SANDA NICOLA (DIGI 24) - "Pare că m-am pregătit toată viaţa pentru această transmisie în direct"

În direct, de la Londra

- Adevărat reporter de linia întâi, jurnalista de la Digi 24 şi-a dovedit din nou excelenţa profesională -

"Eu am o legătură aparte cu Londra"

- Relatarea "în direct" a Referendumului bri­tanic a scos din nou, în faţă, profesionalismul pos­tului TV Digi 24 şi calificarea ta drept reporter de linia întâi. Cum se obţine o asemenea perfor­man­ţă "europeană"?

- Delegaţia la Londra a durat şase zile, însă noi ne-am pregătit telespectatorii pentru acest subiect cu mult timp înainte. Împreună cu redacţia de ştiri externe am realizat mai multe programe care au rulat în săptămâna premergătoare Referendumului, iar în ceea ce mă priveşte, pot spune că am urmărit dezbaterea din Marea Britanie încă de anul trecut, când David Cameron le promitea alegătorilor că dacă-i mai dau un mandat de premier, le va oferi pri­lejul să se pronunţe în favoarea sau împotriva ieşirii din Uniunea Europeană. Dar mergând mai în spate în parcursul meu profesional, pare că m-am pregătit toata viaţa pentru acest Breaking News. Am o legătură aparte cu capitala Marii Britanii: am fost acolo imediat după atacurile teroriste din iulie 2005, şi tot acolo, şi atunci, mi-am cunoscut soţul, pe Liviu Iolu, jurnalist ca şi mine. La finalul lui 2006 am realizat pentru televiziunea publică un serial de reportaje intitulat "Românii fac curte Reginei". Mai erau câteva luni până la aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană, şi în presa tabloidă de la Londra apăreau constant articole în care românii erau puşi în lumină proastă. Dar în istoria mea personală, relaţia cu Anglia e mult mai veche. Îmi amintesc, de pildă, cu ce emoţii păşeam la nouăsprezece ani în faţa comisiei de examinare a BBC World Service, străduindu-mă să conving că, deşi sunt un adolescent care abia terminase liceul, merit un loc la „BBC School of Journalism". Comisia era condusă de domnul Christian Mititelu, pe atunci directorul secţiei de limba română a BBC Radio. Examenul se desfăşura în limba engleză, domnul Mititelu era foarte sobru şi impunător, iar eu îmi imaginam că trebuie să fie un Lord englez, pe care ar fi bine să nu-l supăr cu vreun verb con­jugat anapoda sau cu o pronunţie proastă. A fost o surpriză fantastică să-l aud, la final, felicitându-mă în limba română, pentru prestaţie. Nu mi-aş fi ima­ginat atunci că, peste aproape douăzeci de ani, dom­nul Christian Mititelu va fi alături de mine într-un moment de asemenea importanţă în istoria Europei, cum a fost Brexit-ul. Azi, înclin să cred că ediţia specială de la Londra, din dimineaţa zilei de vineri, 24 iunie 2016, este cel mai valoros produs jurnalistic pe care l-am oferit până acum tele­spec­tatorilor români, iar asta li se datorează, în foarte mare măsură, domnilor Christian Mititelu şi Petru Clej, corespondent RFI, fost redactor-şef al secţiei de limba română a BBC Radio. Şi anul trecut, la alegerile parlamentare, şi anul acesta, cu pri­lejul Referendumului, Chris Mititelu şi Petru Clej au răspuns invitaţiilor mele cu o disponi­bi­litate uimitoare, uneori în vânt şi ploaie, în pu­terea nopţii sau în zorii zilei, arătându-mi, o dată în plus, ce înseamnă etica muncii de jurnalist. Ştiau cât de important e momentul şi cât de multă confuzie poate stârni subiectul în rândul românilor, erau conştienţi că nimeni altcineva nu putea să explice mai bine decât ei ce se întâmplă şi, mai ales, să explice evenimentele pe înţelesul românilor din ţară. Îmi va fi foarte, foarte greu să mă revanşez vreo­dată pentru cât am crescut în ochii telespec­tatorilor datorită lor.

- Transmisiile în direct sunt linia întâi a re­portajului TV. Incomparabil mai grele decât cele filmate, care pot fi corectate în studio. În direct, vorba spusă rămâne. N-o mai întorci înapoi... Cum te pregăteşti pentru ele?

