Neamul Cândeştilor

- Mărirea şi decăderea unei familii de cneji din Ţara Haţegului, care a ajuns să se înrudească cu Prinţul Charles -

Glorie în ruină

În '45, când trupele sovietice au intrat în Ţara Haţegului, ofiţerii ruşi au început a-i întreba pe oame­nii locului unde e "groful"? Aflaseră că e un grof mare în zonă şi voiau să-l scuture de bani şi de podoabe şi-apoi să petreacă de voie prin beciu­rile pline de vinuri alese ale palatelor. L-au căutat la cas­te­lul de la Sântămărie Orlea, l-au căutat prin Haţeg, au sco­tocit după el şi pe la vechea curte nobi­lia­ră de la Râu de Mori. Dar şi bătrâ­nul grof Gabor Ken­deffy, şi nevasta lui, şi fiul Miki cu cele­bra lui soţie, cea mai frumoasă femeie din Ardeal, toţi se as­cun­seseră bine, să n-ajungă de batjocura soldaţilor ruşi, care au ras tot ce au prins prin curţile şi pivniţele lor. Ruşii au plecat cu frontul, după o vreme, dar comunis­mul a rămas după ei, să prăpădească tot ce mai era de prăpădit din averea marii familii nobiliare ardelene Kendeffy, care - spun bătrânii - era mai vastă chiar şi după Marea Unire, decât cea a Casei Regale a Româ­niei.
Câteva zile, nu mai mult, au fost de ajuns, pentru ca grofii Kendeffy să ajungă, de la a fi stăpâni peste întreaga Ţară a Haţegului, peste zeci de mii de hectare de pământ şi mii de hectare de pădure în Munţii Rete­zat, peste cele mai moderne ferme agricole şi cele mai noi instalaţii de exploatare a lemnului, peste câteva castele şi câte şi mai câte case, la a ajunge chiriaşi, vai şi amar, în două camere improvizate într-unul dintre grajdurile unde, mai an, îşi ţineau vitele. Umilit de statul comunist, bătrânul Gabor Kendeffy n-a vrut nici în ruptul capului să părăsească România, pentru Ungaria sau Austria, unde trăiau demult sau unde se refugiaseră, după război, rudele sale."Eu aici vreau să mor, printre strămoşii mei!", le spunea groful haţe­ganilor care-l sfătuiau să fugă. Ajutat de ei, bătrânul Gabor s-a aciuat, nostalgic, ani de zile, prin cămăru­ţele fostelor sale proprietăţi, până când a fost dibuit de mai-marii Partidului şi obligat să-şi mute domici­liul la oraş, în Haţeg. Confiscate de stat şi transfor­mate în sedii de cooperative agricole de producţie, în depozite de cereale şi grajduri de vite, măreţele castele ale nobililor Kendeffy s-au degradat tot mai mult, an după an. Când a murit, în '62, amărât, vai de el, ulti­mul mare descendent al vechii familii de cneji români de la Râu de Mori (maghiarizaţi în secolul 14), a mai prins în picioare zidurile ridicate cu râvnă şi cu mân­drie de străbunii săi. Dacă ar vedea ce s-a ales azi din toată moştenirea de mare nobleţe, veche de peste 700 de ani a familiei sale, s-ar răsuci în mormânt! Retro­ce­dat acum câţiva ani, superbul castel de la Sântă­mărie Orlea zace sub lacăt, în urma unui încurcat răz­boi juridic între moştenitori, în vreme ce, distrusă şi prădată programatic după Revoluţie, ţiglă cu ţiglă, cărămidă cu cărămidă şi grindă cu grindă, vechea curte nobiliară de secol XV a cnejilor români din chiar centrul comunei Râu de Mori nici măcar nu a mai fost revendicată!

"Bine aţi venit să vedeţi dezastrul!"

