O întâmplare fericită m-a dus vara trecută la mare, în staţiunea Neptun. Ca să ajungem la plajă, treceam pe lângă un lac bogat în peşte şi împodobit cu frunze şi flori de nufăr. Apa liniştită purta povara scumpă a frunzelor mari, rotunjite, şi a florilor albe şi diafane, care pluteau cu o graţie nesfârşită. Nuferii sunt florile care dăruiesc frumuseţe, calm, puritate şi o senzaţie de plutire şi vis. Când te uiţi la ei, te îndeamnă la tăcere, te duc cu gândul la rugăciune, la linişte şi pace lăuntrică. Aceste flori imaculate iubesc apa însorită şi nu adâncă. Rădăcina lor e înfiptă în pământ, în mâlul din fundul apei. Tulpina lungă poartă floarea deschisă la suprafaţa apei unde pluteşte de la nouă seara, până a doua zi dimineaţa, la ora 10, apoi floarea se închide. Toate aceste informaţii mi le-a dat un pescar care săvârşise "un păcat". Când în undiţa lui se agăţase un peşte şi a vrut să-l scoată, lanseta s-a încâlcit într-o floare de nufăr şi a rupt-o. Tocmai o descâlcise şi, cu regrete, o lăsase pe mal. Trecând pe acolo, am privit-o şi eu cu milă, şi omul cu "păcatul" m-a îndemnat s-o iau: "Luaţi-o, că-i frumoasă! E nufăr alb, căruia noi îi zicem «titva apelor». E o bijuterie a naturii şi-mi pare tare rău de ea". Am luat-o. Acum era floarea mea şi eram "răspunzătoare de ea". Voiam să-i păstrez frumuseţea, mirosul plăcut şi să-i amân, pe cât se putea, sfârşitul. Am pus-o într-un pahar transparent şi am ţinut-o două zile pe balconul însorit al hotelului. Răsfăţată de soare, se deschidea ca pe lac. Am poposit, apoi, o zi la Galaţi; şi acolo "alintata" şi-a etalat frumuseţea, spre bucuria mea. Cu mare grijă am plimbat-o cu maşina la Iaşi, iar apoi, am dus-o la munte, la casa părintească de la Durău. Nimerind nişte zile însorite şi calde, s-a deschis şi pe veranda de acolo. Spre bucuria noastră, şi-a deschis floarea să vadă locuri şi oameni noi. A fost uimirea fetiţelor din vecini, care nu mai văzuseră o floare ca asta în viaţa lor. Maria, o copilă isteaţă, a spus cu admiraţie: "Nufărul ăsta e alb şi pur ca Măicuţa Domnului din icoana mea - Prodromiţa". Avea dreptate. Atunci mi-a venit ideea să-l duc la mormântul părinţilor. Doream să-l văd mesager înflorit al gândurilor noastre bune, de iubire şi de recunoştinţă, pentru cei duşi la cer. Mi-aş fi dorit din inimă să mai reziste nufărul meu călător, chiar dacă era fără rădăcini. S-a mai deschis într-o dimineaţă şi a primit sărutul soarelui de la munte şi al unui fluture roşu ca purpura. Ultimul omagiu pentru frumuseţea lui ireală. Apoi s-a stins. Am stat lângă el şi l-am privit cu întristare cum nu mai reuşea să-şi deschidă petalele. Dezrădăcinat, stârnit de la locul lui, îşi pierduse forţa şi bucuria de a trăi. Departe de locul lui, se simţea fără rost şi străin, aşa cum li se întâmplă şi oamenilor smulşi de la obârşia lor. Nufărul meu a murit. Dar eu ştiu, încă din anii copilăriei, o poezie în care se spune că Nufărul este o floare smerită care se supune voii lui Dumnezeu:
"Când nuferii-n lacuri văd stele că sunt
Şoptesc:
Cum e-n ceruri, aşa pe pământ"...
"Şi vântul porneşte, Ecoul Divin, cu freamăt pădurea răspunde: «Amin»!".
ELENA - Iaşi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
