Acasă, în nord

Jurnal de călătorie

Călătoria unei reviste. An de an, pe urmele vechi, grele, ale unor oameni pe care istoria îi ocoleşte. Mai departe, tot mai departe, în nord, până-n Danemarca şi Suedia, ca să aflăm până unde se întindea "acasă". Până unde au ajuns cei de la care am pornit noi: dacii. Adevărul pe care trebuie să-l scoatem la lumină. Altfel, în felul nostru. Ca pe un fluture ascuns într-o biserică părăsită. "Aşa descoperi istoria", spune Sânziana. "Cu sufletul, înţelegeţi?! Cu sufletul!" După un an în care am stat departe, mi-era dor de adevărul ăsta.

Un fluture într-o biserică

Probabil că atunci, la începuturile timpurilor, când odată era ca nicio­dată iar uriaşii ne-au lăsat lumea nouă, oamenilor, unuia dintre ei i s-a dat să cosească iarba. Poate că uriaşul ăsta era îndră­gostit sau poate că era atât de înalt, încât capul îi intra în nori şi n-a văzut prea bine, sigur e că, aici, în ţara asta care se nu­meşte astăzi Danemarca, din nebăgare de seamă, a retezat iarba, cu tot cu dealuri şi munţi. Iarba a crescut la loc, însă dea­lurile şi munţii au dis­pă­rut. Totul e neted ca în palmă, oriunde ai privi. Iar oriunde ai privi, din­colo de păduri, păşuni şi dru­muri, e marea. O auzi, foşneşte. E lângă tine, o simţi. E cald, prea cald, 32 de grade la umbră, am coborât din maşini, şi mergem pe jos, spre casele vechi pe care le vedem. Ciprian are întâlnire cu arheologii danezi. Îl aş­teptăm, căutăm umbra. O găsim. O curte încre­me­nită, pustie. Un mu­zeu tăcut care îşi aşteaptă oamenii. Case vechi, cu acoperişuri de stuf, obiecte presărate ici-colo, o moară de apă, un lup de tablă. Linişte. Soa­re. Ne plimbăm printr-un sat părăsit, suntem singurii lui locuitori. Recunoaştem lucrurile, sunt cele de acasă. Identice! Coasa, piua, plugul, pietrele de moară. Aici sunt re­lic­ve de muzeu, acasă sunt încă ale oa­menilor. Aici, oa­menii au rămas doar în fotografii. Fo­tografii vechi, cu ţărani la coasă, la lemne, pe câmp. Şi ei au dispărut, şi ei seamănă izbitor cu ai noştri. Tră­săturile, hainele. Citim explicaţiile despre vechiul sat danez. O lume uitată, ce sărbătorea, an de an, lupul. Nu mai există lupi în Danemarca. De veacuri. Dar ei, ţăranii de aici, trăiau cu memoria lui. Găsim scris, negru pe alb: "lupii au venit în Danemarca din Europa de est, împreună cu nişte oameni care-i foloseau drept câini pentru oi". Oamenii aceştia au îmblânzit lupul. Sunt oamenii pe care îi căutăm.
"Asta e o biserică", spune Sânziana. "Uitaţi-vă bine la ea, e o biserică". Plăcuţa lămuritoare spune că ar fi un atelier de tâmplărie. "E o biserică", spune Sânziana. Privim înăuntru prin ferestruicile ei. Sunt mici, umbroase, tăinuite. Nici un atelier de tâm­plar nu arată aşa, cu ferestre firave, menite să as­cun­dă şi să mângâie, nu să lumineze. Forma de navă, cu altar către răsărit şi o turlă. E o biserică. Dar bisericile din Danemarca n-au arătat niciodată aşa. Doar cele de la noi, de acasă. Privim pe ferestrele mici. Înăuntru e tăcerea, e umbra. Înă­un­tru e un fluture. Viu. Zboară, foşneşte, caută de ne­bun lumina, loveşte cu aripile sticla ferestrei. O splendoare de fluture, plin de toate culorile pă­mântului, uriaş, viu. Viu! Nu vorbesc cu Sânziana, ştim amândoi. Uşa are lacăt, nu putem intra. Însă un geam are o crăpătură mică, cât un fluture de mică, poate că e de ajuns, poate că îl facem să vină spre noi, pe acolo. Trebuie să-l scoatem la lumină, trebuie. E un adevăr viu care foşneşte din aripi într-un loc întunecos, ferecat cu lacăt, dintr-un muzeu pustiu. E adevărul nostru, biserica noastră, în care încă mai zvâcnesc nişte aripi. Dezlipesc câteva cioburi din fereastră, lărgesc crăpătura, cât să intre mai multă lu­mină şi aer. Sânziana aduce o floare pe care o aşează prin spărtura ferestrei, spre fluture. "Vino, drăguţule, vino". Fluturele foşneşte bez­metic din aripi. Ci­pri­an se întoarce cu ar­heo­lo­gii danezi. Trebuie să mer­gem îm­preună cu ei. Au multe lucruri să ne arate: un alt muzeu, săpături, ur­me­le pe care le căutăm. Dovezi. Fluturele e încă înăuntru, cu aripile lui co­lorate fan­tastic, lipite de un geam prin care am lă­sat lumina să treacă. Asta e călătoria noastră. Aşa ca­uţi uneori adevărul. Ade­vărul viu, care foş­neş­te din aripi, în­tr-un loc ca­re a fost cândva o biserică. "O să iasă, nu?", spune Sân­zia­na. Nu-i nici măcar o în­trebare, sunt nişte cu­vinte ca nişte fluturi. Ne oprim, fa­cem o fotografie de grup. Alex, Andrei, Că­tă­lin, Ci­prian, Florentin, Sân­­ziana. Sunt şi eu aco­lo, am venit să scriu des­pre călătoria asta. O să ne iasă, da, nu are cum să nu iasă.