Panouri pompoase te îndrumă, cum ieşi din Haţeg, înspre "Curtea nobiliară a Cândeştilor", cum e cu­nos­cută familia Kendeffy în istoriografia română. Te aştepţi să vezi nişte ruine frumos îngrijite, ca la Sar­mizegetusa, dar nimereşti în nişte bălării ce înghit ce-a mai rămas după 25 de ani de iresponsabilitate a statului român. De fapt, indicatoarele de la drumul mare nu duc la "Curtea nobiliară a Cândeştilor", ci la povestea tristă a distrugerii lor, pe care o spun, chiar la faţa locului, alte câteva panouri. "Deşi era inclus în Programul Naţional de Restaurare, în ca­drul căruia au fost exe­cutate unele inter­ven­ţii de urgenţă, şantierul a fost aban­donat şi ansamblul a fost lăsat pradă dis­tru­gerii. Un monu­ment deosebit de pre­ţios pentru istoria Transilvaniei, parte dintr-un peisaj cultu­ral cu valoare excep­ţională al Ţării Haţe­gului, este condam­nat, astfel, la dispari­ţie", scrie pe unul din­tre panourile ce străjuiesc zidurile prăbuşite pe ju­mă­tate. În loc să glorifice frumuseţea unui vechi palat nobiliar, afişele de la faţa locului deplâng, ca nicăieri în lume, halul în care se găsesc clădirile pe care le prezintă lumii!
În fosta curte interioară a mi­nu­natului ansamblu rezidenţial de odinioară, ciulinii sunt mai înalţi decât zidurile, în vreme ce capela de incintă, în care se rugau primii Cândeşti, arată ca un container de deşeuri. Natura înghite, încet-în­cet, ultimele urme ale uneia dintre cele mai faimoase şi mai bogate familii din Ardeal. Flori mari, galbene şi violete, cresc pe perva­zul vechilor fereşti. Când apar acolo, din când în când, bântuind prin locurile dragi lor, nălucile vechilor domniţe de Râu de Mori pot să admire acum, suprapus pes­te micuţa biserică medievală de peste drum de Curţile nobiliare, acoperişul înalt şi roşu al unui ditai palat ţigănesc. Kitsch-ul în­flo­reşte la doi paşi de ruinele ma­rii istorii a Transilvaniei! Am por­nit pe urmele acestui panou trist, pentru a afla glorioasa poveste dindărătul ruinelor de la Râu de Mori. O poveste care începe, ca orice poveste frumoasă din Ţara Haţegului, de la un păstor român, trece prin marile cruciade anti-oto­mane ale lui Iancu de Hune­doa­ra, în care cnejii de Râu de Mori au luptat cot la cot cu prin­cipele transilvan, şi duce, după alte câteva sute de ani, până la Casa de Saxa Coburg Gotha şi, de acolo, la Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi la Prinţul Charles, înfocatul "propagator" al naturii şi al tradiţiilor vechi româneşti.

Legenda lui "Când o fi"

Cânde, Cândea, Kendeffy, Kende, Candreş sau Kan­deressy... Aşa îi reţin documentele istorice şi tra­ta­tele de istorie medievală pe urmaşii bravului cneaz român Nicolae, zis "Kende" de Râu de Mori. Kende a trăit înainte de 1300, iar Regele Ungariei îl numeşte, într-o scrisoare, "nobilul nostru valah". După unii specialişti, ar fi chiar prima menţiune a unui nobil de origine română în Ardealul cucerit de unguri! "Ken­de" va rămâne, încă vreo 200 de ani după Nicolae, porecla cnejilor de Râu de Mori, până când se impune moda numelor de familie ungureşti, în rândul nobili­mii. "De unde vine acest «Kende» şi, apoi, numele de Kendeffy al acestei vechi familii româneşti?", l-am întrebat pe Dacian Muntean, preşedintele Asociaţiei SENS din Hunedoara, un pasionat cunoscător al isto­riei şi al legendelor haţegane. "În regiune s-a păstrat o poveste savuroasă despre originea numelui Ken­deffy", răspunde zâmbitor Dacian Muntean. "Legenda spune că, odată, demult, pe când Împăratul umbla la vânătoare prin Retezat, urmărind o căprioară, s-a îndepărtat atât de mult de oamenii săi, încât nici că a mai putut să găsească drumul înapoi. Rătăcind prin munţi, a întâlnit un cioban, pe care l-a rugat să îl scoată la luminiş. «Om bun, m-am rătăcit prin pădu­rile astea dese şi ţi-aş fi recunoscător de m-ai îndruma către ai mei. Ştii să îmi arăţi drumul cel bun?». «D'apăi no... Oi şti, dară. Numa' că îi sară târzâu şî drumu-i lung. Ţ'oi zâce mâine. Amu', merem la stână, mâncăm oarece şî nie hodinim», îi răspunde ciobanul. Împăratul se lăsă condus la stână, mâncă din brânza de oaie şi din mămăligă şi dormi sub un cojoc gros. A doua zi, ciobanul îl scoase pe Împărat la luminiş. De-acolo, de sus, se vedea toată Ţara Haţegului şi, nu departe, se zăreau vânătorii împărăteşti, care scotoceau pădurea în căutarea Alteţei Sale. Fericit că a scăpat teafăr, Împăratul îi promite ciobanului: «Om bun, pentru tot ce ai făcut pentru mine, o să te fac stă­pân peste tot ţinutul ăsta frumos, care se vede în vale. Toată Ţara Haţegului va fi a ta! Spune-mi numele tău să îl scriu şi să dau de ştire, să ţi se facă actele cât mai repede!». Auzind promisiunea, ciobanul, care auzise multe scorneli la viaţa lui, scrută zarea şi şopti, ca pentru sine, hâtru şi neîncrezător, deopotrivă: «No, repede amu'... Când o fi...». Împăratul prinse din zbor acest «Când o fi» şi notă repede, pe un colţ de piele: «Kendefi». «No, foarte bine! Dragă Kendefi, să te pregăteşti! În curând te chem la curte să te înno­bilez!»". Şi "Kendeffy" aveau să scrie scribii de la can­celaria imperială pe actele prin care ciobanul ro­mân devenea stăpân peste toată Ţara Haţegului.

