- Suntem în luna iulie, când majoritatea oamenilor se îmbarcă pe mult aşteptata corabie a vacanţei. Te pregăteşti şi tu să ridici pânzele în vânt?
- Vacanţa mea a fost la începutul anului, în ianuarie. În rest... corabia mea e ancorată în port (ca să intru în jocul tău de cuvinte). Acum, de pildă, filmez pentru emisiunea "Vocea României" de la Pro TV. Şi o să tot filmez, până în septembrie, inclusiv, când "Vocea" o să înceapă. Apoi pornesc filmările pentru "Românii au talent", după care intru în live-urile de la "Vocea". Abia după încheierea lor, de Crăciun, o să mai am trei-patru zile de vacanţă. Dar tot urzesc eu ceva. Speranţa nu moare niciodată. Dacă totul o să meargă ca uns, am ambiţia ca, printre toate filmările astea, să mai rup câteva zile de evadare. Ar fi minunat!
- Cum îţi alegi destinaţiile pentru vacanţă? Te atrag agitaţia, locurile mondene, sau preferi liniştea, spaţiile izolate de lume, unde să-ţi tragi sufletul?
- Mereu caut locurile retrase, liniştite, cât mai apropiate de natură, cu cât mai puţini oameni, uneori, dacă s-ar putea, chiar deloc. Pentru un tip aşa de "prezent" ca mine, poate părea bizar ce spun, dar asta e firea mea, aşa am fost dintotdeauna, şi cu atât mai mult în anii din urmă, când motorul profesiei duduie la turaţie maximă. În viaţa de zi cu zi, profesia mă leagă de mulţi oameni - la concerte, la studio, în televiziune, peste tot e multă lume, multă agitaţie - şi-atunci simt nevoia să mă deconectez măcar din când în când, să am liniştea necesară ca să-mi aud gândurile şi să-mi ascult sufletul. Bine, eu încerc să am un stil de viaţă liniştit nu doar în scurtele perioade de vacanţă, ci şi în existenţa de dincolo de profesie, la modul cotidian. Doar că asta e mai greu de realizat...
"Locuiesc în pădure"
- Natura e mama noastră, a tuturor, aşa că nu e de mirare că mulţi oameni, mai ales orăşenii, se simt brusc descătuşaţi când ies din mediul lor citadin, când dau de un smoc de iarbă, de un copac, de un fir de apă care clipoceşte cu susur lin, de aerul minunat de curat, de ciripitul păsărilor... Eu, deşi am fost crescut la oraş, în Piteşti, şi n-am avut decât nişte rude îndepărtate, la ţară, pe care le vizitam foarte rar, m-am simţit mereu legat de natură, un sentiment ce s-a accentuat pe măsură ce am crescut, devenind din ce în ce mai profund. Am înţeles că legătura dintre om şi natură e indisolubilă, că eşti condiţionat mai ales sufleteşte de prezenţa ei. Deşi n-am fost atras niciodată de alpinism, n-am mers în drumeţii, nu m-am căţărat pe vârfuri de munţi şi n-am dormit niciodată la cort, totuşi, am ales să-mi fac casa în care locuiesc acum, literalmente în pădure, adică ies pe uşă şi o pornesc la plimbare printr-o pădure adevărată, cu copaci bătrâni, cu tot felul de păsărele care mă răsfaţă cu concertele lor melodioase, în fiecare dimineaţă şi seară... Îmi place să merg cu picioarele goale prin iarbă, îmi place chiar să dorm la rădăcina câte unui copac, din grădina care, practic, e un preambul al pădurii, sunt bucuros că acolo pot să văd cerul şi stelele neacoperite de poluarea oraşului, că aerul e mai răcoros şi mai limpede decât printre betoane. Chiar şi în vacanţe caut destinaţii cu peisaje puternice, cu păduri dese, cu munţi falnici... Abia atunci simt că mă relaxez şi că mă încarc. Sigur, mă interesează şi clădirile istorice, monumentele de arhitectură şi muzeele, merg şi-n astfel de locuri, dar prefer natura, care-ţi hrăneşte sufletul şi imaginaţia, esenţa umană.
- Din câte locuri ai fost, există unul pe care să nu-l poţi uita?
- Cea mai pregnantă şi mai emoţionantă amintire e şi cea mai apropiată în timp. S-a petrecut de curând, când am ajuns în Retezat, pe vârful Godeanu. E drept că nu am mers cu piciorul şi cu rucsacul în spate, ci cu o maşină de teren. Însă şi asta e o experienţă. În plus, ceea ce a contat cu-adevărat a fost punctul terminus al călătoriei: peisajul acela care-ţi taie respiraţia. Nu e vârful Godeanu cel mai înalt de pe planetă, dar eu, când am ajuns acolo, m-am simţit ca pe acoperişul lumii. Sentimentul a fost copleşitor! Mai sunt atât de multe locuri în ţară unde vreau să ajung! Munţii noştri sunt chiar impresionanţi. Ar trebui să-i preţuim mai mult, să ne preţuim ţara mai mult...
