"Mai bine spuneai că eşti gunoier decât ţambalist"
- Cum ţi-ai făcut, în sfârşit, timp pentru muzica ta, în noianul de turnee şi de proiecte în care eşti implicat?
- Da, într-adevăr, este pentru prima oară când îmi fac timp pentru mine, mă închid în casă şi compun zi şi noapte, caut instrumentiştii care să se potrivească fiecărei piese. Discul a pornit de la un moment trist, când la masa de Crăciun, acum doi ani, mi-am anunţat familia că gata, renunţ la muzică. Mă simţeam foarte obosit şi sătul să tot apar în proiectele altora, mereu plecat de acasă, aşa că am luat această decizie. Parcă simţeam aşa, o energie care nu mă lasă, vrea să mă oprească să-mi încep proiectele mele muzicale. Eu nu iau hotărâri de moment, mă gândesc bine înainte. Când aveam 14 ani, m-am lăsat doi ani de muzică. Apăruseră manelele, orgile, ţambalul nu mai era nicăieri, mai bine spuneai că eşti gunoier decât ţambalist. Şi am zis că decât să cânt mizeriile astea, mai bine mă las. M-am simţit gol, un nimeni, dar nu am vrut să fac compromisuri şi m-am lăsat de muzică, până ce mi s-a propus un contract în Olanda şi am plecat. Acum, de Crăciun, soţiei i-au dat lacrimile când m-a văzut că-mi iau la revedere de la instrumente, pup ţambalul, vibrafonul. "Cum să te laşi de ţambal, ce nebunie e asta? Păi tu eşti ţambalul". Îţi dau cuvântul meu de onoare, la zece minute după ce-mi anunţasem familia de hotărârea mea, am primit un mesaj "Hei, man! Eşti un geniu, caută-mă, vreau să vorbim". Semnat: Arturo Sandoval, un muzician excepţional, câştigător a zece premii Grammy, trompetist cubanez, stabilit în America în anii '70. Cântasem alături de mari muzicieni, ca Vladimir Cosma, George Benson, dar Sandoval e foarte pe inima mea, face muzica ce-mi place. Am plecat cu el într-un turneu prin toată lumea şi atât de mult m-a inspirat, atât de frumos m-a prezentat pe scenă la fiecare concert şi m-a lăudat, încât la întoarcere am simţit că este momentul să scot un disc. A fost impulsul, motivaţia de care aveam nevoie pentru a mă apuca de treabă. Sandoval m-a ajutat foarte mult în realizarea albumului, şi una dintre piese îi este dedicată, "Sfântul Arturo", pentru că el a apărut ca un înger, ca un salvator pentru mine.
"O scânteie în lumea jazzului"
- Am lucrat cu mare atenţie la acest CD, vreau să fie marca mea, să fie ascultat cu plăcere şi peste zece ani sau mai mulţi. Un astfel de disc se poate face numai cu mulţi bani, cu ajutor al sponsorilor, şi este cea mai scumpă carte de vizită pe care şi-o permite un muzician în zilele noastre. Rostul meu este să ies pe scenă în faţa publicului şi să fac muzică, aşa că îl voi promova în turnee, cel puţin doi ani de acum încolo. Îl voi lansa în Japonia, America, Europa. Vreau să îl lansez şi în România şi să fac aici un turneu în luna martie a anului viitor, pentru că văd că lucrurile se schimbă în bine, oamenii îşi doresc lucruri de calitate şi sunt deschişi la muzica mea. Aş vrea ca acest disc să fie ca o scânteie în lumea jazz-ului, să prezinte în prim plan ţambalul, să îl aducă la un rang la care nu a fost ridicat până acum.
