că povestea mea te va ajuta să-ţi lim­pezeşti gândurile şi viaţa. Am trăit o poveste similară acum cincisprezece ani, şi ţin minte că m-am chinuit câteva luni ca să pot rezolva cât se poate de decent şi civilizat situaţia încurcată în care intrasem fără să mi-o doresc. Faptul că n-am uitat-o după atâta vreme e un semn clar că m-a afectat şi că a lăsat urme.
Totul a început într-o seară de toamnă, când băr­batul meu a venit acasă însoţit de un coleg de ser­vi­ciu cu care lucra la un proiect. Când am deschis uşa şi l-am văzut intrând, mi s-au înmuiat picioarele. Am rămas cu privirea pironită pe el, având senzaţia clară că el nu este un străin pentru mine, că-l mai vă­zusem cândva, că-l ştiu, de fapt, foarte bine. L-am şi întrebat dacă ne cunoaştem de undeva, dar nici el nu ştia să ne mai fi întâlnit până atunci. Senzaţia aceasta de bine cunoscut, bine ştiut dinainte nu m-a părăsit, iar mai târziu, când inima mea a început s-o ia razna, m-am gândit că poate aşa se în­tâmplă cu sufletele-pereche. "Se recunosc", indi­ferent de locul şi situaţia în care se întâlnesc. Am fost foarte tulburată şi n-am putut să ascund acest lucru. De fapt, nici nu intrasem încă în jocul perfid al minciunilor care au urmat, nici măcar nu-mi propusesem să ascund ceea ce trăiam. Şi cred că nici nu aş fi putut, pentru că încă nu mă pricepeam la aşa ceva.
Eram căsătorită de patru ani, niciodată până atunci nu se pusese problema că ar fi ceva care nu ar merge bine în căsnicia mea, eram fericită şi mă sim­ţeam împlinită lângă bărbatul cu care mă căsătorisem din dragoste. Îl iubeam şi nu aveam niciun motiv de nemulţumire în ceea ce priveşte comportamentul lui. Aşa că poţi să înţelegi că nu exista vreun mo­­tiv care să facă posibilă o tră­dare din partea mea. Şi to­tuşi... din momentul în care l-am văzut prima oară pe Petru, am simţit că sufletul meu vi­brează într-un mod pe care nu-l mai cunos­cu­sem înainte. M-am zăpăcit cu to­tul în acea primă seară în care Petru a fost oas­petele bărbatului meu. Am scă­pat pe jos pachetul de şerveţele, când am vrut să pre­gătesc masa pentru toţi, am scă­pat din mână un pahar, care s-a spart, umplând bucătăria de cio­buri, mi-am văr­sat vin pe pulo­vărul cu care eram îmbrăcată. Cu alte cuvinte, n-am reuşit să-mi stă­pânesc şi să-mi ascund tulbu­rarea şi a fost clar pentru toţi câţi eram la masă, adică pentru soţul meu, pentru oaspetele nostru şi pentru mine, că ceva s-a întâm­plat. Am pus vina pe o durere de cap, inexis­tentă, de altfel, şi m-am străduit cu greu să mă port cât mai natural posibil. Greu, foarte greu însă, căci bărbatul meu m-a privit imediat cu un fel de sus­pi­ciune intrigată. Şi-a dat seama că s-a în­tâm­plat ceva, şi imediat ce a plecat oaspetele nostru, m-a întrebat ce am păţit. I-am dat o explicaţie aiuritoare, n-am crezut-o nici eu şi s-a văzut acest lucru, aşa că nu a fost de mirare că în perioada care a urmat m-a ţinut sub observaţie, cum se spune. Adică, am simţit ochiul lui vigilent şi semnele de întrebare în orice dis­cuţie, în orice moment, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Ba mai mult, aşa, ca din senin, în pe­rioa­da următoare, a început să dea telefoane de la ser­vi­ciu ca să vadă dacă sunt acasă, să mă con­troleze, cu alte cuvinte, deşi îmi cunoştea foarte bine pro­gramul zilnic. Am început să ascund şi să mint, ceea ce era o noutate.
Proiectul la care lucra cu Petru s-a încheiat după trei săptămâni. În tot acest timp, au venit amândoi la noi acasă, seară de seară, ca să lu­creze în plus faţă de ceea ce făceau la birou. Re­cunosc că am început să fiu mai atentă cu felul în care mă îmbrăcam, mă "găteam" pentru întâl­ni­rile acestea şi trăiam febra aşteptării lor. Am în­văţat să-mi ascund de soţul meu stările şi emoţiile mai bine şi am înţeles că abia în mo­mentul acela, în care mă ascundeam, ceea ce făceam începea să de­vină periculos. Sigur că acum, după atâţia ani de la acele întâmplări, pot să vorbesc cu detaşare, pare mai simplu, parcă aş povesti su­biectul unui film. Dar atunci, am trăit în mare tensiune şi nu mi-a fost uşor să trec peste toate întâm­plările cu seninătatea cu care povestesc acum. După prima săptămână de tul­bu­rare, după ce mi-am dat seama că m-am îndrăgostit de omul acela fără ca el sau eu să facem ceva în mod deosebit, după ce am înţeles că n-am să mă pot îm­potrivi acestui sentiment şi, mai mult decât atâta, după ce m-am surprins făcând scenarii posibile ale unei viitoare relaţii dintre noi, abia atunci am pus în ecuaţie şi relaţia cu băr­batul meu. Era pentru prima oară, de când eram căsă­toriţi, când mi-a trecut prin cap gândul că poate nu am făcut alegerea potrivită. Era pentru prima oară când puneam la îndoială relaţia noastră, care fusese fără cusur până atunci. Mai trebuie să spun că şi Petru părea uşor stânjenit în zilele în care venea la noi, stânjenit oarecum de faptul că mi-era greu să mă stăpânesc în prezenţa lui. Nu ne-am văzut decât în serile în care venea să lucreze cu soţul meu, deci nu am avut vreun dialog direct, privitor la ceea ce sim­ţeam, la ceea ce se întâmpla între noi. Acum pot să spun că am crescut o himeră, că am lă­sat să crească o stare de ten­siune, că am exagerat ceea ce putea să fi fost doar o simplă sim­patie. Că am imaginat o po­­sibilă urmare a acelei în­tâl­niri, fără să am siguranţa că şi Petru ar fi de acord cu ceea ce eu plă­nu­iam.

