Bisericile de suflete se prăbuşesc când nu mai au duhovnici, trăgând după ele şi zidurile. Precum nişte alcătuiri de fum şi scrum, risipite de vânt. Aşa se face că semnele unei credinţe vii sunt bisericile bine îngrijite. În spatele pereţilor zdraveni şi curaţi se duce însă o permanentă luptă. Neştiută de călătorul grăbit. O luptă mai grea, în unele locuri, decât în altele. Valea Jiului este un astfel de câmp de bătălie duhovnicească. Punctat de acoperişurile semeţe ale bisericilor, pe seninul unui cer de vară, ca de tot atâtea turnuri de pază. Iar pentru a afla ceva, cât de puţin, despre acel război necruţător, despre învinşi şi învingători, spre întărirea propriei tale credinţe, trebuie să cauţi un preot. Unul care trece prin inima lui necazurile şi bucuriile celor pe care îi ascultă, îi curăţă şi îi îndrumă. Un astfel de preot am aflat şi noi, la biserica "Sfântul Nicolae" din Petroşani: părintele Mihai Muntean. Născut pe 5 mai 1952, la Orăştie, este a patra generaţie a unei familii de preoţi. Şi e mândru că slujeşte, de peste 30 de ani, la această biserică, ridicată la 1900 de Pr. Avram Stanca, un aprig luptător pentru drepturile românilor şi ctitorul primei şcoli româneşti din Petroşani. Cu astfel de înaintaşi, se simte ajutat în misiunea sa de toate forţele Cerului.
Biserica veche din Livezeni - Petroşani
- Nu e o credinţă omogenă. Întâi, din pricini istorice, căci ortodocşii au fost prigoniţi pe aceste meleaguri, apoi pentru că în zonă nu sunt numai ardeleni, ci şi foarte mulţi oameni veniţi din toate colţurile ţării şi de peste graniţe - nemţi, unguri, cehi, slovaci, din vechiul imperiu - pentru a munci la mine. Mi-e greu, deci, să identific anumite trăsături specifice ale credinţei locuitorilor din Vale. Deşi, anumite obiceiuri precreştine, pe care le-au păstrat, le sunt proprii şi ar putea trece drept numitor comun, credinţa lor ortodoxă nu diferă de a altor români. Nu se manifestă în mod special. Atâta doar că munca lor grea, la mină, şi-apoi necazurile care i-au lovit în ultimii douăzeci de ani poate că i-au făcut mai reci. Nu sunt aşa de evlavioşi. Bine, nu au putut avea nici un exerciţiu al mersului la biserică, pentru că înainte de 1989, minerii, majoritari în zonă, primeau doar două zile libere pe lună... Totuşi, respectă Biserica, participă la ritualurile esenţiale, nunţi, botezuri, înmormântări, vin la slujbele pentru marile sărbători, în preajma marilor praznice se spovedesc..., dar nu sunt mânaţi de un foc al credinţei în toate zilele vieţii lor. Una peste alta, în Valea Jiului ortodoxia e vie, chiar dacă nu dogoreşte.
"Moldovenii îi molipsesc cu credinţa lor şi pe alţii"
Biserica "Sfântul Nicolae" din Petroşani
- Nu, eu nu simt asta. Munca este foarte grea şi în mină, şi la câmp. Iar de la o vreme, minele s-au închis şi mulţi mineri au redevenit agricultori, dacă nu cumva au plecat prin locurile lor de obârşie. Nu cred că mina a stat în calea credinţei, dar nici că a favorizat-o. Deşi nimeni nu intră în mină fără să se închine, căci acolo numai Dumnezeu te poate ajuta. Toţi minerii cred în Dumnezeu şi se roagă, la fiecare intrare în şut, fie şi cu numai câteva cuvinte, la Maica Domnului şi la Sfânta Varvara, ocrotitoarea lor.
Dacă mă întrebaţi, totuşi, care dintre enoriaşi sunt mai aprinşi de dragostea de Dumnezeu, eu i-am remarcat pe aceia care au origini moldoveneşti. Au moldovenii o credinţă care se transmite din generaţie în generaţie, indiferent de locul unde trăiesc şi de mediul în care lucrează. Şi uneori îi molipsesc şi pe alţii.