"Sunt dintr-a şaptea generaţie de lăutari"
Cu Vladimir Cosma
- Din a şaptea sau a opta generaţie de lăutari. Cânt jazz, dar să ştii că nu uit de muzica lăutărească, chiar şi pe acest disc. Nu uit şi nu are cum să-mi fie ruşine, muzica lăutărească m-a ajutat să evoluez, să ajung mai departe, e o muzică grea, pentru care îţi trebuie un auz absolut. Eu sunt an de an invitat la un festival în Cehia, şi anul acesta mi-au propus să fac două programe. Prima parte, "Rădăcinile lui Marius Preda", în care voi arăta, alături de câţiva dintre cei mai buni lăutari din Bucureşti, de unde am plecat, şi partea a doua, jazz, unde am ajuns. Sunt puţini ţimbalişti în lume ce fac jazz şi nu mă impresionează niciunul. Toni Iordache, un talent de la Dumnezeu, pe care am să-l laud toată viaţa, şi de la care am avut multe de învăţat, el ar fi cântat jazz, dacă ar mai fi trăit. E greu însă să te apuci de jazz, dacă nu ai crescut cu această muzică. Eu eram copil, o rugam pe bunică-mea să mă trezească din somn la miezul nopţii, ca să ascult emisiunile de jazz ale lui Florian Lungu sau cele de la "Vocea Americii". Când i-am văzut la televizor pe Oscar Peterson cu Art Tatum şi cu Bill Evans, am înnebunit, nu mai voiam să ascult nimic altceva. Am simţit că este cu un nivel deasupra muzicii lăutăreşti, şi de atunci am început să visez să fac jazz.
- Nu-i puţin păcat că muzicienii români care au ajuns să fie recunoscuţi în lume sunt cei ce au plecat din ţară?
- Eu am avut visul ăsta, singurul meu vis, să cânt jazz. Când te opreşti din visat te ia viitura. Înainte să mă văd cu tine, am avut o întâlnire după 20 de ani cu un drag prieten, vestit naist, şi am stat patru ore de vorbă. Suntem de mici prieteni, el a plecat în America, eu în Olanda, fiecare cu visul lui, şi acum ne mândrim unul cu celălalt, unde am ajuns, muzical vorbind. Ţi-o spun pe şleau, cei rămaşi aici se mulţumesc să-şi câştige traiul din muzică şi, când faci asta, nu mai ai timp să te documentezi, să încerci să evoluezi, te complaci în situaţia asta. Eu am pus muzica pe primul plan, nu banii, n-am dus-o deloc bine în Olanda primul an. Nu aveam bani nici de ţigări, nici de bilet de tramvai, mergeam kilometri întregi pe jos până mi-am luat o bicicletă. Şi nu una decentă, de peste 50 de guldeni, ci una de 15, vai de ea. Când vrei să faci muzică, artă în general, treci prin nişte încercări, strângi din dinţi, rabzi, nu cauţi numai o zonă confortabilă, călduţă.
"Comuna Pantelimon, Drumul Gării"
- Începusem să câştig decent, după un an, dar eram un puştan de 18-19 ani, cu un stil de viaţă aiurea, fumam mult, beam mai mult de două beri pe zi, pierdeam nopţile la jam-sessions, asta până am cunoscut-o pe Adriana, la ziua onomastică a unui prieten. Cea de-a doua piesă a albumul meu se numeşte "Adriana", o baladă dedicată soţiei mele, mentorul şi profesorul meu de viaţă. Avem împreună doi băieţi, acum la liceu, mari talente muzicale şi, totodată, băieţi simpatici, inteligenţi, care ştiu să se bucure de viaţă. Unul cântă la bas, şi nu mă înţeleg cu niciun basist aşa de bine cum cânt cu el, iar cel mare cântă excelent la pian, are gânduri mari. Pe Adriana am cunoscut-o în Olanda, ne-am îndrăgostit, ea a avut grijă de mine, de sănătatea mea, m-a ordonat, m-a învăţat olandeza, m-a învăţat manierele, dacă sunt ceea ce sunt astăzi, sunt datorită ei. Asta nu înseamnă însă că am să uit vreodată de unde am pornit, de unde vin.
- Şi de unde ai pornit, Marius Preda?
- Din comuna Pantelimon, de pe strada Drumul Gării, o stradă plină de ţigani. Mă jucam cu ei desculţi, dezbrăcaţi, eu ce mai aveam o pereche de chiloţi pe mine, inventam tot felul de jocuri, pe care nu le-am înţeles nici acum. Erau oameni săraci, bunica ajuta toată strada cu bani, că noi stăteam mai bine, şi mama şi tata aveau două joburi.
Cu Mike Stern, Dennis Chambers şi Tom Kennedy
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