Blana ursului din pădure

Cu alte cuvinte, am riscat o căs­nicie care pornise cu drep­tul, pentru o fulguraţie de mo­ment, pentru o zăpăceală sen­timentală, care ar fi putut trece aşa cum trece orice gripă, într-o săptămână, indi­fe­rent dacă o tratezi sau nu. Am dat vrabia din mână pe blana ursului din pădure. Timp de câteva luni, am fost întoarsă pe dos cu totul, nu mai reuşeam să mă înţeleg eu pe mine. Acţionam ca un robot care avea doar un singur gând în cap. Şi gândul acela era că trebuie să-l cunosc mai bine pe Petru, că trebuie să îi spun că m-am îndră­gostit de el, că trebuie..., că tre­buie... Numai că Petru era şi el căsătorit, ba am aflat de la soţul meu că aştepta deja al doilea copil şi nu părea atât de dispus la o aventură cum credeam eu. N-aş vrea să spun că doar în capul meu era îndră­gosteala şi că Petru a stat pe margine şi a asistat la tulburarea mea. Mi-a dat şi el semne că este atras de mine, doar că el a cumpănit mai mult fiecare gest. A avut capul pe umeri. A judecat mai atent situaţia cre­ată, a cântărit mai bine lucrurile, iar talerul fami­liei lui cu doi copii a atârnat mai greu decât acela în care era pusă aventura, relaţia cu mine. Sigur este că a fost mai cu picioarele pe pământ, ceea ce m-a făcut la un moment dat, după câteva luni de agitaţie, să mă tre­zesc, să-mi dau seama cât era de penibilă şi de ne­re­zolvat situaţia în care ajunsesem. De fapt, nici măcar nu ne-am întâlnit în afara casei noastre. Nici măcar nu am avut timp să vorbim doar noi doi, fără ca soţul meu să fie şi el prezent. Îmi aduc aminte acum că am încercat să-i sugerez, la un mo­ment dat, să ne vedem în oraş, la un spectacol la care să vină şi soţia lui, să fim adică amândouă familiile reunite, dar el s-a es­chi­vat elegant. M-am gândit că dacă ne vom întâlni mai des în familii, va fi mai uşor pentru noi să eva­dăm apoi şi să ne vedem separat.

Oglinda
Într-o dimineaţă, m-am uitat cu mai mare atenţie la chipul meu, în oglinda din baie. Părea obosit, veş­tejit şi încrâncenat. Linii frânte, ascuţite desenau pe chipul meu nefericirea. Tot atunci mi-am descoperit şi primele fire albe de păr şi am trăit un moment de cumpănă. M-a năpădit neputinţa şi, în acelaşi timp, ruşinea că timp de câteva luni am trăit "dublu", chiar dacă numai în capul meu. Chiar dacă trădarea n-a fost decât în imaginaţia mea, chiar dacă de atunci nu l-am mai văzut niciodată pe Petru, faptul că aş fi fost gata să-mi înşel bărbatul m-a marcat şi m-a întristat deo­po­trivă.
Niciodată, din ziua în care l-am văzut pentru întâia dată în casa noastră, nu am mai trăit o aşa de mare bucurie sufletească la vederea cuiva. Niciodată dragostea pentru bărbatul meu nu a fost atât de tul­burătoare cum a fost aceea pe care am simţit-o pentru Petru, atât de plină de promisiuni şi de bucurie ne­mărginită. Trezirea la realitate a fost pe măsură.
Răul fusese făcut. Şarpele trădării a otrăvit în profunzime tot ceea ce mă lega de bărbatul meu. Am trăit împreună mai departe, dar n-am mai putut re­cu­pera bucuria şi curăţenia începuturilor. M-am resem­nat într-o relaţie mai degrabă de camaraderie, decât de iubire. Ceva s-a stins pe veci între noi, după ce i-am mărturisit soţului meu dragostea puternică pe care am nutrit-o faţă de Petru. M-am simţit obligată să-i spun. Să-i explic schimbarea petrecută cu mine. Ră­­măsesem, cumva, cu sufletul secat de bucurie şi de iubire. Poate de aceea nici nu am mai putut să avem copii.
Aşa că, dragă Tania, eu nu pot să te sfătuiesc în­tr-un fel sau altul. Pot doar să-ţi spun să citeşti cu atenţie mărturisirea mea şi să cântăreşti bine ceea ce ai în acest moment: un soţ pe care-l iubeşti şi o căs­ni­cie puternică. Aş mai vrea să-ţi spun, din proprie ex­perienţă, că dragostea interzisă (şi aici numesc o dra­goste ca a ta, în afara căsniciei), chiar dacă este sin­ceră şi aduce bucurie nemăsurată, lasă urme, oricât ai vrea să fie de ascunsă sau secretă. Pe de altă parte, să ai inima pârjolită de neîmplinire poate fi la fel de dureros cu a fi vinovat de trădare. Greu de ales, dar şi mai greu de trăit...
MIRUNA

Reproduceri după picturi de HOREA CUCERZAN