- Eu am făcut transmisiuni în direct din teren, care au durat chiar şi două ore. Cu invitaţi la cadru, cu interacţiuni în duplex sau prin telefon, din mij­locul a sute de manifestanţi sau în condiţii meteo foarte neplăcute. De exemplu, uneori e atât de frig, încât nu pot sta la cadru fără mănuşi, iar cu mănuşi nu pot manevra nici hârtii, nici laptop, nici măcar telefonul mobil. Alteori, invitaţii la microfon se pot rătăci şi nu mai ajung la ora stabilită, autorităţile decid brusc că nu mai e voie să staţionezi unde te-ai instalat deja etc. Aşadar, e foarte mult neprevăzut când faci o emisiune cap-coadă din teren, din altă ţară, cu o echi­pă foarte mică de oa­meni, gestionând con­comitent şi su­biec­tul, şi partea or­ga­ni­za­to­ri­că. Dacă n-aş avea atâ­ta experienţă în spate, ar fi cu neputinţă să re­a­­lizez acest tip de emi­siuni. Şi motivaţie, bi­neîn­ţe­les. Televiziunea es­te o iubire pe viaţă şi moarte.

"Nu am întâlnit nici un londonez care să-şi fi dorit ieşirea din UE"

- Să revenim la e­ve­­niment. Pe lângă in­terviurile luate, ai avut contact şi cu en­glezul simplu, de pe stradă? Ei de ce par­te a ba­ricadei Brexit erau?

- Am stat de vorbă mai ales cu foarte mulţi cetăţeni români rezidenţi la Londra sau în apro­pie­re, unii dintre ei având şi cetăţenie britanică. N-aş putea spune că vreo mărturie a fost mai valoroasă decât alta. Toţi interlocutorii m-au ajutat să le explic telespectatorilor de acasă ce se întâmplă cu societatea britanică de azi şi cât de mult au fost afectaţi românii de această dezbatere care, aţi văzut deja, a generat manifestări xenofobe, cum nu ne-am fi imaginat că ar putea să aibă loc în Marea Bri­tanie. În ce-i priveşte pe englezi, în cele şase zile petrecute la Londra, eu n-am întâlnit niciun om, chiar niciunul!, care să fie de acord cu ieşirea din UE. Dar asta e Londra, cea mai cosmopolită metro­polă a lumii, atât de diferită de restul Angliei.

- Am văzut la televizor anchete stradale, în care mulţi englezi regretau că votaseră pentru Brexit...

