Faptul că deasupra rubricii scrie carte şi vă recomand o revistă nu e o greşeală, fiindcă "Iocan" e revistă doar prin periodicitatea trimestrială, altfel e o antologie de proză scurtă, semnată în principal de nume (încă) necunoscute, foarte frumoasă grafic datorită tehnoredactării profesioniste şi intenţiei ca, pe lângă prozatori, să impună şi numele unui artist fotograf (în acest număr inaugural - Claudiu Popescu). Poate ar părea deplasat să contrazic tocmai eu prejudecata că acest gen de proză e mai puţin vandabil sau că numele autorului ar vinde o carte de povestiri doar după ce a fost validat prin romane. Statistic da, cititorii preferă romanele, dar se găsesc destui şi pentru proza scurtă, care are chichirezurile ei, mai ales pentru cei cu timp limitat pentru lecturi. Cei patru iniţiatori şi realizatori ai revistei-carte pe hârtie bună sunt Cristian Teodorescu, Florin Iaru, Marius Chivu şi Dan Pleşa, scriitori şi jurnalişti cunoscuţi, dar şi redactori cu experienţă (ştiut fiind că din scrisul literar nu se poate trăi). Primii trei predau de câţiva ani şi cursuri de "scriere creativă". Pornind de la constatarea că dintre cursanţii lor cei care se dovedesc talentaţi n-au unde să publice (puţinele reviste literare care au mai rămas sunt excesiv rubricate şi axate pe "consacraţi"), au avut temeritatea să găsească finanţare, canale de distribuţie, un editor pentru propria revistă de proză scurtă, botezată cu numele moromeţian "Iocan". Sună bine, scurt şi percutant, incluzând şi ideea de adunare, de varietate care să reflecte modul cum gândeşte şi scrie o nouă generaţie. În deschiderea şi închiderea volumului, ca între braţele compasului ce trasează cercul, au avut ideea să publice texte ale unor mari scriitori străini şi români, ca pentru a-i ambiţiona pe începători să-i ajungă şi a le da propria dimensiune provizorie. În primul număr îi avem pe Truman Capote, cu o bijuterie inedită în româneşte, pe W.B. Yeats, în principal poet, dar care a scris şi proze fascinante, şi pe englezul contemporan Dan Rhodes care experimentează forma concentrată la 101 cuvinte, în proze foarte scurte (ca exerciţiu, poate fi instructiv). Pentru încheiere a fost ales Ştefan Bănulescu, unul din cei mai valoroşi şi originali prozatori români, cu nuvela "Dropia" care, la peste jumătate de secol de la prima apariţie nu are un rid, e cu adevărat o scriere perenă de maestru. Din corpul revistei, în afară de Lavinia Branişte şi Florin Lăzărescu pe care-i ştiam din cărţile publicate deja şi chiar sunt buni (nu degeaba au primit girul unor exigente edituri), celelalte nume nu-mi sunt cunoscute. Oameni tineri şi foarte tineri, care lucrează cei mai mulţi în publicitate, jurnalism sau în domeniul juridic scriu, după cum au fost probabil sfătuiţi de profesorii lor într-ale prozei, despre ce ştiu ei mai bine: despre copilăria în anii '80 şi '90, despre tulburările adolescenţei, despre relaţiile din familii, cum se zice azi, disfuncţionale, despre viaţa din cartiere de blocuri, despre străinătăţi şi singurătăţi. Cel mai mult mi-au plăcut şi mi s-au părut că se individualizează Ema Stere, Anca Chimoiu şi Anca Ştefan (dar după un singur test n-ai cum să-ţi dai seama). Am o sugestie pentru colegii mei profesori de creative writing: să facă neapărat un curs şi despre concordanţa timpurilor în povestire (cu evitarea perfectului simplu) căci aici se cam poticnesc începătorii. Oricum, prin varietate, prospeţime, autenticitate, revista de proză scurtă "Iocan" e o lectură de neratat.
