- Celebritatea dvs. e legată de dans, de balet, pe care l-aţi ilustrat strălucit, atât în varianta sa clasică, cât şi în cea modernă. Dar, în ultima vreme, numele dvs. e asociat de un teatru: "Odeon". Ce mreje vă ţin legate de el?
- Recent, am aniversat pe scena Teatrului Odeon zece ani de la premiera spectacolului "Un Tango Mas" şi peste o sută cincizeci de reprezentaţii cu această producţie. Asta spune multe despre relaţia mea cu Odeonul, teatrul cu cea mai frumoasă sală de spectacole din Bucureşti - al cărui angajat sunt din anul 2000. Premiere, evenimente, turnee, aventuri, prietenii, despărţiri, regăsiri - aceşti şaisprezece ani s-au petrecut aproape ca o relaţie de iubire! Sigur că uneori a trebuit să-l "trădez", pentru că am norocul să fiu invitat să montez şi în alte locuri din Bucureşti şi din ţară. Aştept însă cu nerăbdare stagiunea următoare, ca să mă reîntorc la Odeon, cu o nouă producţie. Iar pentru a răspunde punctual la întrebarea dumneavoastră... lucrurile sunt simple: mă simt acolo ca într-o familie, cu care întotdeauna am rezonat artistic perfect, începând cu primul meu spectacol, din 1997, "Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult", cu Rodica Mandache şi marele Johnny Răducanu cântând live, la pian, până la recentele "Saraiman" sau "West Side Story", trecând prin "Block Bach" sau extraordinarul succes "Portretul lui Dorian Gray", la care s-au adăugat multe alte spectacole, plus celebrele "Gale ale Dansului". Anul acesta, Teatrul Odeon va împlini şaptezeci de ani de când a fost fondat, în 1946, sub numele - pe atunci - de "Teatrul Muncitoresc CFR". Cred aşadar că ar fi nimerit să îi urăm acestui minunat "generator" de cultură "La Mulţi Ani!" şi la cât mai multe spectacole-eveniment!
- Puţine teatre din România includ dansul în programele lor. Odeonul face excepţie...
- Odeonul a respectat şi a iubit dansul de la început, fiind singurul teatru din România cu un program permanent dedicat diverselor forme pe care dansul le îmbracă. Cu un asemenea sprijin, m-am simţit permanent motivat. Toţi oamenii din acest teatru am încercat să facem din fiecare premieră o sărbătoare, un eveniment, să fim în pas cu timpul, să ne respectăm publicul... E o mare iubire la mijloc între noi şi public. Altfel nu s-ar face nimic.
"Artistul sfinţeşte locul"
- Orice artist trebuie să circule, să cucerească spaţii noi şi să seducă noi şi noi spectatori. Am avut şansa să lucrez şi în străinătate şi în alte locuri din ţară. Am dansat acolo unde am fost chemat, pentru că - aceasta este convingerea mea - un artist are şi un soi de misiune. Am mers în tot felul de oraşe, mai mici sau mai mari, în teatre mai mici sau mai mari, am dansat pe scene importante din Europa sau pe o scenă improvizată, în te miri ce localitate de provincie, pe asfalt sau pe iarbă. Nu contează unde te duci, artistul sfinţeşte locul! Cei care îmi urmăresc activitatea ştiu bine că nu sunt tipul artistului care rămâne ferecat în turnul său de fildeş. Din contră, întotdeauna am fost convins că arta se face pentru oameni, pentru a-i emoţiona şi a stârni în ei senzaţii, gânduri, revelaţii, emoţii... Am încercat deci să deschid larg porţile artei, în beneficiul marelui public, pentru ca el să descopere dansul contemporan. Actualmente, încerc să aduc pe scenele româneşti genul "musical", care nu are o tradiţie la noi, dar pe care oamenii şi-l doresc foarte mult. Fac astfel un nou pas pe drumul trecerii mele de la ipostaza de dansator şi performer, la cea de regizor-coregraf de musical. Nu este uşor, dar ce e uşor ori simplu pe lumea asta? Sunt însă îmbărbătat de producţiile de până acum şi de succesul lor. Ele îmi dau speranţă şi curajul de a continua. E şi cazul ultimelor mele spectacole - "West Side Story", de la Teatrul Odeon, şi "Glorious!" de la Teatrul de Comedie. Iar din toamnă, spectatorii mă pot vedea sau revedea într-o ipostază - să-i spunem inedită - în "Mon Cabaret Noir", la Sala Teatrelli, din Piaţa Lahovary, un teatru elegant şi intim, pentru care am imaginat un spectacol despre cabaretul interbelic, un spectacol despre care îndrăznesc să spun că este unic în peisajul bucureştean.
