Mă grăbesc să-ți răspund, pentru că am avut o experiență asemănătoare cu a ta, așadar știu prin ce treci și poate că povestea mea te va ajuta să-ți limpezești gândurile și viața. Am trăit o poveste similară acum cincisprezece ani, și țin minte că m-am chinuit câteva luni ca să pot rezolva cât se poate de decent și civilizat situația încurcată în care intrasem fără să mi-o doresc. Faptul că n-am uitat-o după atâta vreme e un semn clar că m-a afectat și că a lăsat urme.
Totul a început într-o seară de toamnă, când bărbatul meu a venit acasă însoțit de un coleg de serviciu cu care lucra la un proiect. Când am deschis ușa și l-am văzut intrând, mi s-au înmuiat picioarele. Am rămas cu privirea pironită pe el, având senzația clară că el nu este un străin pentru mine, că-l mai văzusem cândva, că-l știu, de fapt, foarte bine. L-am și întrebat dacă ne cunoaștem de undeva, dar nici el nu știa să ne mai fi întâlnit până atunci. Senzația aceasta de bine cunoscut, bine știut dinainte nu m-a părăsit, iar mai târziu, când inima mea a început s-o ia razna, m-am gândit că poate așa se întâmplă cu sufletele-pereche. "Se recunosc", indiferent de locul și situația în care se întâlnesc. Am fost foarte tulburată și n-am putut să ascund acest lucru. De fapt, nici nu intrasem încă în jocul perfid al minciunilor care au urmat, nici măcar nu-mi propusesem să ascund ceea ce trăiam. Și cred că nici nu aș fi putut, pentru că încă nu mă pricepeam la așa ceva.
Eram căsătorită de patru ani, niciodată până atunci nu se pusese problema că ar fi ceva care nu ar merge bine în căsnicia mea, eram fericită și mă simțeam împlinită lângă bărbatul cu care mă căsătorisem din dragoste. Îl iubeam și nu aveam niciun motiv de nemulțumire în ceea ce privește comportamentul lui. Așa că poți să înțelegi că nu exista vreun motiv care să facă posibilă o trădare din partea mea. Și totuși... din momentul în care l-am văzut prima oară pe Petru, am simțit că sufletul meu vibrează într-un mod pe care nu-l mai cunoscusem înainte. M-am zăpăcit cu totul în acea primă seară în care Petru a fost oaspetele bărbatului meu. Am scăpat pe jos pachetul de șervețele, când am vrut să pregătesc masa pentru toți, am scăpat din mână un pahar, care s-a spart, umplând bucătăria de cioburi, mi-am vărsat vin pe pulovărul cu care eram îmbrăcată. Cu alte cuvinte, n-am reușit să-mi stăpânesc și să-mi ascund tulburarea și a fost clar pentru toți câți eram la masă, adică pentru soțul meu, pentru oaspetele nostru și pentru mine, că ceva s-a întâmplat. Am pus vina pe o durere de cap, inexistentă, de altfel, și m-am străduit cu greu să mă port cât mai natural posibil. Greu, foarte greu însă, căci bărbatul meu m-a privit imediat cu un fel de suspiciune intrigată. Și-a dat seama că s-a întâmplat ceva, și imediat ce a plecat oaspetele nostru, m-a întrebat ce am pățit. I-am dat o explicație aiuritoare, n-am crezut-o nici eu și s-a văzut acest lucru, așa că nu a fost de mirare că în perioada care a urmat m-a ținut sub observație, cum se spune. Adică, am simțit ochiul lui vigilent și semnele de întrebare în orice discuție, în orice moment, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Ba mai mult, așa, ca din senin, în perioada următoare, a început să dea telefoane de la serviciu ca să vadă dacă sunt acasă, să mă controleze, cu alte cuvinte, deși îmi cunoștea foarte bine programul zilnic. Am început să ascund și să mint, ceea ce era o noutate.
Proiectul la care lucra cu Petru s-a încheiat după trei săptămâni. În tot acest timp, au venit amândoi la noi acasă, seară de seară, ca să lucreze în plus față de ceea ce făceau la birou. Recunosc că am început să fiu mai atentă cu felul în care mă îmbrăcam, mă "găteam" pentru întâlnirile acestea și trăiam febra așteptării lor. Am învățat să-mi ascund de soțul meu stările și emoțiile mai bine și am înțeles că abia în momentul acela, în care mă ascundeam, ceea ce făceam începea să devină periculos. Sigur că acum, după atâția ani de la acele întâmplări, pot să vorbesc cu detașare, pare mai simplu, parcă aș povesti subiectul unui film. Dar atunci, am trăit în mare tensiune și nu mi-a fost ușor să trec peste toate întâmplările cu seninătatea cu care povestesc acum. După prima săptămână de tulburare, după ce mi-am dat seama că m-am îndrăgostit de omul acela fără ca el sau eu să facem ceva în mod deosebit, după ce am înțeles că n-am să mă pot împotrivi acestui sentiment și, mai mult decât atâta, după ce m-am surprins făcând scenarii posibile ale unei viitoare relații dintre noi, abia atunci am pus în ecuație și relația cu bărbatul meu. Era pentru prima oară, de când eram căsătoriți, când mi-a trecut prin cap gândul că poate nu am făcut alegerea potrivită. Era pentru prima oară când puneam la îndoială relația noastră, care fusese fără cusur până atunci. Mai trebuie să spun că și Petru părea ușor stânjenit în zilele în care venea la noi, stânjenit oarecum de faptul că mi-era greu să mă stăpânesc în prezența lui. Nu ne-am văzut decât în serile în care venea să lucreze cu soțul meu, deci nu am avut vreun dialog direct, privitor la ceea ce simțeam, la ceea ce se întâmpla între noi. Acum pot să spun că am crescut o himeră, că am lăsat să crească o stare de tensiune, că am exagerat ceea ce putea să fi fost doar o simplă simpatie. Că am imaginat o posibilă urmare a acelei întâlniri, fără să am siguranța că și Petru ar fi de acord cu ceea ce eu plănuiam.