Selecţia "Formula AS"
* "Iocan", revistă de proză scurtă, anul 1, nr. 1, Editura "Vellant", tel. 021/211.77.41, 160 p.
Faptul că deasupra rubricii scrie carte şi vă recomand o revistă nu e o greşeală, fiindcă "Iocan" e revistă doar prin periodicitatea trimestrială, altfel e o antologie de proză scurtă, semnată în principal de nume (încă) necunoscute, foarte frumoasă grafic datorită tehnoredactării profesioniste şi intenţiei ca, pe lângă prozatori, să impună şi numele unui artist fotograf (în acest număr inaugural - Claudiu Popescu). Poate ar părea deplasat să contrazic tocmai eu prejudecata că acest gen de proză e mai puţin vandabil sau că numele autorului ar vinde o carte de povestiri doar după ce a fost validat prin romane. Statistic da, cititorii preferă romanele, dar se găsesc destui şi pentru proza scurtă, care are chichirezurile ei, mai ales pentru cei cu timp limitat pentru lecturi. Cei patru iniţiatori şi realizatori ai revistei-carte pe hârtie bună sunt Cristian Teodorescu, Florin Iaru, Marius Chivu şi Dan Pleşa, scriitori şi jurnalişti cunoscuţi, dar şi redactori cu experienţă (ştiut fiind că din scrisul literar nu se poate trăi). Primii trei predau de câţiva ani şi cursuri de "scriere creativă". Pornind de la constatarea că dintre cursanţii lor cei care se dovedesc talentaţi n-au unde să publice (puţinele reviste literare care au mai rămas sunt excesiv rubricate şi axate pe "consacraţi"), au avut temeritatea să găsească finanţare, canale de distribuţie, un editor pentru propria revistă de proză scurtă, botezată cu numele moromeţian "Iocan". Sună bine, scurt şi percutant, incluzând şi ideea de adunare, de varietate care să reflecte modul cum gândeşte şi scrie o nouă generaţie. În deschiderea şi închiderea volumului, ca între braţele compasului ce trasează cercul, au avut ideea să publice texte ale unor mari scriitori străini şi români, ca pentru a-i ambiţiona pe începători să-i ajungă şi a le da propria dimensiune provizorie. În primul număr îi avem pe Truman Capote, cu o bijuterie inedită în româneşte, pe W.B. Yeats, în principal poet, dar care a scris şi proze fascinante, şi pe englezul contemporan Dan Rhodes care experimentează forma concentrată la 101 cuvinte, în proze foarte scurte (ca exerciţiu, poate fi instructiv). Pentru încheiere a fost ales Ştefan Bănulescu, unul din cei mai valoroşi şi originali prozatori români, cu nuvela "Dropia" care, la peste jumătate de secol de la prima apariţie nu are un rid, e cu adevărat o scriere perenă de maestru. Din corpul revistei, în afară de Lavinia Branişte şi Florin Lăzărescu pe care-i ştiam din cărţile publicate deja şi chiar sunt buni (nu degeaba au primit girul unor exigente edituri), celelalte nume nu-mi sunt cunoscute. Oameni tineri şi foarte tineri, care lucrează cei mai mulţi în publicitate, jurnalism sau în domeniul juridic scriu, după cum au fost probabil sfătuiţi de profesorii lor într-ale prozei, despre ce ştiu ei mai bine: despre copilăria în anii '80 şi '90, despre tulburările adolescenţei, despre relaţiile din familii, cum se zice azi, disfuncţionale, despre viaţa din cartiere de blocuri, despre străinătăţi şi singurătăţi. Cel mai mult mi-au plăcut şi mi s-au părut că se individualizează Ema Stere, Anca Chimoiu şi Anca Ştefan (dar după un singur test n-ai cum să-ţi dai seama). Am o sugestie pentru colegii mei profesori de creative writing: să facă neapărat un curs şi despre concordanţa timpurilor în povestire (cu evitarea perfectului simplu) căci aici se cam poticnesc începătorii. Oricum, prin varietate, prospeţime, autenticitate, revista de proză scurtă "Iocan" e o lectură de neratat.