- Smiley, patriot?
- Da, chiar sunt patriot: îmi iubesc ţara, neamul, limba, tradiţiile... Nu pot să spun că sunt fericit cu lumea în care trăiesc, pentru că, la nivel de societate, mai sunt încă multe de îmbunătăţit, dar sunt mulţumit cu ţara mea.
"M-am născut exact în locul potrivit"
- Da, cred foarte tare! Când eram mai tânăr, căzusem şi eu în adoraţia Occidentului, ziceam că nu m-am născut în locul potrivit, că dacă mă năşteam în altă ţară era altceva, că aş fi avut mai multe şanse şi aşa mai departe. Între timp, călătorind mult în străinătate, luând contact cu diverse culturi şi stiluri de viaţă, mi-a venit mintea la cap, am realizat că, de fapt, nu e deloc aşa, că m-am născut exact în locul potrivit, că eu rezonez cel mai bine cu oamenii de aici, din România, că am o legătură cu ei, dincolo de cuvinte, că stilul de viaţă şi cultura de aici îmi sunt cele mai apropiate de suflet, că sunt legat de pământul ăsta, cumva, şi dincolo de raţiune, aşa cum spui, într-un mod special. Dovadă că acum, când sunt plecat din ţară, după cel mult două luni, mă cuprinde un dor de România...! Simt nevoia organic să mă întorc aici. Uite, de câţiva ani încoace, de când merg mai des şi stau destul de mult în America, din motive profesionale, am ajuns să şi fac reclamă României. (râde) Adică, dacă oamenii cu care iau contact acolo mă întreabă "Şi cum e în România?", eu le răspund că"În România simţi cu-adevărat că trăieşti, din toate punctele de vedere!"
- Şi ei te cred?
"Ultima redută - credinţa"
- Din credinţă. Mă rog mult la Dumnezeu şi cred că El îmi dă energia asta nesfârşită... Aşa cred.
- Cum ai descoperit rugăciunea?
- Am mers la biserică de mic, împreună cu bunica din partea mamei. Ea m-a învăţat cât de importantă e întâlnirea de duminică, din biserică, cu Dumnezeu. Ulterior, mi-am dat seama că, de fapt, Dumnezeu e pretutindeni şi tot timpul, că rugăciunea nu trebuie spusă numai în biserică sau doar în ultima zi a săptămânii, că Dumnezeu te aude oriunde ai fi şi oricând i te-ai adresa şi că Dumnezeu, cel puţin pentru mine, în ochii mei, e bun, atotştiutor şi iertător. Dumnezeu e iubire. Nu ştiu să vorbesc mult despre asta, nu am îndeajuns de multă cunoaştere şi experienţă, credinţa mea e simplă, instinctivă. Dar o simt ca absolut necesară. Cred că e foarte important, pentru vieţile noastre, să avem credinţă. Asta e ultima redută. Dacă ne pierdem credinţa, noi înşine suntem pierduţi, căci ne pierdem rădăcinile, iar dezrădăcinaţi fiind, începem să facem lucruri împotriva bunului simţ şi a naturii. Şi, din păcate, uite că exact asta se încearcă, de la nivel înalt şi pe plan mondial: să ne facă să ne pierdem credinţa. Suntem colonizaţi cu toţii. Am devenit o apă şi-un pământ. Globalizarea eradichează tradiţiile, culturile se întrepătrund până la o uniformizare anihilantă, industrializarea agresivă şi complet iresponsabilă ucide natura, planeta întreagă e răvăşită de războaie şi acte teroriste, dacă ne pierdem şi credinţa...
- Dar zâmbetul tău luminos, care a devenit o emblemă a ta, bucuria asta molipsitoare pe care o răspândeşti, de unde vin?
- În mare parte, tot de la Dumnezeu. Credinţa şi rugăciunea îţi dau pace şi senin sufletesc. Împăcare cu tine. Apoi eu cred că tot ce ţine de suflet şi de spirit se trage din felul în care simţi. Eu, nativ, sunt un om care nu gândeşte niciodată rău despre alţi oameni şi nu am altceva decât iubire şi înţelegere pentru persoanele din jurul meu. Încerc mereu să văd partea frumoasă a unui om, a unei întâlniri sau a unei întâmplări.
"Îmi place la nebunie ce fac"
- Încerc să-mi dau seama de unde li se trage "otrava" şi ura, gestul răutăcios. Cred că lucrurile astea nu se nasc atunci, pe moment, cred că în spatele lor există un motiv mai vechi şi mai profund. Acolo încerc eu să ajung. Şi să ştii că răbdarea asta îmi e uneori răsplătită.
