Invazia musulmană a fost duşul rece care i-a trezit până şi pe nemţi. Iar englezii au trecut deja la treabă, alegând să ia distanţă de "casa în flăcări". Cum au făcut-o şi altădată, ascultând de remarcabilul lor instinct de conservare.
Patriotismul mişcă iarăşi masele, care păreau adormite de traiul prea bun de pe bătrânul continent. Dacă le mişcă în direcţia bună, vom vedea. Deocamdată, noua stare de spirit a împărţit opinia publică în tabere ireconciliabile. De o parte conservatorii, oameni cu tradiţii ferme şi rădăcini în pământul natal şi cu aspiraţii religioase. De cealaltă parte, progresiştii, cetăţeni ai Universului, cu ambiţii de inginerie socială şi fără Dumnezeu. Şi unii, şi ceilalţi, sunt botezaţi în fel şi chip. Etichetele nu acoperă decât arareori conţinutul, dar dau titluri bune în presă. Orice război se duce cu propagandă. Între linii rămân cititorii/spectatorii, ori electoratul.
Dacă pentru "progresiştii" de sub toate steagurile, idealurile sunt cam aceleaşi, pentru conservatori, ele diferă de la un popor la altul şi de la un stat la altul. Inevitabil, însă, dezideratele conservatorilor şi ale progresiştilor intră în coliziune, în orice popor şi în orice stat. Nici România nu face excepţie. Aşa se face că fiecare temă semnificativă de politică internă sau externă, care intră în dezbaterea publică, devine o hârtie de turnesol pentru actanţi. Cu toate acestea, propaganda reuşeşte aproape de fiecare dată să inverseze semnul plus sau minus, după caz, din dreptul oricărui lider de opinie. Dacă vreun intelectual public se pronunţă împotriva unui ideal naţional, ca de pildă, refacerea României Mari, se vor găsit destui alţii care să ne înveţe că asta e o virtute. Şi viceversa: dacă un altul avertizează că vânzarea ţării către străini, pe parcele, este o crimă, se vor ivi o seamă de comentatori, cu greutate, vezi bine, care să-l acuze pe acela de "atitudine antinaţională".
În ultimul sfert de veac, propaganda noii Stângi, botezată "progresistă", a reuşit în acest fel să inoculeze în mentalul colectiv ruşinea de a fi român. Iată, aşadar, cum "moda" europeană a patriotismului ne surprinde, din nou, în defazaj. Că românul obişnuit nu realizează încă asta, treacă-meargă, dar e impardonabilă o asemenea lipsă de orientare la "elitele" noastre. Tocmai ele, care au în fişa postului sincronicitatea şi de la care ne aşteptam să întoarcă primele armele?
Lăsând deoparte ironia, să mai reţinem un lucru: cu cât se înteţeşte războiul, cu atât se ascute şi propaganda. Şi vom încheia cu un exemplu, ca să nu rămânem la teorie. În urmă cu câţiva ani, o mână de tineri au scris pe nişte ziduri: "Basarabia e România". Nu era un slogan propagandistic, ci un adevăr. Dovada: astăzi, toată ţara e plină cu acest strigăt pentru dreptate, în graffiti. Deunăzi, un intelectual public (persoană importantă, dar nu-i pomenim numele, căci cazul său nu e unic, ci reprezintă o tendinţă) a scris pe o reţea socială că "Basarabia e România" este o zicere iredentistă, care i-ar putea deranja pe moldovenii de peste Prut. Mai mult, acelaşi formator de opinie a pretins că a umple ţara cu acest slogan este o manifestare neonazistă! Asta, da, e propagandă!
Mai e nevoie să explicăm de ce este aberantă şi jignitoare? Am spune că nu. Dar să nu ne pripim, căci dacă noua Stângă, "corect politică", a reuşit ceva în România post-comunistă, este tocmai transformarea albului în negru, a minciunii în adevăr şi a normalităţii în păcat. Din fericire, toate astea sunt o magie slabă, de cuvinte. Şi tot cuvintele o vor risipi. Când va reveni moda patriotismului adevărat şi la noi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
