O izolare aparentă, voită, o mândrie a locului, ferită, cumva, din calea intruziunilor de orice fel. Deși se află la numai un kilometru de drumul național, sunt mai puțin de zece ani de când au și ei telefon, în sat, și asfalt pe strada principală. Aceeași pe care se-ntorc vacile, seara, de la pășune. Dar ce contează? Tot în capul satului, spre șosea, e calea ferată. Aveau și haltă, pe vremea când țara asta mai era străbătută de trenuri. Cu noaptea-n cap, mergeau bărbații din sate de hăt, departe, să muncească în județul vecin, la Hunedoara, la Combinatul Siderurgic, sau la Simeria, în rândul ceferiștilor de tot felul. Acum, și satul acesta e pe jumătate părăsit, ca atâtea altele din țară. Dar astea toate-s parte dintr-o istorie ceva mai recentă.
Întâmplarea de mai jos s-a petrecut acum aproape 100 de ani, în familia bunicii mele, Iustina. Nici nu știu de ce m-a urmărit toată viața. Când eu am aflat-o, doar bunica mea și sora sa mai mică, Maria, mai erau în viață. Acum, au întregit și ele tabloul familiei, acolo unde dorul are doar culoarea albastră. Se poate să se fi amestecat între ele amintirile, amănuntele, dar povestea e exact așa cum s-a întâmplat. Adică reală. Și, mai ales, tristă.
Nimic înainte de prescură
Printre cele cinci fete, Niculae era singurul băiat. Cel mai mic. Abia-ncepuse secolul 20, când veniseră pe lume surorile cele mari. Apoi, pe rând, celelalte, cale de aproape 20 de ani. Niculae încheiase șirul pruncilor din familia Ciobotea. Păreau a-i fi mame cele trei surori mai mari, măritate deja cu oameni gospodari din sat și cu prunci scâncind încă în scutece.
Să tot fi avut vreo 9 ani, poate 10. Era doar un copil și vara era în toi. Zilele de duminică erau binemeritate răgazuri între muncile istovitoare de zi cu zi, așa cum erau și alte câteva sărbători de seamă, trecute cu roșu-n calendar, sau cele țărănești, ținute cu sfințenie de oamenii satului, să n-aibă pagubă la animale ori bucate. Duminică era și acum. De dimineață, Niculae ședea gânditor pe treptele bucătăriei. Îl îmbrăcase frumos Ana, mama lui, și urmau să plece împreună la biserică. Așteptând-o, se hârjoni cu mâțele din bătătură, desenă câteva cercuri cu un băț, pe pământ, apoi rămase așa, privind în gol și așteptând ceva, nici el nu știa ce anume. Mamă-sa pusese la fiert tăiței în supă, să fie gata totul pe când s-or întoarce.
Și, Doamne, îmbietor mai mirosea supa aceea galbenă și limpede de găină ce bolborosea în oala de pe sobă! Ana făcuse mâncarea de ieri. Tăiase o găină moțată, nici prea mare, nici prea mică, numai bună de zvârlit în oală, lângă legumele pe care Niculae i le-adusese din grădină. Fetele făcuseră tăiței și două tăvi de plăcinte cu mere, să le fie îndestulată masa la prânz.
Niculae se ridică încet. Cu pași șovăitori, se îndreptă spre mamă-sa. "Dă-mi și mie, mamă dragă, o lingură de supă! Că prea bine miroase și mi-i cam poftă!" Știa Niculae, așa țânc cum era, că nu-și va putea îndupleca prea ușor mama. Duminica, nimeni nu punea nimic în gură înainte de a merge la biserică și de a primi, din mâna preotului, prescura cea sfințită. Era o rânduială ce trebuia respectată întocmai și nimănui nu-i trecea prin cap să facă altcum. Dar îl luase, nu știa cum, așa, un fel de slăbiciune, pe care simțea că n-ar putea-o domoli decât cu o lingură-două din supa cea galbenă.
Ana se opri brusc, învârtind aiurea în mâini lemnul pe care se pregătea să-l bage în sobă, înainte să plece. I se păruse și ei că astăzi supa are parcă un miros ciudat, altfel de cum îl știa de-o viață. Dar n-avea timp de filosofii prea multe. De parcă ce putea să fie? Ia, o altă duminică, o altă supă de găină cu tăiței, drămuită cu grijă, să ajungă celor opt suflete din casă. Îndreptă spre Niculae o privire aspră, aproape tăioasă, înmuiată ușor de căldura strecurată timid în voce: "Lasă, dragu` mamii, c-om mânca cu toții la amiază, când ne-om întoarce de la slujbă! Numai bine s-or înfoia tăițeii și s-o așeza supa, și-apăi îi vedea ce bună-o fi!"
