Pr. MIHAI MUNTEAN - Biserica "Sfântul Nicolae" din Petroșani - "În Valea Jiului ortodoxia e vie, chiar dacă nu dogorește"

Bisericile de zid părăsite de credincioși mor așa cum mor oamenii când sunt părăsiți de suflet.

Bisericile de suflete se pră­bușesc când nu mai au duhovnici, tră­gând după ele și zidurile. Precum niște alcătuiri de fum și scrum, risipite de vânt. Așa se face că semnele unei credințe vii sunt bisericile bine în­grijite. În spatele pere­ților zdraveni și curați se duce însă o per­manentă luptă. Neștiută de călătorul gră­bit. O luptă mai grea, în unele locuri, decât în altele. Valea Jiului este un astfel de câmp de bătălie duhov­ni­cească. Punctat de acoperișurile se­mețe ale bisericilor, pe seninul unui cer de vară, ca de tot atâtea turnuri de pază. Iar pentru a afla ceva, cât de puțin, despre acel război necruțător, despre învinși și învingători, spre în­tă­rirea propriei tale credințe, trebuie să cauți un preot. Unul care trece prin inima lui necazurile și bucuriile celor pe care îi ascultă, îi curăță și îi îndru­mă. Un astfel de preot am aflat și noi, la biserica "Sfântul Nicolae" din Pe­troșani: părintele Mihai Mun­tean. Născut pe 5 mai 1952, la Orăștie, este a patra generație a unei familii de preoți. Și e mândru că slujește, de peste 30 de ani, la această biserică, ridicată la 1900 de Pr. Avram Stanca, un aprig lup­tă­tor pentru drepturile românilor și cti­torul primei școli românești din Petro­șani. Cu astfel de înaintași, se simte ajutat în misiunea sa de toate forțele Cerului.

- Preacucernice părinte, Valea Jiu­lui este faimoasă pentru minerii săi, care au fost eroi, cu sau fără voie, ai mineriadelor, pentru păstrătorii unei tradiții ancestrale, momârlanii, pentru natura ei splendidă și deopotrivă as­pră. Dar despre credința oamenilor de aici se știu prea puține. Ochii și ure­chile reporterilor au fost mai mult atrase de obiceiurile stranii, păgâne, ale băști­nașilor. În ce fel cred românii ortodocși din Valea Jiului?

- Nu e o credință omogenă. Întâi, din pricini istorice, căci ortodocșii au fost prigoniți pe aceste meleaguri, apoi pen­tru că în zonă nu sunt numai arde­leni, ci și foarte mulți oameni veniți din toate colțurile țării și de peste granițe - nemți, unguri, cehi, slovaci, din vechiul impe­riu - pentru a mun­ci la mine. Mi-e greu, deci, să identific anumite trăsături spe­cifice ale credinței lo­cui­torilor din Vale. Deși, anumite obiceiuri precreștine, pe care le-au păstrat, le sunt pro­prii și ar pu­tea trece drept numitor co­mun, credința lor or­to­doxă nu diferă de a altor români. Nu se ma­nifestă în mod special. Atâta doar că munca lor grea, la mină, și-apoi necazurile care i-au lovit în ultimii douăzeci de ani poate că i-au făcut mai reci. Nu sunt așa de evla­vioși. Bine, nu au putut avea nici un exercițiu al mersului la biserică, pentru că înainte de 1989, minerii, majoritari în zonă, primeau doar două zile libere pe lună... Totuși, respectă Biserica, par­­ticipă la ritualurile esențiale, nunți, botezuri, înmormântări, vin la slujbele pentru marile sărbători, în preajma marilor praznice se spovedesc..., dar nu sunt mânați de un foc al credinței în toate zilele vieții lor. Una peste alta, în Valea Jiului ortodoxia e vie, chiar dacă nu dogorește.

"Moldovenii îi molipsesc cu credința lor și pe alții"

- Sunt cumva mai apropiați de Dumnezeu țăranii, cei care au rămas lucrători ai câmpului și ciobani, decât minerii?

- Nu, eu nu simt asta. Munca este foarte grea și în mină, și la câmp. Iar de la o vreme, minele s-au închis și mulți mineri au redevenit agricultori, dacă nu cumva au plecat prin locurile lor de obârșie. Nu cred că mina a stat în calea credinței, dar nici că a favorizat-o. Deși nimeni nu intră în mină fără să se închine, căci acolo numai Dumnezeu te poate ajuta. Toți minerii cred în Dum­ne­zeu și se roagă, la fiecare intrare în șut, fie și cu numai câteva cuvinte, la Maica Domnului și la Sfânta Varvara, ocroti­toarea lor.
Dacă mă întrebați, totuși, care dintre enoriași sunt mai aprinși de dragostea de Dumnezeu, eu i-am remarcat pe aceia care au origini moldovenești. Au moldo­ve­nii o credință care se transmite din ge­ne­rație în generație, indiferent de locul unde trăiesc și de mediul în care lucrea­ză. Și uneori îi molipsesc și pe alții.

"Valea Jiului este o vale a plângerii"

- Minerii au traversat câteva epi­soade dramatice în ultimul sfert de veac, de la mineriadele anilor 1990, pâ­nă la închiderea a nume­roase mine, concedieri în masă, sărăcie, izolare și oprobriu public. Sunt tot atâtea traume care puteau să-i arunce în deznădejde sau, dimpotrivă, să-i facă mai cre­din­cioși. Care parte a fost mai puter­nică?