"Valea Jiului este o vale a plângerii"
Părintele în faţa frumosului iconostas
Stâlp de mormânt, dinainte de creştinism
Când am venit aici, în 1966, tata spunea că Valea Jiului este o "Jale a Viului". Era exprimarea plastică a unei realităţi care însă era departe de cea de acum. Atunci oamenii se temeau pentru viaţa celor care lucrau în mină. Acum se tem pentru viaţa tuturor. Valea Jiului este o vale a plângerii, un loc unde traiul se câştigă greu şi unde oamenii sunt apăsaţi de lipsuri. S-au închis mine şi întreprinderi adiacente. Se vor închide şi minele care mai sunt, şi atunci va fi şi mai rău. Tinerii pleacă, pentru că aici nu au un viitor. Valea este locuită astăzi de pensionari. Toate acestea nu au cum să nu se răsfrângă asupra vieţii religioase.
- Sfinţia voastră aţi încercat să vi-i apropiaţi şi să-i sprijiniţi sufleteşte în vreun fel?
- Desigur, cu un sfat, cu o rugăciune, încerc să le fiu de ajutor. Dar numai ei singuri ştiu cu adevărat cât le sunt de folos. Mai mult nu îmi stă în putere. Dar le-am spus că mare e mila Domnului şi nădejdea noastră trebuie să fie la El. Dacă noi nu-L părăsim, nici el nu ne lasă. Şi vom ieşi din toate încercările, vom depăşi toate ispitele, chiar şi atunci când, după mintea noastră omenească, nu mai există nicio soluţie. Cu rugăciune şi post, putem spera în ajutorul lui Dumnezeu.
Desigur, au fost şi momente în care m-am simţit neputincios şi cu sufletul sleit de durere, când credincioşi de-ai noştri au murit în accidente miniere. Atunci, tensiunea unei inimi zdrobite te copleşeşte şi pe tine, preot, oricât de întărit în credinţă ai fi. Nu găseşti cuvinte care să-i mângâie pe cei care au fost loviţi astfel, nici gesturi prin care să le domoleşti durerea.
"Preotul trebuie să fie lângă toţi fiii lui Dumnezeu, că i-o cer sau nu, că vin sau nu la biserică"
Obicei străvechi - cruci împodobite cu năframe
Pridvorul bisericii de lemn
- După întâmplările dramatice în care au fost prinşi, au venit mai mulţi mineri la sfinţia voastră să se spovedească, să se căiască pentru răul pe care l-au făcut, să vă ceară o povaţă sau o rugăciune de ajutor?
- Nu, nu neapărat. Un val mai mare de credincioşi a fost imediat după revoluţie. Ca o descătuşare. Mulţi au vrut să-şi arate credinţa pe care şi-o ascunseseră ani în şir, sau, pur şi simplu, să-I mulţumească lui Dumnezeu. Apoi, la mineriade, n-am avut printre enoriaşi pe nimeni care să fi participat. Totuşi, din discuţiile cu unii şi cu alţii am înţeles că au fost manipulaţi, că mulţi regretau. Dar, dacă au cerut ajutor duhovnicesc pentru asta, nu ştiu.
Vin şi acum mulţi credincioşi la slujbe, nu mă pot plânge, e plină biserica. Contează, fără îndoială, şi relaţia pe care o are preotul cu credincioşii dincolo de slujba duminicală. E nevoie ca preotul să-i cerceteze pe credincioşi când sunt bolnavi, necăjiţi, chiar dacă nu-i cer ajutorul, ori să le răspundă grabnic la chemare când au nevoie, să le treacă pragul şi doar pentru a-i întreba ce mai fac, nu doar când există un motiv liturgic. Trebuie căutaţi şi îmbărbătaţi şi cei care nu vin la biserică, pentru că şi ei sunt fiii lui Dumnezeu. Iar unii regăsesc calea Bisericii dacă primesc sprijin la nevoie.
- Aşa cum aţi simţit un aflux de credincioşi imediat după decembrie 1989, aţi remarcat şi un reflux după ultima mineriadă, din 1999?
- Da, dar a fost o retragere firească, pentru că mulţi dintre cei concediaţi s-au întors în locurile lor de baştină, la casele părinteşti sau au plecat în străinătate, la muncă. Apoi, se nasc tot mai puţini şi mor la fel de mulţi. Familiile se întemeiază, atunci când se mai pune totuşi problema de căsătorie, abia după ce tinerii împlinesc 30 de ani. Sunt cununii tot mai rare, botezuri puţine şi înmormântări prea multe. Vreau să spun că această scădere a numărului de credincioşi nu a fost ca urmare a unei mari dezamăgiri colective, ca o îndepărtare de Biserică. Oamenii sunt în continuare legaţi de Biserică.
- În final, părinte, având în vedere că păstoriţi într-un loc atât de greu din punct de vedere duhovnicesc, îndrăznim să vă întrebăm: ce vă face fericit ca preot?
- Lumina şi bucuria pe care le văd în ochii credincioşilor. În acei ochi văd suflete salvate. Şi-atunci, înseamnă că n-am trăit în zadar.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