Blazonul nobiliar cu ciobănaş valah

Dar Dacian Muntean a săpat mai mult în spatele frumoasei legende a lui "Când o fi" şi a descoperit sen­suri ascunse ale poreclei "Kende", dată cnejilor români. După ocuparea Ardealului, românii din Ţara Haţegului, aprigi în lupte, au câştigat, prin faptele lor, respectul principilor Transilvaniei. Au primit grade militare importante, unul dintre ele fiind cel de "Kende", echivalentul termenului de "Căpitan" sau "Căpetenie", cuvânt despre care lu­cră­rile de la Academia Română spun că ar fi fost preluat de unguri de la khazari, în timpul mi­gra­ţiei. Aşa s-a ajuns ca unul dintre cnejii de Râu de Mori, un căpitan de plai ha­ţegan, care conducea trupele de vână­tori arcaşi din zonele înalte ale Ţării Haţegului, să fie numit "Kende", iar urmaşii săi să fie cunoscuţi drept "Kende de Ma­lomwiz" însemnând "Căpitan de Râu de Mori". Atunci când au apărut nu­mele de familie, urmaşii şi-au zis "Ken­deffy", adică "Fiii căpitanului". Dacian Muntean a mai făcut o desco­perire interesantă. În sanscrită, cuvân­tul "kanda" înseamnă "săgeată". "Sim­bolul de pe blazonul cnejilor «Kende» de Râu de Mori este chiar un arcaş care trage cu o săgea­tă. Da­că ne imaginăm că unele cu­vinte din limba europeană primor­dială, care seamănă cel mai bine cu sanscrita, s-au păstrat puţin defor­mate, peste secole, putem crede că numele «Ken­de» este chiar simbolul familiei: să­geata". Într-adevăr, istoria şi legenda se întâlnesc, ca un dat, pe stema nobiliară a familiei, pe care tronează un cioban valah, cu cuşmă de dac pe cap, cu bundă miţoasă pe umeri şi cu săgeata întinsă în arc, gata de luptă. "Căpitanul de arcaşi", aşa s-ar traduce porecla primului cneaz român din inima Ţării Haţegului. Nu­mele nu e unguresc, aşa cum s-a cre­zut, ci mult mai tainic, în sensuri ce se contopesc cu însăşi istoria acestei mari familii ardelene.