- În Londra oamenii erau abătuţi, preocupaţi, cred că şi pentru ei a fost şocant să vadă că au puncte de vedere atât de diferite de restul ţării. Mi-a rămas în minte un cetăţean care în dimineaţa de 24 iunie, după aflarea rezultatelor, traversa Tamisa pe podul Westminster, fluturând un steag mare al Uniunii Europene. Mergea singur, călcând apăsat şi bombănind. Într-o mână ţinea steagul, cu cealaltă gesticula. Era îmbrăcat la costum, cu cravată, purta o geantă de piele pusă în diagonală, precum poş­taşii, părea un londonez tipic, în drum spre serviciu, la şapte dimineaţa. Omul ăsta vorbea singur, literal­mente! La Londra s-a votat masiv pen­­tru rămânerea în UE, şi e firesc să fie aşa. Peste un milion de locuitori ai Londrei sunt imigranţi, foarte mulţi londonezi au dublă cetăţenie, di­versitatea defineşte metropola. Tinerii englezi, studenţii mai ales, nu şi-au dorit ieşirea. Ase­me­nea nouă, şi lor le plac statutul de cetăţean european, bursele Erasmus, li­bera circulaţie, po­­sibilitatea de a studia şi de a munci în altă parte.Dacă mergeţi în vacanţă în Palma de Ma­llor­ca, în Ibiza sau alte insule spaniole şi chiar în unele insule greceşti, veţi găsi adesea stu­denţi britanici angajaţi în servicii. Nu o fac pentru a strânge bani, ci pentru a cunoaşte mai bine lumea în care trăiesc. E ceva absolut firesc pentru un student englez, chiar provenind dintr-o familie cu bani şi studiind la o universitate de prestigiu, ca în vacanţă să lucreze ca vânzător sau barman, undeva în Baleare sau în Ciclade. Am fost la mitinguri studenţeşti înainte de Referendum, mesajul tinerilor pentru ceilalţi alegători şi pentru clasa politică era "Nu ne aruncaţi viitorul pe apa sâmbetei". De cealaltă parte, sunt pensionarii englezi get-beget, din localităţi mai mici, unde media de vârstă a depăşit, poate, 60 de ani, şi care nu mai ţin pasul cu toate schimbările din jur. Ştiţi cum zic şi părinţii şi bunicii noştri, că era mai bine pe vremea "lor"? Ei nu-s nostalgici după Ceauşescu, ci după tinereţea lor, după vremurile în care erau în putere şi găseau prilej să se bucure de viaţă, în ciuda privaţiunilor. Cam aşa se întâmplă şi cu bunicii englezi. Sunt nostalgici după vremurile în care se plimbau pe stradă şi cunoşteau pe toată lumea, şi nu se temeau că vreun copil ar putea să le fure portofelul. În tinereţea lor, când mergeau la magazinul din cartier să cumpere ceva, la casă se întâlneau, poate, cu vreo colegă de şcoală, cu cineva cu care se ştiau de mult şi aveau o conversaţie plăcută, pe limba lor, cu accentul lor. Acum, la casă sunt tineri imigranţi, pe care nu-i cunosc şi nu-i înţeleg prea bine. Iar acesta e cazul fericit, pentru că deja, în multe magazine, nu te mai întâmpină oameni la casă. Casierii sunt înlocuiţi cu maşinării pe care le operezi singur, scanezi codul de bare, introduci banii sau cardul, primeşti bonul fiscal şi ai plecat. Nu tu "Thank you!" (mulţumesc), ni­ciun "Have a nice day, dear!" (îţi do­resc o zi bună, drăguţă!), nimic. Lumea acestor bunici englezi get-beget se des­tramă, ei sunt furioşi, iar nişte poli­ticieni iresponsabili au manipulat gro­solan sentimentele lor de insecuritate şi i-au convins că imigranţii sunt vinovaţi de nefericirea lor. Presa tabloidă din Anglia e în mare măsură vinovată de succesul taberei "Brexit" şi de apariţia acestor atitudini xenofobe în Regatul Unit.

- Ce părere au românii din Marea Britanie, stabiliţi acolo la studii sau muncă, despre ieşirea ţării lor de adopţie din UE?

- Din cei cu care am vorbit, în afară de interviuri, niciunul nu era într-atât de speriat şi dezamăgit încât să-şi pro­pună să vină acasă. De la un român de acolo am aflat, de pildă, că patronul unui lanţ hotelier a trimis, a doua zi după Referendum, o circulară către toţi angajaţii imigranţi, prin care le mul­ţumea pentru fidelitatea lor şi îi asigura că locul lor de muncă nu e periclitat. Tot de la un român de-al nostru am aflat informaţia că o mare firmă de IT din Londra prospecta a doua zi variante de relocare a afacerii, în alte ţări.

- În cazul părăsirii Comunităţii Europene de către Marea Britanie, care crezi că vor fi efectele imediate asupra ţării noastre?

- Nu cred că vor exista consecinţe imediate asupra ţării noastre, în niciun caz mai mari decât asupra altor state din Uniunea Europeană. În Marea Bri­tanie, românii reprezintă a doua cea mai mare comunitate de străini provenind din UE, doar po­lonezii sunt mai numeroşi. Contribuţia lor la pros­peritatea Regatului Unit e dovedită, cuantificabilă, n-au de ce să se teamă, câtă vreme au forme legale. Oricum, până când Marea Britanie nu formulează oficial cererea de ieşire din UE, nu se întâmplă nimic, iar deocamdată nu are cine să solicite ieşi­rea. E o criză tare neobişnuită în mediul politic din Ma­rea Britanie.

- Dincolo de misiunea ta de reporter, pari să te simţi la tine acasă, printre englezi...