Haţeg - Lozorno

Plouă în pustă. Asta în­seamnă că suntem la în­ceput de septembrie, tra­ver­săm Ungaria şi am por­nit la drum. An de an, toate călătoriile revistei încep aşa. Cu pusta maghiară. Cu ploaia ei. Trebuie să trecem prin perdeaua de apă, până la marginile netede ale pustei, apoi să ne oprim. Aceeaşi călătorie, acelaşi neastâmpăr, aceleaşi taine şi mirări. Din nou, de la capăt, altfel, mereu altfel. Singuri. Smintiţi de singuri, frumoşi de singuri, dar împreună. Şapte oameni, trei maşini, de acasă până departe în nord, pe urme vechi, de două mii de ani. Cam 3500 de kilometri, aproape o Europă în­trea­gă, ca să ajungem la oamenii de la care am pornit. Dacii. Să le găsim urmele, să le atingem şi să spunem: "sunt!". Dacă dacii au ajuns până acolo, până în nordul nor­du­lui, o putem face şi noi. Avem ma­şini, ma­şi­nile merg pe autostrăzi, şi mai avem ceva, spuneţi-i cum vreţi: smin­teală, credinţă, mirare, dor.
Ne oprim după Bratislava, într-o zonă tihnită, dincolo de agi­ta­ţia ca­pi­talei. Lozorno, Slo­va­cia. Aş spune că e un sat, dar în Europa asta tot mai oc­ci­den­tală, satul şi-a pierdut înţelesul. Satul e doar o localitate. Curată, în­gri­jită, bine pusă la punct. Iar aici, la Lo­zorno, satul vechi s-a mutat în curtea pensiunii la care ne vom odihni peste noapte. Case de lemn, cu ogradă, şură, acareturi, cruci, statui cioplite, împrăş­tiate ici-colo printre tobogane de copii şi pavilioane de nuntă. Satul ajuns decor turistic, un hobby al unui proprietar de pensiune. Îi spunem lui, proprietarului, că toate lucru­rile pe care el le cumpără din anticariate, la noi încă există, la locul lor, vii, în sate adevărate. Se miră. Ne întreabă de mai multe ori dacă România e o ţară si­gură. Îi răspundem de la fel de multe ori că este. Îi spunem că Transilvania a fost aleasă ca des­tinaţia nu­mărul unu din lume pentru 2017. De Lonely Planet. "Dar este un loc sigur?", ne mai întreabă o dată. Zâmbim. Răspundem iar. Norii din pustă ne urmează, se îngrămădesc aici. Plouă toată noaptea. Plouă.

