- De 8 ani de zile, Festivalul de Poezie de la Bistriţa îşi croieşte, graţios, drum printre evenimentele "mastodont". Dacă e discret şi lipsit de mare tam tam mediatic, este, în schimb, cel mai aşteptat eveniment de poeţii din toate colţurile ţării. Cum v-a venit ideea de a face un festival chiar acasă, în locul în care v-aţi născut?
- Toate ideile bune apar în jurul cafelei. E nevoie doar de câţiva prieteni, oameni bucuroşi din pricini mărunte (ca să-l parafrazez pe Ion Mureşan), adunaţi cu toţii în faţa ceştilor, ca lucrurile să fie puse în mişcare. Aşa s-a întâmplat şi în cazul nostru, pe o terasă, la sfârşitul toamnei, acum mai bine de nouă ani. Vorbeam cu Marin Mălaicu Hondrari şi Gavril Ţărmure despre lucrurile minunate care se întâmplau odată prin Bistritz, care din evenimente de amploare ajunseseră mici şi pestriţe festivaluri locale. "Poate că n-ar fi rău să nu ne mai plângem şi să încercăm să facem ceva" - vorbele astea ale domnului Ţărmure au trasat imediat liniile de bază ale Festivalului de poezie şi muzică de cameră. Se însera, eram la capătul cafelelor, soarele devenise portocaliu şi sfârâia, şi atunci am ştiut exact ce e de făcut. Cafea şi precizie antreprenorială, lentoare ardelenească şi curaj, distribuţia muncii şi încrederea în reacţiile pieţei. Oriunde în lume se poate aşa ceva. În orice loc în care există un manager de talia lui Ţ. Un performer administrativ, care să înţeleagă exact cum stau lucrurile şi care să dea credit total literaturii.
- În mijlocul lui iulie şi-n inima ţării, festivalul de poezie debutează ca o adevărată vacanţă. Aţi ales cu bună ştiinţă să se întâmple vara?
- Poezia e legată de căldură. De un anume soi de toropeală care modifică radical felul de-a fi. La Bistriţa, lumina puternică a soarelui de munte reformatează receptorii, schimbând astfel percepţia, reformulând scopurile, dinamitând distanţele. Aici vara e cu totul altfel: din loc în loc, de-a lungul oraşului, întâlneşti ploi mărunte şi revigorante sau înserări discrete, în faţa cărora te poţi opri minute în şir. Peste vară, oraşul e un fel de pătură pentru picnic, întinsă între dealuri. Cum să nu inviţi aici oamenii la care ţii? Pentru că ceea ce oferă festivalul acesta e, de fapt, un fel de vacanţă insolită: nimeni nu are un program strict, nimeni nu trebuie să facă ceva anume. Dar tocmai de asta toţi vor face câte ceva: lecturi de poezie, poveşti la cafea, fotbal în nocturnă, înot în lumina dimineţii, concerte de muzică clasică, ateliere de scriere creativă - toate sub auspiciile bucuriei. Dacă festivalul acesta are ceva numai şi numai al lui, acest ceva e legat de atmosferă. O atmosferă specială, dată de mişcarea liberă a oamenilor prin interiorul sofisticat al căldurii de iulie.
- În primul rând, oferim linişte. Linişte şi relaxare. Exact lucrurile de care are nevoie poezia ca să înainteze de la un om la altul. Mai apoi, cafea şi apă plată cu gheaţă. Nu există cafea mai bună în lumea asta, ca cea din "Plan B": terasa umbroasă şi discuţiile care au loc aici reprezintă un soi de incantaţii de mare efect. Şi să nu uităm de Sinagogă, acum centru multicultural: peste 100 de oameni la lecturile de poezie, reacţionând extrem de diferit, de la un poem la altul, de la un autor la altul. Şi ar mai fi străduţele înguste, cotind brusc în direcţii neaşteptate, şi librăriile, şi galeriile de artă, cu rafinamentul lor special. Şi munţii - care nu se văd cu claritate decât în zilele de festival.
- Dintre toate, locul preferat al poeţilor care e?
- Curtea din faţa Sinagogii. Acolo, vreme de cinci zile, se fac şi se desfac toate: lecturile care tocmai s-au terminat, lecturile care stau să înceapă, muzica, partea moale şi plăcută la pipăit a soarelui, ultimele veşti din lumea literară, sticlele de suc şi paharele de cafea, mirosul proaspăt de covrigi, tutunul aflat la capătul puterilor, umbrele arcuite şi tot mai subţiri ale ascultătorilor, flirturile de seară, emoţiile.
- Lista de invitaţi a festivalului a cuprins, în fiecare an, nume foarte bune din ţară şi de peste hotare. Pe cine pariaţi anul acesta? Cine va călca treptele Sinagogii?
- V-aţi făcut bunul renume de a avea invitat în fiecare an şi un prozator. Anul acesta e vorba chiar de o bistriţeancă. O aduceţi acasă pe Ioana Bradea, unul din mulţii scriitori născuţi în zonă. Cum îţi explici că Bistriţa a dat atâţia autori?
- S-a tot vorbit despre Bistriţa şi despre poeţii şi prozatorii pe care orăşelul ăsta i-a dat. Mie nu mi se pare ceva ieşit din comun, e mai degrabă o chestiune de noroc. De noroc şi de prietenie. Când bei cafea cu Ana Dragu şi Marin Mălaicu sau când faci nesfârşite plimbări cu Florin Partene ori cu Alex Văsieş - şi totul e legat de literatură şi de fotbal, de cinematografie şi Formula 1 - atunci asta se numeşte mare noroc. Toată prietenia noastră se bazează pe intransigenţă. Şi pe bucuria de a citi cărţile altora. De a juca fotbal în echipe adverse, cu Ioana Nicolaie şi Mircea Cărtărescu, impecabili din punct de vedere tactic, şi cu rebelul Doru Pop, refuzând să paseze, cu Ioana Bradea pe post de arbitru (mai dură decât era pe vremuri Pierluigi Collina), trăgându-ne din când în când sufletul, nerăbdători şi duri unii cu ceilalţi, încântaţi de orice veste bună şi adevărată. O prietenie care durează, pentru că am încercat să nu fentăm pe nimeni, niciodată.
- Cinci zile pe an, ora exactă în poezie bate la Bistriţa. Cum e în rest oraşul pentru poeţii şi prozatorii pe care îi adăposteşte? Nu e apăsătoare provincia?
Perla oraşului: biserica evanghelică (Foto: Dreamstime)
- De opt ani te implici în mod direct în organizarea festivalului. Care e partea pe care o aştepţi cel mai mult?
- Mă încântă uluitoarea poftă de viaţă din cele cinci zile de festival. Lumina care prinde, în tot oraşul, putere. Îmi plac serile cu pulovere subţiri, aruncate peste umeri, plimbările de-a lungul şi de-a latul oraşului. Nopţile fabuloase în care cântă Ţ. Lecturile de poezie. Şi primele semne ale dimineţii, apărând exact când te întorci acasă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
