O dimineaţă cu IOAN T. MORAR - "Trebuie să mai colorezi locurile prin care treci cu câte-o carte!"

- Unii îl ţin minte de pe vremea când activa în grupul "Divertis", alţii din paginile "Academiei Caţavencu" sau din emisiunile pe care le-a realizat pe micul ecran. Puţini ştiu însă că în spatele traseului jurnalistic se ascunde şi un destin de scriitor - cu cinci volume de poezie şi trei de proză în palmares - dar şi mai puţini, că autorul lor a decis să părăsească definitiv România. L-am căutat acasă, în sudul Franţei, să aflăm ce gust are cafeaua, la 2000 de km distanţă de Bucureşti -

- Bună dimineaţa, dintr-o ţară în alta. Unde te afli la ora asta?

- Bună dimineaţa. Sunt în micul meu birou de 2 pe 2, vizavi de Mediatecă, în La Ciotat, o localitate din sudul Franţei. Nouă ne place să spunem că avem un apartament foarte mic, cu o bibliotecă foarte mare, biblioteca de peste drum. Asteptând tele­fo­nul tău, am co­borât să văd ce am la poştă. Nu aveam decât o fac­tură.

- Aşteptai ceva şi din Ro­mâ­nia?

- Nu, nu mai aştept scrisori din Ro­mânia. Aş­tep­tam să-mi vi­nă Paris Match-ul şi mâine o să-mi vină Le Figaro de weekend. E ziarul pentru care am o slă­bi­ciune deosebită, fiindcă am făcut un stagiu acolo ca tânăr ziarist. Şi e, oricum, pu­bli­caţia care scrie cel mai îngrijit, într-o fran­ceză plă­cută, redescopăr cu­vinte pe care pe stradă nu le prea auzi.

- Multă lume care te ştia de pe micul ecran sau din presa scri­să nu prea în­ţe­lege unde ai dispărut aşa brusc. Ce cauţi, de fapt, în La Ciotat?

- Au dispărut întâi emisiunile pe care le realizam, abia apoi am dispărut şi eu. Iniţial, am plecat la Marsilia, în calitate de consul general. Am stat un an şi un pic acolo, până la prima şedinţă a noului gu­vern Ponta, când am fost schimbat. Şi am decis, cu soţia mea, să rămânem peste ho­tare. Am avut o aventură la Nîmes, dar timp de 6 luni nu ne-am găsit locul. Apoi am decis să venim în La Ciotat. Era un vis mai vechi. Ce scriitor nu visează să se retragă în sudul Franţei şi să scrie?

- Scriitorii şi pictorii! Doar se vor­beşte de lu­mi­na din sud...

- Păi, soţia mea pictează, aşa că ne-am potrivit. De trei ani suntem aici şi ne trăim visul fran­ţuzesc.

- Şi cum e La Ciotat?

- Un orăşel de 40.000 de locuitori, unde poţi face pe jos aproape toate distanţele. Sunt săptămâni în­tregi în care nu mişcăm maşina. La colţ avem un magazin bun, cu de toate, la 200 de metri e cel mai vechi cine­ma­tograf din lume - suntem în oraşul fraţilor Lu­mière, primele filme faimoase sunt făcute aici -, iar da­că ies din casă şi număr 21 de paşi, pot vedea marea.

- Pare locul perfect pentru scris...

- E un loc minunat să-ţi aeriseşti mintea. Cât am scris romanul, zilnic, după ce mă ridicam de la birou, fă­ceam o plimbare de 8-10 km, până sus, la capela din vârful dealului, de unde, uneori, se vede foarte bine Marsilia, apoi, pe toate cele şapte plaje la rând, pe lângă cele două calanques, stânci care coboară di­rect în mare. Mă întâlneam cam cu aceiaşi oameni, la aceleaşi ore. Din când în când, mai treceam şi pe lân­gă panoul în care sunt anunţate morţile din oraş. Mă uitam la vârste: 93, 97, 95. Se trăieşte bine în La Ciotat!

- Nu ţi-a fost greu să te rupi de România, de prieteni, de obişnuinţe?

- Dar nu m-am rupt. Doar locuiesc în altă parte. Sunt oameni cu care vorbesc mai des de aici, decât vorbeam din Bucureşti - cu Mircea Mihăieş, cu Toni Grecu, cu foştii colegi de redacţie de la "Academia Ca­ţavencu", cu alţi prieteni. M-am rupt de unele lu­cruri, dar am câştigat pe altă parte. În tot timpul ăsta, cel mai mult mi-am dedicat viaţa familiei. Eu şi soţia mea suntem împreună 24 de ore din 24. Cum avem un apartament mic, dacă nu ne-am înţelege, ar fi îngro­zitor. (râde)

- Cum sunt dimineţile voastre împreună?

- Dimineaţa stăm cu perdelele trase, soarele bate direct în apartament. Uneori, mă trezesc eu primul şi mă duc după baghetă, deşi nu mai am voie să mă­nânc pâine. O dată pe săptămână iau chiar şi croa­sante, de la boulangeria din apropiere (proprietăreasa stă cu noi în imobil, la par­ter), unde se fac ce­le mai bune croa­san­te din La Ciotat.