- Smiley, îţi spun deschis că dialogul nostru de astăzi scoate la suprafaţă un personaj de-a dreptul surprinzător, cu o profunzime greu de imaginat pentru cineva care stă toată ziua pe scenă, în lumina orbitoare a reflectoarelor. Cum se armonizează cele două părţi ale firii tale?
- Prin motivaţia care îmi vine, pur şi simplu, din pasiunea pentru muzică. Iată că, după atâţia ani de prezenţă pe scenă şi în concerte, ea nu s-a erodat, am păstrat acelaşi entuziasm de când eram puşti. N-am făcut vreun efort, nu m-am educat în sensul ăsta, e vorba doar de faptul că îmi place la nebunie ce fac...
- Truda cu tinerii pe care îi iei sub aripa ta şi îi "creşti" muzical te entuziasmează la fel de mult? Lucrul cu alţii poate fi, la un moment dat, extrem de obositor. Sau nu?
- Ba, partea asta a început să mă obosească şi, de multe ori, îmi vine să las baltă totul. Dar apoi îmi dau seama că şi mentoratul ăsta vine la pachet cu muzica, că, în fond, e ceva frumos şi benefic ce fac eu cu oamenii ăştia. Şi-apoi, toată lumea, indiferent de profesie sau de stilul de viaţă, trece prin perioade din astea, de lehamite, dar nu depune armele. De ce aş fi eu mai cu moţ? Şi, finalmente, mă gândesc, referindu-mă la muzică, în general, că nu mă văd făcând nimic altceva, cel puţin în momentul de faţă, că nu am nicio altă opţiune reală şi că odată ce renunţi, nu mai ai o a doua şansă să reuşeşti. Şi, uite-aşa, îmi revin! (râde)
"Iubirea cea mare... Există aşa ceva?"
- În perioada asta sunt foarte aglomerat şi mereu vreau să mă duc acasă să dorm. Dar sunt şi melancolic... Câteodată mă gândesc la copilărie şi mă apucă dorul de zilele alea atât de fericite, când totul era aşa de simplu şi de clar, când puteam să dorm după-amiaza, deşi atunci nu voiam, când puteam să fac orice-mi trecea prin minte şi oricând, fără să port în spate povara grijilor. Câteodată sunt melancolic şi din pricina dragostei... Că eu, ca şi-atâţia alţi oameni, o tot căutăm şi n-o găsim. Deşi, la drept vorbind, eu nu o caut aşa, în mod activ, nu ies pe stradă să anunţ că-mi caut iubirea cea mare, ci, pur şi simplu, dacă e ca ea să intre în viaţa mea, eu o primesc. Pe de altă parte, tot cinstit vorbind, mie îmi şi plac perioadele astea de melancolie. Din melancolie se nasc nişte piese muzicale foarte bune. Stai aşa, măcinat de insomnii, gândindu-te la una sau alta şi - hop! - îţi vine o idee şi mai faci o piesă. (râde) Uneori mă şi autopedepsesc, că prea îmi place să zac în starea asta de melancolie. Îmi spun că e ea bună pentru muzică, dar pentru mine, ca om, nu e bine să mă cufund prea mult în ea.
- Eu cred că melancolia asta a ta se simte şi în magnetismul pe care îl răspândeşti. În emoţia pe care le-o provoci spectatorilor. Un fel de a fi care îţi dă un farmec deosebit. Eşti conştient de el? Îl foloseşti pentru a deschide uşi?
- Nu m-am gândit niciodată la aspectul ăsta. Eu mă concentrez pe ceea ce am de făcut şi încerc să duc lucrurile la bun sfârşit, cu tot sufletul şi cu toată pasiunea. Constat că oamenii răspund pozitiv la ceea ce fac şi mă bucur când îi văd că-mi zâmbesc la concerte sau pe stradă, dar atât. N-am analizat situaţia mai departe. Acum, dacă stau să mă gândesc, cred că oamenii mă plac pentru că sunt foarte sincer în profesie, dar şi ca om. Mă rog, asta nu înseamnă că-mi pun sufletul pe tavă în faţa unor necunoscuţi, dar felul în care mă port cu oamenii e deschis, e sincer, nu sunt într-un fel pe scenă şi în alt fel în realitatea de dincolo de profesie. Nu vreau să vând o imagine falsă: sunt o persoană cu oarecare talent, încerc să muncesc cât mai bine şi să exprim sincer ceea ce simt şi trăiesc. Iar dacă este adevărat ceea ce spui, Doamne ajută!
Fotografii de ALEX GÂLMEANU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