Căpitanii lui Iancu de Hunedoara

De la Nicolae, "Căpita­nul" de la 1300, vreme de mai multe generaţii, destinul ma­rii familii de cneji de la Râu de Mori trece prin foc şi sa­bie. Fiul său e ucis de Princi­pele Transilvaniei pentru că ar fi sărit în ajutorul unui Ba­sarab din Ţara Românească, frate de sânge cu el. Faptul confirmă puternicele legături ale "Căpitanilor" de Râu de Mori cu celelalte provincii valahe: "Există o teorie care spune că descălecatul Ţării Româneşti s-a făcut din Ţara Haţegului şi că neamul Basa­rabilor ar fi venit de aici, unde avem cea mai mare densitate a acestui nume încă din Evul Mediu. Se pare că Basarabii erau nea­muri cu unii dintre cnejii haţegani", crede Dacian Mun­tean. După încă o generaţie, nepoţii cneazului Nicolae devin cei mai vestiţi luptători din tot regatul. Căpitanii de arcaşi Kende şi Ioan, alături de cei patru feciori ai acestuia, sunt cei mai apropiaţi sfetnici şi gărzile personale ale lui Iancu de Hunedoara! Şi Iancu de Hunedoara, şi Matia Corvinul, îi numesc pe cei şase nobili de Râu de Mori "familiarii noştri fideli". În toate marile bătălii ale lui Iancu în apărarea creştină­tăţii, "Căpitanii" sunt lângă el, îl apără de duşmani, iar la final, îi stau la căpătâi, în cortul de la Zemun, un­de marele domn moare, răpus de ciumă. Atât de mult îi aprecia Iancu, încât, într-o bătălie din Serbia, i-a desemnat pe căpitanii cândeşti să aibă grijă de însuşi regele Vladislav Iagiello, iar ei "au stat nedespărţiţi în apropierea lui şi, cu vărsarea propriului sânge, au făcut vitejii mai minunate decât se poate închipui", spun documentele.
Sunt pline cronicile vechi de faptele de arme ale no­bililor de Râu de Mori: un Kende moare cu arma în mână, trecut de 70 de ani, prin Slovacia, apărând o cetate primită în dar de la rege, unui nepot de-al său i s-a ridicat un mare monument, în formă de buzdugan, în Pasul Vulcan, unde luptase eroic cu turcii... Arcaşii de la Râu de Mori sunt o unitate de elită a armatei regale, iar asta se vede şi în statutul de care se bucură, şi în felul în care prosperă, generaţie după generaţie. Primesc întinse posesiuni, li se lasă în grijă importanta vamă de la intrarea dinspre Banat spre Ţara Haţegului, ca şi vama de la Sântămărie Orlea, primesc în dar mun­ţii care merg dinspre Ţara Haţegului înspre Petroşani. Mai mult, au şi "dreptul paloşului", dreptul de a judeca şi de a condamna la moarte, lucru extraor­dinar pe vremea aceea pentru o familie de români în Regatul Maghiar!

Străbunicul lui Charles

Treptat, treptat, din mici nobili de ţară, de Râu de Mori, urmaşii bătrânului "Căpitan" Nicolae devin conţi. După 1600, ciobănaşul român cu cuşmă pe cap dispare de pe blazon, înlocuit de doi arcaşi cu mustăcioarele răsucite în sus, îmbrăcaţi în uniforme roşii, ungureşti, cu găitane. Cândeştii erau în plină ma­ghiarizare, după un lung şir de alianţe prin căsătorii cu familii nobiliare puter­nice. Neamul Kendeffy urcă tot mai sus: la 1700 şi ceva, Agnes Kendeffy se căsă­toreşte cu un baron de Oradea, apoi, ne­poata ei, Claudine Rhedey de Sângior­giu de Pădure se mărită după ducele de Teck. Claudine Rhedey este stră-străbu­nica Reginei Elisabeta a II-a a Marii Bri­tanii şi stră-stră-străbunica Prinţului Charles. Practic, conform arborelui ge­nea­logic al familiei Kendeffy, al 22-lea stră-străbunic al Prinţului Charles de Wales este chiar bătrânul cneaz român Nicolae, "Căpitanul" de Râu de Mori! Până să ajungă, însă, să acceadă spre tronul Marii Britanii, familia Kendeffy îşi câştigă un loc tot mai solid în Regatul Maghiar. La un moment dat, Cândeştii ajunseseră atât de bogaţi, încât îi împru­mutau cu bani pe regi şi pe principi. Când, pe la 1700, Alexius Kendeffy şi soţia sa termină construcţia superbului castel de la Sântămărie Orlea, îşi permit să scrie pe placa de la intrare că sunt oameni de încredere ai regelui şi ai prin­cipelui Transilvaniei, atât pentru treburi interne, cât şi externe... După 300 de ani, Cândeştii sunt la fel de influenţi ca pe vremea când luptau alături de Iancu de Hunedoara.
"Cu toate că s-a maghiarizat cu timpul, puternica familie a «Căpitanilor» de Râu de Mori a avut un mare rol în spriji­nirea culturală şi spirituală a ro­mâ­nilor din Ardeal. Aici, în Ha­ţeg, s-au conservat foarte bine cul­tura şi spiritualitatea româ­neas­că, iar asta se vede, în primul rând, la bisericile de piatră. Ţara Haţegului este una dintre puţinele zone din Regatul maghiar unde românii au avut voie să-şi ridice bi­serici de piatră. De obicei, ei nu aveau voie, vedeţi în Maramureş sau în Apuseni, unde erau toate din lemn. Aici era un statut mai aparte, în­tă­rit de puterea mili­tară a românilor, de corpul acesta de elită pe care îl dădea Ţara Haţegului", spune Da­cian Muntean. De altfel, unul dintre cei şase luptători din garda lui Iancu comandă călugărilor mânăstirii Colţ de la Râu de Mori, o frumoasă lucrătură în argint, pentru un tetra­evan­gheliar, pe care o donează Mânăs­tirii Neamţului, în Moldova. Suntem aproape de anul 1500 şi, în ciuda puternicelor legături cu regalitatea maghiară, străne­poţii lui Nicolae "Kende" nu îşi uita­seră încă originile valahe şi ortodoxe.
Mă întorc la Râu de Mori, trec pe la Mânăsti­rea Colţ, apoi revin la "Curţile nobiliare ale Cândeştilor" şi dau un ocol minunii de biserică de piatră de peste drum. O bisericuţă smerită, ascunsă după un gard înalt, ca şi cum i s-ar fi urât de lumea asta. Sprijinită de ea, se află o frumoasă placă de mormânt, din marmură romană, de la Sarmi­zegetusa. Biserica e datată de prin secolul XIV, dar sigur e mai veche, asemeni neamului de arcaşi valahi de la Râu de Mori. Mă aşez în iarbă şi mă gândesc la vorbele lui Dacian Mun­tean, la anii aceia de ev mediu, în care valahii luptau cu arcul şi cu sabia în mână pentru dreptul de a-şi ridica biserici de piatră şi mă izbeşte, peste drum, din nou, imaginea deplora­bilă a ruinelor fostei curţi nobiliare.
Intru la primarul Niculiţă Mang, de la Râu de Mori, să mă lămuresc ce s-a întâmplat, de fapt, cu Curţile nobiliare.