Lozorno - Cracovia - Katowice

Soarele are dinţi şi muşcă. Nu-i nimeni în muzeul de istorie din Cracovia care să ne poate povesti despre ceea ce vedem. Muzeografi apatici, miraţi de între­bă­rile noastre, pe care-i rugăm să ne pună în legătură cu un specialist. "Moment". Asta înseamnă că trebuie să aşteptăm. Vitrinele sunt pline de mărturiile unei lumi: brăţări, podoabe, multă ceramică. Apoi sabia. Sabia aceea cu lama rulată până la mâner. O ciudăţenie. "Asta-i sabie dacică", spune Ciprian. "Atunci când războinicii erau incineraţi, sabia era arsă odată cu ei, iar lama, de la foc, se răsucea în felul ăsta. E sigur dacică." "Moment!" De undeva, din subsolul clădirii, o fată cu ochelari vine spre noi cu o carte groasă în braţe. "Specialistul nostru în daci e plecat în concediu, dar veţi găsi în carte ceea ce căutaţi." "Obiecte dacice?", întreabă emoţionat Ciprian. Fata zâmbeşte şi dă din cap. "Da". Un punct al călătoriei noastre a fost ochit. Dar, "moment", ea abia începe.
Cracovia are o distincţie obosită. Un oraş numai bun pentru cărţi poştale. O carte poştală uşor prăfuită, roasă de timp şi de umezeală. Ne plimbăm pe străzile vechi, adulmecăm mândria trecutului, frumuseţea aceea de ilustrată. Dar prezentul e şi el aici, cu tine, tulbure, neliniştitor. În piaţa centrală, printre porumbei şi turişti fără griji, o demonstraţie. O fanfară stridentă, strigăte la megafon, lume care aplaudă la comandă. Se construieşte noua Polonie, cea naţionalistă: un triumf regizat, ziua în amiaza mare, în piaţa centrală. Am mai văzut filmul ăsta. N-avea un final bun. Dar ce ştim noi, suntem doar nişte jurnalişti în trecere pe aco­lo, la care vin porumbeii să ceară de mâncare. Îi hră­nim, îmi ciugulesc din palmă, mi se aşează pe umeri. Mă umplu de porumbei. O domnişoară indignată îmi spune că sunt plini de bacterii şi că ar trebui să nu-i mai hrănesc. Ne ridicăm, plecăm, ajungem la un hotel de sticlă de la marginea oraşului Katowice. Căutăm daci. Am ajuns într-un hotel de sticlă, ticsit de oameni care tocmai au încheiat afaceri. Cătălin e negru de su­părare. Istoricii cărora le-a scris, cerându-le interviuri, nu răspund la e-mail-uri. Şi e o listă mare acolo. Toate călătoriile noastre au momente de felul ăsta, în hoteluri de sticlă, de la marginea unor mari oraşe.

