Faptul că deasupra rubricii scrie carte și vă recomand o revistă nu e o greșeală, fiindcă "Iocan" e revistă doar prin periodicitatea trimestrială, altfel e o antologie de proză scurtă, semnată în principal de nume (încă) necunoscute, foarte frumoasă grafic datorită tehnoredactării profesioniste și intenției ca, pe lângă prozatori, să impună și numele unui artist fotograf (în acest număr inaugural - Claudiu Popescu). Poate ar părea deplasat să contrazic tocmai eu prejudecata că acest gen de proză e mai puțin vandabil sau că numele autorului ar vinde o carte de povestiri doar după ce a fost validat prin romane. Statistic da, cititorii preferă romanele, dar se găsesc destui și pentru proza scurtă, care are chichirezurile ei, mai ales pentru cei cu timp limitat pentru lecturi. Cei patru inițiatori și realizatori ai revistei-carte pe hârtie bună sunt Cristian Teodorescu, Florin Iaru, Marius Chivu și Dan Pleșa, scriitori și jurnaliști cunoscuți, dar și redactori cu experiență (știut fiind că din scrisul literar nu se poate trăi). Primii trei predau de câțiva ani și cursuri de "scriere creativă". Pornind de la constatarea că dintre cursanții lor cei care se dovedesc talentați n-au unde să publice (puținele reviste literare care au mai rămas sunt excesiv rubricate și axate pe "consacrați"), au avut temeritatea să găsească finanțare, canale de distribuție, un editor pentru propria revistă de proză scurtă, botezată cu numele moromețian "Iocan". Sună bine, scurt și percutant, incluzând și ideea de adunare, de varietate care să reflecte modul cum gândește și scrie o nouă generație. În deschiderea și închiderea volumului, ca între brațele compasului ce trasează cercul, au avut ideea să publice texte ale unor mari scriitori străini și români, ca pentru a-i ambiționa pe începători să-i ajungă și a le da propria dimensiune provizorie. În primul număr îi avem pe Truman Capote, cu o bijuterie inedită în românește, pe W.B. Yeats, în principal poet, dar care a scris și proze fascinante, și pe englezul contemporan Dan Rhodes care experimentează forma concentrată la 101 cuvinte, în proze foarte scurte (ca exercițiu, poate fi instructiv). Pentru încheiere a fost ales Ștefan Bănulescu, unul din cei mai valoroși și originali prozatori români, cu nuvela "Dropia" care, la peste jumătate de secol de la prima apariție nu are un rid, e cu adevărat o scriere perenă de maestru. Din corpul revistei, în afară de Lavinia Braniște și Florin Lăzărescu pe care-i știam din cărțile publicate deja și chiar sunt buni (nu degeaba au primit girul unor exigente edituri), celelalte nume nu-mi sunt cunoscute. Oameni tineri și foarte tineri, care lucrează cei mai mulți în publicitate, jurnalism sau în domeniul juridic scriu, după cum au fost probabil sfătuiți de profesorii lor într-ale prozei, despre ce știu ei mai bine: despre copilăria în anii '80 și '90, despre tulburările adolescenței, despre relațiile din familii, cum se zice azi, disfuncționale, despre viața din cartiere de blocuri, despre străinătăți și singurătăți. Cel mai mult mi-au plăcut și mi s-au părut că se individualizează Ema Stere, Anca Chimoiu și Anca Ștefan (dar după un singur test n-ai cum să-ți dai seama). Am o sugestie pentru colegii mei profesori de creative writing: să facă neapărat un curs și despre concordanța timpurilor în povestire (cu evitarea perfectului simplu) căci aici se cam poticnesc începătorii. Oricum, prin varietate, prospețime, autenticitate, revista de proză scurtă "Iocan" e o lectură de neratat.