- Păi, eu sunt printre românii care chiar au căutat să profite din plin de statutul de cetăţean european, iar Ma­rea Britanie a fost pentru mine prin­cipala desti­naţie pentru cursuri vo­caţionale. În 2007, imediat du­pă ade­rarea noas­tră la UE, am mers la cursuri de pro­ducţie TV la "Lon­­don Aca­de­my of Media", şi la un Masterclass pen­tru prezen­ta­tori de televiziune. Am avut chiar o pro­fesoară de dic­ţie, în limba en­gleză, la care mer­geam din când în când, pentru rafi­narea accentului şi do­zarea optimă a rit­mului vorbirii, în aşa fel încât să vorbesc o engleză pe care să o înţeleagă o audienţă globală. Ştiam că dacă vreau să fac corespondenţe în limba engleză, trebuie să mă antrenez, la fel cum am făcut-o în limba română. Apoi am decis că trebuie să-mi de­finitivez studiile superioare şi m-am gândit că vreau să o fac tot acolo. Nu-mi permiteam să locuiesc şi să trăiesc la Londra, aveam totuşi o profesie aici, aşa că am căutat variante de studiu part-time. În 2008, m-am înscris la "Open Uni­versity" şi am început să muncesc temeinic pentru o licenţă în Ştiinţe Sociale. Acolo am aflat ce în­seamnă ade­vă­ratul învăţământ la distanţă, cât de sen­sibilă e ches­tiunea plagiatului în sistemul britanic şi câte softuri s-au inventat pentru a face imposibil să furi munca altuia ca să obţii titluri academice. Mi-a fost de mare folos faptul că mi-am ales materiile de studiu în funcţie de preocu­pările mele, iar asta m-a ajutat, în primul rând, să mă maturizez ca jur­nalist. Am urmat cursuri de ştiinţe politice, so­ciologie, istoria filmului şi a televiziunii, unul fi­nanciar şi altul de management, care mi s-au părut in­fernale, dar pe care le-am ales tocmai pentru că ştiam că am lacune în domeniul ăsta, şi un curs din programa de istoria religiilor. Ăsta e cursul care m-a atras cel mai mult şi la care am avut cele mai bune rezultate, s-a numit "Islamul şi Occidentul. Politica de coexistenţă a musulmanilor şi creştinilor în Vestul Europei". A fost foarte greu să duc la bun sfârşit facultatea asta, ori nu aveam timp destul, ori mă împotmoleam cu banii. Mi-am plătit integral studiile, nu am bene­ficiat de vreo bursă sau sponsorizare, a fost inves­tiţia mea în totalitate şi m-a afectat foarte mult faptul că s-au triplat taxele la un moment dat pentru învăţământul universitar britanic. Anul trecut am reuşit, în sfârşit, să strâng toate creditele necesare pentru o licenţă cu dublă specializare, în ştiinţe so­ciale şi ştiinţe politice, iar în aprilie, de ziua Reginei Elisabeta a II-a, am fost la cere­monia de absolvire. Aşa s-a nimerit: să îm­brac roba de absolvent la Londra în ziua în care Regina Marii Britanii sărbătorea ală­turi de soţii Obama, la Castelul Windsor, împlinirea vârstei de nouăzeci de ani. Me­tropola era în sărbătoare!

"Urmează Summit-ul NATO de la Varşovia. N-aş zice că vacanţa este o prioritate"

- Ce urmează acum profesional pentru tine, Sanda? Către ce alt mare subiect te îndrepţi?

- Peste câteva zile, plec la Summit-ul NATO, de la Varşovia. Fără îndoială că va fi foarte interesant, în lumina ultimelor eve­nimente din Marea Britanie şi pe fondul crizei refugiaţilor.

- Muncă şi iar muncă. Oare pentru tine mai ai timp? Truda asta continuă nu te toceşte?

- După delegaţia de la Londra, chiar a trebuit să-mi iau nişte timp pentru refacere. A plouat mult, au fost inundaţii acolo, am stat în vânt şi umezeală, multă muncă, somn puţin, aşadar, m-am întors epuizată. Dar nu vreau să mă plâng, oboseala trece, acumulările rămân.

- V-aţi plănuit vacanţa, tu şi Liviu?

- Ne-am făcut nişte planuri şi rezervări la în­ceputul anului, dar asta, înainte ca Liviu să îşi schimbe locul de muncă, aşa că am fost nevoiţi să le anulăm. Soţul meu a devenit între timp purtătorul de cuvânt al Guvernului, iar asta atrage automat o serie de ajustări în viaţa noastră de familie. Mo­mentan, n-aş spune că vacanţa e o prioritate, dar, când va fi oportun, sigur vom găsi o destinaţie în apropiere, ca să ne odihnim şi să căpătăm un pic de bronz. Geografia chiar ţine cu noi, românii, când vine vorba să pleci repede într-o vacanţă.