Faptul că deasupra rubricii scrie carte şi vă recomand o revistă nu e o greşeală, fiindcă "Iocan" e revistă doar prin periodicitatea trimestrială, altfel e o antologie de proză scurtă, semnată în principal de nume (încă) necunoscute, foarte frumoasă grafic datorită tehnoredactării profesioniste şi intenţiei ca, pe lângă prozatori, să impună şi numele unui artist fotograf (în acest număr inaugural - Claudiu Popescu). Poate ar părea deplasat să contrazic tocmai eu prejudecata că acest gen de proză e mai puţin vandabil sau că numele autorului ar vinde o carte de povestiri doar după ce a fost validat prin romane. Statistic da, cititorii preferă romanele, dar se găsesc destui şi pentru proza scurtă, care are chichirezurile ei, mai ales pentru cei cu timp limitat pentru lecturi. Cei patru iniţiatori şi realizatori ai revistei-carte pe hârtie bună sunt Cristian Teodorescu, Florin Iaru, Marius Chivu şi Dan Pleşa, scriitori şi jurnalişti cunoscuţi, dar şi redactori cu experienţă (ştiut fiind că din scrisul literar nu se poate trăi). Primii trei predau de câţiva ani şi cursuri de "scriere creativă". Pornind de la constatarea că dintre cursanţii lor cei care se dovedesc talentaţi n-au unde să publice (puţinele reviste literare care au mai rămas sunt excesiv rubricate şi axate pe "consacraţi"), au avut temeritatea să găsească finanţare, canale de distribuţie, un editor pentru propria revistă de proză scurtă, botezată cu numele moromeţian "Iocan". Sună bine, scurt şi percutant, incluzând şi ideea de adunare, de varietate care să reflecte modul cum gândeşte şi scrie o nouă generaţie. În deschiderea şi închiderea volumului, ca între braţele compasului ce trasează cercul, au avut ideea să publice texte ale unor mari scriitori străini şi români, ca pentru a-i ambiţiona pe începători să-i ajungă şi a le da propria dimensiune provizorie. În primul număr îi avem pe Truman Capote, cu o bijuterie inedită în româneşte, pe W.B. Yeats, în principal poet, dar care a scris şi proze fascinante, şi pe englezul contemporan Dan Rhodes care experimentează forma concentrată la 101 cuvinte, în proze foarte scurte (ca exerciţiu, poate fi instructiv). Pentru încheiere a fost ales Ştefan Bănulescu, unul din cei mai valoroşi şi originali prozatori români, cu nuvela "Dropia" care, la peste jumătate de secol de la prima apariţie nu are un rid, e cu adevărat o scriere perenă de maestru. Din corpul revistei, în afară de Lavinia Branişte şi Florin Lăzărescu pe care-i ştiam din cărţile publicate deja şi chiar sunt buni (nu degeaba au primit girul unor exigente edituri), celelalte nume nu-mi sunt cunoscute. Oameni tineri şi foarte tineri, care lucrează cei mai mulţi în publicitate, jurnalism sau în domeniul juridic scriu, după cum au fost probabil sfătuiţi de profesorii lor într-ale prozei, despre ce ştiu ei mai bine: despre copilăria în anii '80 şi '90, despre tulburările adolescenţei, despre relaţiile din familii, cum se zice azi, disfuncţionale, despre viaţa din cartiere de blocuri, despre străinătăţi şi singurătăţi. Cel mai mult mi-au plăcut şi mi s-au părut că se individualizează Ema Stere, Anca Chimoiu şi Anca Ştefan (dar după un singur test n-ai cum să-ţi dai seama). Am o sugestie pentru colegii mei profesori de creative writing: să facă neapărat un curs şi despre concordanţa timpurilor în povestire (cu evitarea perfectului simplu) căci aici se cam poticnesc începătorii. Oricum, prin varietate, prospeţime, autenticitate, revista de proză scurtă "Iocan" e o lectură de neratat.
Alte articole din acest numar
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