- Care este, în opinia dumneavoastră, nivelul artei dansului din România de azi? Stăm, cum se spune, "în rând cu lumea", ţinem pasul cu nivelul occidental?
- Nu mai e un secret pentru nimeni că suntem un popor plin de talente, dar habar n-avem ce să facem cu ele. În dans, problema îşi are rădăcinile în şcoala de coregrafie, mai exact într-un sistem profund bolnav, care nu pune la dispoziţia tinerilor talentaţi condiţiile necesare formării şi evoluţiei lor artistice, care nu acordă atenţia cuvenită acestei arte - dansul - atât de speciale şi de delicate. La fiecare interviu, de când am păşit pe scenă, de la începutul anilor '90 încoace, spun şi semnalez diferenţele enorme, de zeci de ani, dintre şcolile altor ţări şi şcoala noastră, care - biata de ea! - supravieţuieşte în condiţii dezastruoase. Degeaba însă! Se salvează cine poate. La fel se întâmplă şi în şcoala de actorie, cea care scoate pe bandă rulantă nişte tineri cu speranţe enorme şi oferte mult prea puţine. M-am confruntat cu această realitate lucrând, de pildă, la proiectul "West Side Story", care a fost dedicat tinerilor actori. Am stat alături de proaspeţii absolvenţi de la Teatru, am încercat să-i înţeleg mai bine... Pe de altă parte, teatrele noastre "de stat" au trupe fixe, iar directorii nu au voie, din punct de vedere legal, să angajeze tineri şi, ca atare, majoritatea au trupe îmbătrânite. De altfel, unul din proiectele la care ţin foarte mult este să îmi formez un nucleu de astfel de actori tineri, cu disponibilităţi reale pentru musical, alături de care să lucrez continuu, să alcătuiesc o echipă.
- În ultima vreme, domiciliul dumneavoastră s-a mutat la Târgu Mureş. Lucraţi la un proiect nou?
- Onorez invitaţia Naţionalului din Târgu Mureş (pentru care mulţumesc) - de a monta un spectacol la Secţia Română (Compania "Liviu Rebreanu"). Ne-am decis împreună pentru o mare provocare: un musical după un film celebru, al uriaşului cineast spaniol Pedro Almodóvar, şi anume "Femei în pragul unei crize de nervi". Sunt un mare fan al regizorului şi am fugit anul trecut la Londra, pentru a vedea acest spectacol live, pentru a mă lămuri dacă ni se potriveşte şi nouă, dacă publicul român ar fi interesat de această poveste. Ne dorim un spectacol de public, unul complex, cu teatru, muzică, dans, comedie şi melodramă, toate la un loc, îngemănate inteligent. Trupa Teatrului Naţional din Târgu Mureş este minunată, disponibilă, puternică... Iată, lucrăm vara, pe căldura asta toropitoare, dar noi suntem fericiţi, ne face o mare plăcere să desluşim împreună misterele acestor femei, care vor doar să iubească şi să fie iubite.
- Cum apreciaţi deschiderea către teatru a publicului din oraşele de provincie?
- Ideea "provinciei culturale" a devenit o prejudecată. La Târgu Mureş sala este plină, chiar arhiplină, atât la producţiile în limba maghiară, cât şi la cele în română. Sălile de teatru sunt mai pline decât cele de cinema şi asta poate doar să mă bucure. În plus, publicul din alte oraşe şi-a păstrat curiozitatea artistică, ştie să aprecieze un spectacol cu deplină participare emotivă, sincer şi neviciat.
- Poate nu întâmplător, sunt născut pe 21 iunie, ziua cea mai lungă din an, momentul solstiţiului de vară, un motiv de fericire pentru mine, căci vara e anotimpul meu preferat: iubesc căldura (poate mai puţin pe cea din Bucureşti), splendoarea naturii, călătoriile, marea... Mi-ar plăcea să am o casă pe malul mării. Dar, în egală măsură, iubesc şi vacanţele active, cele în care pregătesc noi spectacole pentru stagiunea ce va să vină, şi iubesc chiar ideea de a lucra singur, într-un teatru gol, căci am senzaţia că scena sau sala de repetiţii sunt numai şi numai ale mele. Satisfacţiile profesionale sunt, pentru mine, adevărate motive de fericire şi împlinire. Iar, dincolo de scenă, iubesc, pur şi simplu, spectacolul vieţii. Deci sunt un fericit!
Foto: DAN IONIŢĂ, MIHAELA MARIN, BRISTENA PHOTOGRAPHY
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