Katowice - Gdansk

Polonia de la sud la nord. Păduri de pini şi de mesteceni, păşuni cât vezi cu ochii şi dealuri domoale, asfalt, râuri întregi de asfalt sub roţile maşinilor. Pini, mesteceni, frig. Andrei deschide drumul. E septembrie 2016, suntem pe o autostradă din Polonia şi căutăm urmele dacilor. Unde? Cum? Drumul ăsta nu se mai sfârşeşte.
Ajungem într-un târziu la Gdansk, oraşul solidarităţii şi al istoriei zbuciumate, oraşul fondat de ciudaţii caşubieni şi ocupat de slavii polonezi, apoi de teutonii care l-au numit Danzig. Hotelul se află în mijlocul unei şantier uriaş, macaralele au cucerit centrul vechi, e imposibil să stai acolo, acoperit de o perdea de praf. Găsim un loc lângă Gdynia, un alt oraş al Caşubiei. Măcar e linişte, iar cerul de septembrie e albastru până departe. Seara se tot lungeşte. Şi aici sunt porumbei, în meniu, serviţi cu hribi şi verdeţuri. Ieri ne ciuguleau din palme, astăzi sunt aşezaţi în farfurii. Nu vom mânca aşa ceva. Dar măcar vom dormi. Iar mâine va fi soare. Trebuie.
Soare. Mult soare. Şi un alt muzeu, în Gdansk, cu săbiile acelea ciudate, răsucite până la mâner, cu şi mai multe dovezi că o populaţie de la Dunăre a urcat pe Vistula, tot mai sus, până aici. Brăţări, vase, urne funerare, cohorte de dovezi. "Origine necunoscută", zice muzeografa, "dar există arheologi specializaţi care o să vă lămurească." Ciprian a vorbit deja. Ur­mează să se întâlnească cu unul dintre ei, chiar pe teren, în mijlocul săpăturilor. Ne apropiem de lucruri. De miezul, de temeiul călătoriei noastre.
Gdansk-ul e înţesat de turişti care se fotografiază lângă statui. Ajungem la muzeul de etnografie. E o expoziţie de costume populare româneşti. Vizitatorii se plimbă vrăjiţi. Se opresc la portul pădurenilor, nu se mai dezlipesc de vitrină. Îi priveşti cum privesc. Ai vrea să le spui că nu în muzeu se află cu adevărat lucrurile, dar taci, mergi mai departe.
Nu suntem istorici. Nu punem ştampile. Suntem şapte oameni în căutarea unei poveşti adevărate. Iar lucrurile, toate lucrurile pe care le vezi, spun o po­ves­te. Închide ochii. Deschide-ţi inima. Simte. Asta-i is­to­ria pe care o căutăm. Cea pe care o găseşti cu inima deschisă. Cu dragoste. Lucrurile îţi spun povestea lor, dacă ştii să le-o asculţi. Lucrurile sunt vii. Lucrurile te cheamă. Pe ele le căutăm. Oricât ar fi de ascunse, umbrite, ţinute sub lacăt. Crede şi ţi se vor da. Ascultă-le şi vor veni spre tine. Aşa descoperi istoria, înţele­geţi? Cu sufletul! Abia apoi vin şi dovezile. Istoricii care să-ţi confirme că ceea ce simţi e adevărat. Nu de la ei trebuie să pornim, ci de la noi, de la dragostea noas­tră. "Dra-gos-te!", zice Sânziana. Se înserează, la două mii de kilometri de casă, undeva, în ţinuturile Caşubiei. Mergem după poveste. O vom găsi.

Caşubia

Ei au fost primii. Înaintea polonezilor, înaintea germanilor. Oamenii care s-au aşezat de-a lungul râului pe care-l numeau Gdania. Păstori, apicultori, pescari. Oameni care şi azi îşi afumă caşul (caşubul?), îşi pictează ouăle de Paşti, vorbesc o cu totul altă limbă, îşi păstrează obiceiurile lor ciudate, cum nu mai întâlneşti decât la popoarele acelea de mai sus de Dunăre. Gunter Grass, marele scriitor, a fost unul de al lor. Ai plecat să-i cauţi oraşul, Danzig-ul lui ger­man, Gdansk-ul acesta polonez, şi ai găsit povestea lor. A oamenilor ăstora mândri şi orgolioşi, oamenii pădurilor nesfârşite, caşubienii. Istoria lor este mai veche decât cea a documentelor scrise. Pentru că atunci când au venit slavii, ei erau deja aici. Pământul acesta a fost al lor. Moştenit de la poporul acela ciudat care a tot urcat pe Dunăre şi Vistula şi a ajuns până aici. O civilizaţie care şi-a lăsat urmele în pământ şi a plecat mai departe. Pe urmele lor suntem noi. Şi sunt seri magice, în care urmele vin spre tine, atunci când tu te îndrepţi spre ele. Seri magice în care e de ajuns să priveşti chipurile colegilor tăi, ca să ştii că au găsit. Aşa cum e chipul lui Cătălin, când povesteşte cum a descoperit, în mijlocul câmpiei caşubiene, o necropolă dacică. Facem ochi mari şi-l ascultăm. "El e", zice Cătălin. Ne arată fotografia unui domn bătrân, cu cas­că de biciclist, care pune degetul pe o hartă. Acolo, în mijlocul hărţii, domnul acela, apărut din senin pe un drum pustiu, a trasat cu roşu un cerc şi a scris "Cimi­ti­rul de pietre al geţilor şi gepizilor". "Da", spune Cătălin. "Dacii au fost aici."
Astea sunt serile magice ale unei călătorii. Şapte oameni la o masă, lumina de pe chipurile lor, povestea care începe să prindă viaţă.