- Mineritul e o formă de exis­tență între viață și moarte. Mereu pe muchie de cuțit. Minerul intră în subteran știind că îl paște un pericol mortal, dar cu nădejdea că Dum­nezeu nu-l va lăsa. Deci, această speranță este con­stantă în viața mi­ne­rilor. De aceea, ei au suportat mai ușor decât alte catego­rii - nu doar diferite necazuri, dar și adevărate tragedii. Prin urmare, nu s-au înde­părtat de Dumnezeu, însă nu știu dacă s-au apropiat.
Când am venit aici, în 1966, tata spunea că Valea Jiului este o "Jale a Viului". Era exprimarea plastică a unei realități care însă era departe de cea de acum. Atunci oamenii se temeau pentru viața celor care lucrau în mină. Acum se tem pentru viața tu­turor. Valea Jiului este o vale a plân­gerii, un loc unde traiul se câștigă greu și unde oamenii sunt apăsați de lip­suri. S-au închis mine și între­prin­deri adiacente. Se vor în­chide și mi­nele care mai sunt, și atunci va fi și mai rău. Tinerii pleacă, pentru că aici nu au un viitor. Valea este lo­cuită astăzi de pensionari. Toate acestea nu au cum să nu se răsfrângă asupra vie­ții religioase.

- Sfinția voastră ați încercat să vi-i apropiați și să-i sprijiniți sufletește în vreun fel?

- Desigur, cu un sfat, cu o rugă­ciune, încerc să le fiu de ajutor. Dar numai ei singuri știu cu adevărat cât le sunt de folos. Mai mult nu îmi stă în putere. Dar le-am spus că mare e mila Domnului și nădejdea noastră trebuie să fie la El. Dacă noi nu-L părăsim, nici el nu ne lasă. Și vom ieși din toate încercările, vom depăși toate ispitele, chiar și atunci când, după mintea noas­tră omenească, nu mai există nicio so­luție. Cu rugăciune și post, putem spera în ajutorul lui Dum­nezeu.
Desigur, au fost și momente în care m-am simțit neputincios și cu sufletul sleit de durere, când credincioși de-ai noș­tri au murit în accidente miniere. Atunci, tensiunea unei inimi zdrobite te copleșește și pe tine, preot, oricât de în­tă­rit în credință ai fi. Nu găsești cuvinte care să-i mângâie pe cei care au fost lo­viți astfel, nici gesturi prin care să le do­molești durerea.

"Preotul trebuie să fie lângă toți fiii lui Dumnezeu, că i-o cer sau nu, că vin sau nu la biserică"

- După întâmplările dramatice în care au fost prinși, au venit mai mulți mineri la sfinția voastră să se spove­dească, să se căiască pentru răul pe care l-au făcut, să vă ceară o povață sau o rugăciune de ajutor?

- Nu, nu neapărat. Un val mai mare de credincioși a fost imediat după revo­luție. Ca o descătușare. Mulți au vrut să-și arate credința pe care și-o ascun­seseră ani în șir, sau, pur și simplu, să-I mulțu­mească lui Dumnezeu. Apoi, la mine­riade, n-am avut printre enoriași pe ni­meni care să fi participat. Totuși, din dis­cuțiile cu unii și cu alții am în­țeles că au fost manipulați, că mulți re­gretau. Dar, dacă au cerut ajutor duhovnicesc pentru asta, nu știu.
Vin și acum mulți credincioși la sluj­be, nu mă pot plânge, e plină bise­rica. Contează, fără îndoială, și relația pe care o are preotul cu credincioșii dincolo de slujba duminicală. E nevoie ca preotul să-i cerceteze pe credincioși când sunt bolnavi, necăjiți, chiar dacă nu-i cer aju­torul, ori să le răspundă grabnic la che­mare când au nevoie, să le treacă pragul și doar pentru a-i între­ba ce mai fac, nu doar când există un motiv liturgic. Tre­buie căutați și îm­bărbătați și cei care nu vin la biserică, pentru că și ei sunt fiii lui Dumnezeu. Iar unii regă­sesc calea Bise­ricii dacă primesc sprijin la nevoie.

- Așa cum ați simțit un aflux de credincioși imediat după decembrie 1989, ați remarcat și un reflux după ultima mineriadă, din 1999?

- Da, dar a fost o retragere firească, pentru că mulți dintre cei concediați s-au întors în locurile lor de baștină, la casele părintești sau au plecat în străi­nătate, la muncă. Apoi, se nasc tot mai puțini și mor la fel de mulți. Familiile se întemeiază, atunci când se mai pune totuși problema de căsătorie, abia după ce tinerii împlinesc 30 de ani. Sunt cu­nunii tot mai rare, botezuri puține și în­mormântări prea multe. Vreau să spun că această scădere a numărului de cre­din­cioși nu a fost ca urmare a unei mari dezamăgiri colective, ca o îndepărtare de Biserică. Oamenii sunt în continuare legați de Biserică.

- În final, părinte, având în vedere că păstoriți într-un loc atât de greu din punct de vedere duhovnicesc, îndrăz­nim să vă întrebăm: ce vă face fericit ca preot?

- Lumina și bucuria pe care le văd în ochii credincioșilor. În acei ochi văd suflete salvate. Și-atunci, înseamnă că n-am trăit în zadar.