- Iar când scrii?

- Când scriu pro­ză sunt nevri­cos, caut orice al­tceva să întârzii momentul în care încep să scriu. Mai fac nişte flo­tări, îmi mai fac o cafea, apoi încă o cafea, îmi dau seama că nu-s băr­bierit, mă uit pe geam şi abia aştept să văd ceva care să mă distragă. Până la urmă mă apuc. Nici mie nu-mi vine să cred că am reuşit să stau să scriu 480 de pagini de roman.

- Ce se vede pe biroul lui Ioan T. Morar?

- Tastatură, mouse, telefon, un disc cu o trupă sur­prinzătoare, One of us, nişte francezi pe care i-am văzut la Sărbătoarea Muzicii, şi încă unul de muzică evreiască din Bucovina, creioane şi pixuri multe, deşi nu scriu de mână, hârtiile cu regimul de la medic şi cafeaua. Sunt la a treia. Cafeaua e bună la să­nă­tate! (râde)

- De când eşti acolo, scrii mult mai mult. Bu­năoară, tocmai ai lansat "Sărbătoarea Corturilor", cel de-al treilea roman al tău. Pare că plecarea din ţară îţi prieşte.

- Am scris roman şi în Bucureşti, dar îmi im­puneam un program foarte clar, în fiecare dimineaţă, altfel n-aş fi reuşit, cu toa­te obligaţiile de presă. De când sunt aici, am dedicat mult mai mult timp lite­raturii. Pentru Sărbătoarea Corturilor, m-am obli­gat să scriu zilnic 10.000 de semne, adică trei pagini şi jumătate. Dacă n-aş scrie, aş avea o groază de timp liber. Sunt atâtea să­tuce pe aici, pe care aş vrea să le vizitez. Dar iarăşi, să vezi şi să nu scrii n-are rost! Trebuie să mai colorezi locurile prin care treci cu câte-o carte. Mă uit la toate lucrurile din jur ca la nişte subiecte şi uneori îmi şi formulez propoziţii. Lu­mea se pune singură în cu­vânt.

- Ce ţi-a adus bun romanul ăsta? Ce a schim­bat bun în tine?

- M-a făcut să-mi repun nişte întrebări re­feritoare la credinţa mea, la soarta fiecăruia şi la ce înseamnă, de fapt, destinul. Încă nu sunt lămurit cum uneori se schimbă macazul fără măcar să simţi, şi abia peste zece ani, când te uiţi în urmă, ştii că ăla a fost. Poate o conversaţie banală, un tramvai pierdut sau altceva, şi viaţa ta e alta! E un roman în care se vor regăsi, cu si­­guranţă, toţi cei care au avut căutări în zona spi­ri­tuală.

- În cărţile tale revine deseori universul co­pi­lăriei tale ardeleneşti, de lângă Arad. E o nostalgie căreia simţi nevoia să-i dai glas?

- Când am scris Sărbătoarea Corturilor, am ple­cat de la o întâmplare adevărată, petrecută în Aradul anilor '70, însă romanul nu e reconstituire, ci fic­ţiu­ne. Nostalgia după lumea aceea vine la pachet. E ca şi cum ţi-ai vizita oraşul natal, dar nu ţi-ai vizita şi pă­rin­ţii. Nu poţi sări peste asta. Dar pen­tru următorul roman, dacă îmi va ieşi, mă în­depărtez deja cu câteva mii de kilo­metri, până în Pacificul de Sud. Aş vrea să scriu despre prima femeie din tri­­burile melaneziene care a învăţat să scrie şi să citească şi care a murit că­lu­gă­riţă.

- Ai debutat cu poezie, dar lumea te ştie mai de­grabă ca gazetar. Tu te simţi mai mult jur­na­list sau mai mult scriitor?

- Dacă aş fi putut trăi doar ca scriitor, aş fi făcut-o, cu siguranţă. Ceea ce nu în­seamnă că mă plâng de anii dedicaţi ga­zetăriei. Au fost nişte ani buni, iar faptul că am contat în ce-am făcut, pe felia mea, s-a reflectat în cele 20 de procese de presă pe care le-am avut, din care pe 19 le-am câştigat, iar pe unul l-am pierdut în Ro­mânia, dar l-am câştigat la Strassbourg. Deci amfăcut ceva, am reuşit să deranjez vreo 20 de persoane. (râde)

- Mi-ai vorbit de dimineţile din sudul Franţei şi te invit să încheiem rotund. De ce di­mi­neţi din Ro­mânia ţi-e cel mai dor?

- De dimineţile de marţi, care veneau după noap­tea de luni, pe care o petreceam cu toţii în re­dac­ţie la "Caţavencu". Făceam bulele şi închi­deam edi­ţia. Marţi mă trezeam întotdeauna târziu, cu senti­mentul numărului încheiat, îmi aduceam aminte de câte-o poantă reuşită şi râdeam din nou. Am râs foarte mult în cele două decenii de "Caţa­ven­cu".