Gdansk - Kuhlungsborn

Am ajuns în nordul Germaniei, lângă Rostock, într-o mică staţiune de la Marea Baltică, din fostul RDG. Urmele lui sunt încă vii. Un loc care pare obosit, bătrân, neprietenos, după chipul şi asemănarea tu­riştilor, în majoritate pensionari, care ne privesc cu ciudă. Vorbim prea tare. Râdem prea mult. Vor­bim despre brăţara dacică descoperită aproape, la Lalendorf, despre care Ciprian ştie de la un profesor din România. Locul expunerii - necunoscut. Ajun­gem în Rostock, căutăm muzee, oameni cu care să vorbim. "Nein", îi spune directorul Muzeului de istorie lui Ciprian. "Nu vă pot primi, a trecut un sfert de oră peste programul meu de audienţe." "Dar am bătut 2000 de kilometri până aici", insistă Ciprian. "5 minute, vă rog." "Vă ascult", zice pro­fe­sorul german în engleză, iar Ciprian rămâne în stra­dă, încovoiat de spate, pentru ca vocea să-i sune limpede la interfonul la care vorbeşte. E primul interviu la interfon la care mi-a fost dat să asist. Respect? "Nein!" Domnul director nu ştie nimic despre brăţară. Ştim noi!
Mergem mai departe, la Lalendorf, după co­moa­ra pe care o căutăm. Găsim un muzeu, iar înăuntru acelaşi cult pentru oamenii din vechime, păstorii bărboşi ai Pomeraniei, crescători de oi cu şube cio­bă­neşti pe spate şi câinele la picior. Oameni în opinci. Opinci! Aceiaşi ciudaţi de oameni care au ajuns primii şi în nordul Germaniei, aşe­zându-se de-a lungul râurilor şi pă­durilor. Tot acolo s-a găsit şi brăţara pe care o căutăm, doar că locul în care a fost descoperită e azi un orăşel aproape pustiu. De după un gard, ne vorbeşte o bătrânică. Nu ne vine să credem că e adevărat. Era demult, era tânără, şi a vă­zut când arheologii au scos, din săpă­tură, brăţara. "Acolo", spune şi arată cu mâna. Unde a fost dusă nu ştie. La Rostock sau la Schwerin, în orice caz, într-un muzeu important. Apoi, bătrâna îşi povesteşte viaţa din timpul şi de după război. Poveştile cheamă după ele alte şi alte poveşti. E de ajuns să le cauţi, iar ele vin. Simplu, de după un gard, de la o bătrână dintr-un orăşel care pare pustiu. Norocul ne ţine partea. Ne întoarcem în staţiunea noastră poso­mo­râtă. Dar soarele e cu noi.