Blana ursului din pădure
Cu alte cuvinte, am riscat o căsnicie care pornise cu dreptul, pentru o fulgurație de moment, pentru o zăpăceală sentimentală, care ar fi putut trece așa cum trece orice gripă, într-o săptămână, indiferent dacă o tratezi sau nu. Am dat vrabia din mână pe blana ursului din pădure. Timp de câteva luni, am fost întoarsă pe dos cu totul, nu mai reușeam să mă înțeleg eu pe mine. Acționam ca un robot care avea doar un singur gând în cap. Și gândul acela era că trebuie să-l cunosc mai bine pe Petru, că trebuie să îi spun că m-am îndrăgostit de el, că trebuie..., că trebuie... Numai că Petru era și el căsătorit, ba am aflat de la soțul meu că aștepta deja al doilea copil și nu părea atât de dispus la o aventură cum credeam eu. N-aș vrea să spun că doar în capul meu era îndrăgosteala și că Petru a stat pe margine și a asistat la tulburarea mea. Mi-a dat și el semne că este atras de mine, doar că el a cumpănit mai mult fiecare gest. A avut capul pe umeri. A judecat mai atent situația creată, a cântărit mai bine lucrurile, iar talerul familiei lui cu doi copii a atârnat mai greu decât acela în care era pusă aventura, relația cu mine. Sigur este că a fost mai cu picioarele pe pământ, ceea ce m-a făcut la un moment dat, după câteva luni de agitație, să mă trezesc, să-mi dau seama cât era de penibilă și de nerezolvat situația în care ajunsesem. De fapt, nici măcar nu ne-am întâlnit în afara casei noastre. Nici măcar nu am avut timp să vorbim doar noi doi, fără ca soțul meu să fie și el prezent. Îmi aduc aminte acum că am încercat să-i sugerez, la un moment dat, să ne vedem în oraș, la un spectacol la care să vină și soția lui, să fim adică amândouă familiile reunite, dar el s-a eschivat elegant. M-am gândit că dacă ne vom întâlni mai des în familii, va fi mai ușor pentru noi să evadăm apoi și să ne vedem separat.
Oglinda
Într-o dimineață, m-am uitat cu mai mare atenție la chipul meu, în oglinda din baie. Părea obosit, veștejit și încrâncenat. Linii frânte, ascuțite desenau pe chipul meu nefericirea. Tot atunci mi-am descoperit și primele fire albe de păr și am trăit un moment de cumpănă. M-a năpădit neputința și, în același timp, rușinea că timp de câteva luni am trăit "dublu", chiar dacă numai în capul meu. Chiar dacă trădarea n-a fost decât în imaginația mea, chiar dacă de atunci nu l-am mai văzut niciodată pe Petru, faptul că aș fi fost gata să-mi înșel bărbatul m-a marcat și m-a întristat deopotrivă.
Niciodată, din ziua în care l-am văzut pentru întâia dată în casa noastră, nu am mai trăit o așa de mare bucurie sufletească la vederea cuiva. Niciodată dragostea pentru bărbatul meu nu a fost atât de tulburătoare cum a fost aceea pe care am simțit-o pentru Petru, atât de plină de promisiuni și de bucurie nemărginită. Trezirea la realitate a fost pe măsură.
Răul fusese făcut. Șarpele trădării a otrăvit în profunzime tot ceea ce mă lega de bărbatul meu. Am trăit împreună mai departe, dar n-am mai putut recupera bucuria și curățenia începuturilor. M-am resemnat într-o relație mai degrabă de camaraderie, decât de iubire. Ceva s-a stins pe veci între noi, după ce i-am mărturisit soțului meu dragostea puternică pe care am nutrit-o față de Petru. M-am simțit obligată să-i spun. Să-i explic schimbarea petrecută cu mine. Rămăsesem, cumva, cu sufletul secat de bucurie și de iubire. Poate de aceea nici nu am mai putut să avem copii.
Așa că, dragă Tania, eu nu pot să te sfătuiesc într-un fel sau altul. Pot doar să-ți spun să citești cu atenție mărturisirea mea și să cântărești bine ceea ce ai în acest moment: un soț pe care-l iubești și o căsnicie puternică. Aș mai vrea să-ți spun, din proprie experiență, că dragostea interzisă (și aici numesc o dragoste ca a ta, în afara căsniciei), chiar dacă este sinceră și aduce bucurie nemăsurată, lasă urme, oricât ai vrea să fie de ascunsă sau secretă. Pe de altă parte, să ai inima pârjolită de neîmplinire poate fi la fel de dureros cu a fi vinovat de trădare. Greu de ales, dar și mai greu de trăit...
MIRUNA
Reproduceri după picturi de HOREA CUCERZAN