Invazia musulmană a fost dușul rece care i-a trezit până și pe nemți. Iar englezii au trecut deja la treabă, alegând să ia distanță de "casa în flăcări". Cum au făcut-o și altădată, ascultând de remarcabilul lor instinct de conservare.
Patriotismul mișcă iarăși masele, care păreau adormite de traiul prea bun de pe bătrânul continent. Dacă le mișcă în direcția bună, vom vedea. Deocamdată, noua stare de spirit a împărțit opinia publică în tabere ireconciliabile. De o parte conservatorii, oameni cu tradiții ferme și rădăcini în pământul natal și cu aspirații religioase. De cealaltă parte, progresiștii, cetățeni ai Universului, cu ambiții de inginerie socială și fără Dumnezeu. Și unii, și ceilalți, sunt botezați în fel și chip. Etichetele nu acoperă decât arareori conținutul, dar dau titluri bune în presă. Orice război se duce cu propagandă. Între linii rămân cititorii/spectatorii, ori electoratul.
Dacă pentru "progresiștii" de sub toate steagurile, idealurile sunt cam aceleași, pentru conservatori, ele diferă de la un popor la altul și de la un stat la altul. Inevitabil, însă, dezideratele conservatorilor și ale progresiștilor intră în coliziune, în orice popor și în orice stat. Nici România nu face excepție. Așa se face că fiecare temă semnificativă de politică internă sau externă, care intră în dezbaterea publică, devine o hârtie de turnesol pentru actanți. Cu toate acestea, propaganda reușește aproape de fiecare dată să inverseze semnul plus sau minus, după caz, din dreptul oricărui lider de opinie. Dacă vreun intelectual public se pronunță împotriva unui ideal național, ca de pildă, refacerea României Mari, se vor găsit destui alții care să ne învețe că asta e o virtute. Și viceversa: dacă un altul avertizează că vânzarea țării către străini, pe parcele, este o crimă, se vor ivi o seamă de comentatori, cu greutate, vezi bine, care să-l acuze pe acela de "atitudine antinațională".
În ultimul sfert de veac, propaganda noii Stângi, botezată "progresistă", a reușit în acest fel să inoculeze în mentalul colectiv rușinea de a fi român. Iată, așadar, cum "moda" europeană a patriotismului ne surprinde, din nou, în defazaj. Că românul obișnuit nu realizează încă asta, treacă-meargă, dar e impardonabilă o asemenea lipsă de orientare la "elitele" noastre. Tocmai ele, care au în fișa postului sincronicitatea și de la care ne așteptam să întoarcă primele armele?
Lăsând deoparte ironia, să mai reținem un lucru: cu cât se întețește războiul, cu atât se ascute și propaganda. Și vom încheia cu un exemplu, ca să nu rămânem la teorie. În urmă cu câțiva ani, o mână de tineri au scris pe niște ziduri: "Basarabia e România". Nu era un slogan propagandistic, ci un adevăr. Dovada: astăzi, toată țara e plină cu acest strigăt pentru dreptate, în graffiti. Deunăzi, un intelectual public (persoană importantă, dar nu-i pomenim numele, căci cazul său nu e unic, ci reprezintă o tendință) a scris pe o rețea socială că "Basarabia e România" este o zicere iredentistă, care i-ar putea deranja pe moldovenii de peste Prut. Mai mult, același formator de opinie a pretins că a umple țara cu acest slogan este o manifestare neonazistă! Asta, da, e propagandă!
Mai e nevoie să explicăm de ce este aberantă și jignitoare? Am spune că nu. Dar să nu ne pripim, căci dacă noua Stângă, "corect politică", a reușit ceva în România post-comunistă, este tocmai transformarea albului în negru, a minciunii în adevăr și a normalității în păcat. Din fericire, toate astea sunt o magie slabă, de cuvinte. Și tot cuvintele o vor risipi. Când va reveni moda patriotismului adevărat și la noi.