Nimic nu mai îndrăzni să zică Niculae. Doar ochii i se umplură de lacrimi și înghiți în sec, cu un oftat înăbușit. Plecară amândoi la biserică. Fetele și tatăl lor, Axente, erau de mult acolo. Nu-și vorbiră pe drum, nici la dus, nici când se întorseseră. Se așezară la masă și, când îi veni rândul să mănânce, Niculae nu schiță nici un gest. Nu se atinse nici de supă, nici de ce va mai fi gătit Ana pentru ziua aceea. Dar nici nu mai scoase vreun cuvânt, oricât încercară ai lui să afle ce se întâmplă cu el. În doar câteva zile, Niculae se uscă pe picioare, văzând cu ochii. Chemară doctorul din satul învecinat, chemară și preotul. Îi descântară de deochi babele din sat, că era copil frumos Niculae, și cine știe cine s-o fi mirat de el în duminica aceea... Zadarnic. În mai puțin de două săptămâni, Niculae se stinse.
Întreg satul veni la înmormântare și plângea sufletul în toți, că drag le fusese pruncul acesta cuminte și frumos, venit parcă de pe ceea lume. Era brunet, cu ochi negri, și părea o lumină vie când râdea în colbul uliței, cu pruncii de seama lui. Și tuturor moartea lui Niculae li se coborî ca o negură peste zile și nopți, alungând hăt, departe, liniștea locului. Nici o molimă nu se abătuse, în timp, peste satul lor, doar războiul cel dintâi, ce mai înmulțise numărul crucilor din cimitir și al văduvelor din sat. Uneori, se mai ducea câte-un prunc abia născut, căruia Dumnezeu nu-i hărăzise prea multe zile pe pământ. Cu astea erau obișnuiți. În rest, oamenii mureau care când le venea vremea, dar încă nu se mai întâmplase să moară nici un prunc, așa, cu zile, fără să știe nimeni de ce. Doctorul ridicase neputincios din umeri, preotul încercă să aline durerea familiei, cu câteva rugăciuni. Mergând încet în urma lui Niculae, ce părea că doarme între vălurile albe ale lințoliului din copârșeu, babele boceau acum înfundat un verș. Așa se cheamă prin partea locului cântecul ce se cântă-n urma celor duși, un fel de poveste abia rostită a vieții lor, moralizatoare, cumva, pentru cei rămași. Dar câtă morală putea rămâne-n urma unui prunc de zece ani? Și unde să mai fi încăput, de atâtea lacrimi și tristețe?...
Mâinile
Abia când timpul mai trecuse, Ana își aminti tot ce se întâmplase în ziua aceea și, fără de tăgadă, știu. Știu că pruncul îi murise de poftă, că dacă i-ar fi dat atunci o lingură, o singură lingură de supă, luând asupră-i păcatul, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Și ce păcat să fi fost, Doamne, să hrănească un prunc pofticios? Ce instanță dumnezeiască ar fi condamnat-o pentru asta? Dar nu-i nimic, așa va fi fost să fie! Îl va fi hrănind cu mai bună supă Dumnezeu, acolo, printre îngeri.
Femeie zdravănă fusese Ana. Înaltă, pogană, cum se spunea pe-aici, prin satul acesta ciudat, din Valea Mureșului. Nu prea știa de odihnă, doar muncă și iar muncă. Nu fuseseră nici ea, nici Axente al ei, din cine știe ce neamuri înstărite, dar trebuiau să lase câte ceva ca zestre fetelor. Erau harnice toate, e drept, dar vezi că vremurile îs cum îs, și nimeni nu stă să se uite toată ziua-n oglindă, că asta nu umple blidele la prunci. Într-un fel, fusese norocoasă Ana. Dumnezeu îi făcuse parte de prunci sănătoși și cuminți, și de un soț mai bun ca pita ceea caldă pe care-o frământa și o cocea pe așternut de foi de varză, în cuptorul cel mare din șură. Câțiva ani, Axente plecă în America, să cate dacă-o putea așterne un trai o țâră mai bun alor lui de-acasă. Ana-i strunise pe toți șase, cum știuse și cum putuse mai bine, să nu fie de ocară în sat. Și tot numai Dumnezeu cel bun îi ajutase să răzbească cu toate. Dar după ce murise Niculae, nici Anei nu-i mai fu bine. Începuseră mâinile să-i tremure într-un mod ciudat și se-ntâmpla că, ori de câte ori gătea supă, vărsa din ea pe lângă oală, pe lângă blid sau pe șurțul cel de tăte zilele. Nu vărsa mult, cam cât ar fi umplut o lingură, una singură. Tresărea Ana, speriată. "Niculae, mamă! Iar ți-i poftă de supă, dragu' mamii?" Ar fi tăiat toate găinile din bătătură și-ar fi făcut supă cât să stâmpere foamea a câteva sate, dacă-ar fi putut să-și întoarcă pruncul din moarte. Prea târziu era acum, prea târziu... Ofta adânc, de parcă însuși sufletul i-ar fi ieșit din trup odată cu oftatul acela. Nu-și ștergea lacrimile Ana, că lacrimi nu mai avea. Le secase izvorul, așa cum îi secase ei inima de dor. Dar trebuia să meargă mai departe, că mai avea fete de măritat. Și a mai mers, o vreme. Până ce dorul cel mistuitor se transformă în boală grea și-o duse, tânără încă, lângă Niculae, să-i ducă lingura-aceea de supă. Și rămase acolo Ana. O mai fi găsit și alți prunci, doroși de supă de găină cu tăiței, fiartă-ncet, pe dunga sobei.
Reproduceri după picturi de HOREA CUCERZAN