Kuhlungsborn - Vemb - Copenhaga - Malmo

Danemarca e poarta spre o Scan­di­navie ciudată. Prezentul ei e pestriţ, agi­tat, nu mai seamănă cu poveştile lui An­dersen. Cel puţin aşa arată capitala, Copenhaga. Un oraş în care bisericile au devenit muzee, iar străzile sunt înţe­sate cu toate naţiile pământului. E ceva strident în realitatea pe care o găseşti aici. Sau poate nu priveşti tu suficient de bine. Ceva mai la est, însă, pe podul uriaş care traversează Marea Nordului, în Malmo, Suedia, prezentul înseamnă linişte. Nici nu îţi vine să crezi că aici au sosit cei mai mulţi emi­granţi musulmani pe cap de locuitor din Europa. Taximetristul nostru ştie perfect româneşte. Opreşte aparatul de taxat şi ne plimbă prin tot oraşul. Musulman şi el, cu studii la Bucureşti, căsătorit cu o româncă. El ne arată ce înseamnă tihna unui oraş. Cartiere care se tot construiesc de decenii încoace, un sistem social care îţi oferă toate facilităţile, atât timp cât ai un act de identitate, profesori care îţi predau în limba ta natală, fie că e română, albaneză sau arabă, spitale care primesc pe oricine. Ne arată chiar şi blocul în care a copilărit Zlatan Ibra­himovic, cel mai celebru fotbalist din istoria Suediei. Mama lui trăieşte mai departe aici. La bloc. Nu vrea să plece. Aici e casa ei, aici se află toţi oa­menii pe care îi cunoaşte. Sunt sue­dezi cu toţii, fie că sunt români, bosniaci, sirieni sau kurzi. Nici nu-ţi vine să crezi că există un astfel de loc pe pământ. Există. Taximetristul nostru ne invită la el acasă. Are meri aduşi din România, o grădină întreagă de verdeţuri. "Intraţi?" Nu intrăm. Rămâne că ne vom mai vedea, acasă, în România. Îi mulţu­mim. Aşa arată prezentul, doar că noi căutăm trecutul. Tre­cu­tul acela, în care Danemarca se nu­mea, pur şi simplu, Dacia.
Totul e neted ca în palmă, ori­unde ai privi. Iar oriunde ai privi, din­colo de păduri, păşuni şi dru­muri, e marea. O auzi, foş­neş­te. E lân­gă tine, o simţi. E cald, prea cald, 32 de grade la umbră. Am coborât din ma­şini şi mer­gem pe jos spre un sat vechi, care a devenit mu­zeu. E o biserică aici, e un flu­ture înăuntru. O să iasă! Îi ur­măm pe istoricii da­nezi, care l-au primit pe Ciprian cu braţele deschise. Ne vor arăta una dintre cele mai mari descoperiri arheo­logice, locali­ta­tea străveche a strămoşilor lor. Unde­va, aproape de fiorduri, într-un loc năpădit acum de ferigi, iarbă înaltă şi arbori. Simţi. Liniştea. Liniştea ca un flu­ture care zvâc­neşte spre lu­mină. Trecem prin hăţişuri, călcăm pe un pământ care îţi vorbeşte isto­ria ta. Obiectele gă­site în săpături sunt din sudul şi nor­dul Du­nă­rii. "E un loc ciu­dat", ne spune un lo­cal­nic. "Un loc pe care îl res­­pectăm şi de care ne te­mem. Aici." Locul cel mai înalt din îm­pre­jurimi. Are doar 13 metri. "Aici, când e furtună, lovesc toate fulge­rele. Aici, numai aici", şi ne arată o piatră perfect şle­fuită. Ini­ma acestei Dacii daneze. "Bă­nu­iala mea e că a fost un loc de ru­gă­ciune", spune ar­heologul. "Ciu­dat este că toţi cei care au încercat să dea piatra la o parte au murit din senin, pur şi sim­plu." "Şi credeţi asta?", îl întrebăm. "Sunt om de şti­in­ţă", spune, "nu pot crede aşa ceva". "Atunci de ce nu săpaţi şi aici?", mai întrebăm o dată. "Pentru că nu am curaj", spune arheologul şi zâm­beş­te. Sunt locuri de care oamenii de ştiinţă se tem. Pen­tru că sunt vii, prea vii, iar istoria nu le poate pri­cepe rostul până la capăt. Locuri care ne cheamă pe noi, ciudaţii, smintiţii de jur­nalişti, ca să le ascultăm povestea, ca să ne des­chi­dem sufletele. Trecutul e viu, iar urmele îţi vorbesc. Acum avem şi dovezile. Vom scrie despre ele. Atingi piatra, o mângâi, o iei cu tine, în inima ta. Ai ajuns. O splendoare de fluture, uriaş, viu, îşi flu­tură aripile spre mine şi mi se aşează în palme.
Îl aşteptăm pe Cătălin să se întoarcă de la Stock­holm. A găsit şi în Suedia necropole dacice. Şi un te­zaur întreg de brăţări. Se întoarce, suntem iarăşi 7. Alex, Andrei, Cătălin, Ciprian, Florentin, Sânziana şi cu mine. Plecăm spre casă! De acasă spre ca­să. Aproape 3000 de kilometri înapoi.
Ajungem. Avem cel mai frumos acasă dintre toate ţă­rile pământului. Am fost, am simţit, am găsit, ne-am în­tors.

Foto: DREAMSTIME (3)