- Domnule primar, cum se poate ca acest ansamblu atât de valoros, să arate atât de jalnic?

- Cu Curţile nobiliare e o întreagă poveste. Eu am vrut să accesez un proiect european, atât pentru Cetatea Colţ, cât şi pe Curţile Nobiliare. Din păcate, şi proiectele astea se fac ca să nu le poţi accesa. La Curţile nobiliare, pe cartea fun­ciară (CF) apare ca titular Statul Român. Acum, însă, este pe rol un proces între moştenitorii familiei Kendeffy şi Academia Română. Toate CF-urile care aveau legătură cu familia Kendeffy au fost blocate, până la rezolvarea procesului, ca să nu se poată în­străina nimic. Am făcut cerere de interven­ţie în proces, ca să scoatem Curţile nobiliare de pe rol, pentru că ele nu au fost nici măcar solicitate pentru retrocedare de către moşte­nitori, dar nu am avut succes...

- Înţeleg de la bătrânii din sat că aceste Curţi nobiliare erau în bună stare înainte de 1989. Ce s-a întâmplat cu ele, de arată mai rău decât după o invazie tătară?

- Curţile erau în stare perfectă, erau utilizate, ba mai mult, un corp de clădire a fost folosit, vreo 15 ani, drept cămin cultu­ral. Era reparată tencuiala, aveau acoperiş, tâmplărie, tot-tot-tot. După 1990, la un moment dat, muzeul din Deva s-a ocupat de Curţi, apoi, cei care au fost aici, în primărie, i-au lăsat pe hoţii din zonă să de­vasteze totul. Între 1990 şi 1996 s-a produs prăpă­dul. Au luat lemnele, au luat tabla... Acum am vrea să reparăm stricăciunile, dar suntem legaţi de mâini şi de picioare...

Ultimul Kendeffy

Nicicum nu şi-ar fi imaginat bătrânul grof Gabor Kendeffy că din frumoasa curte nobiliară pe care i-o lăsase pe mână, între războaie, vrednicului său băiat, Miklos, se va alege praful în numai 50 de ani! Doar de-asta nu s-a lăsat dus din România, nici măcar după ce, într-o dimineaţă ploioasă, mai marii comunişti i-au bătut în uşă şi i-au pus în vedere că trebuie să elibereze toate locuinţele şi că toată averea lui intră în proprietatea poporului. N-a avut puterea să protes­teze, ştia bine că nu are cu cine se pune, dar nici nu voia să le dea satisfacţie comuniştilor şi să plece. "Nu", le repeta foştilor săi argaţi de la castel, "eu nu mă duc nicăieri, eu aci vreau să mor, în Haţeg, aci vreau să fiu îngropat!". Voia să rămână măcar el, să păzească din ochi, cât l-or mai ţine ochii, pământurile şi castelele pe care stră­moşii lui nu le-au înstrăinat nimănui, niciodată, nici măcar lacomilor principi ai Transilvaniei.
"Pe groful Gabor şi pe «grofoanea» lui i-o scos din castel şi i-o băgat într-un fost grajd. Un grajd le-o dat! Da' ei n-or vrut să plece, o' vrut să moară aici", îmi spune Petru Lu­chini din Sântămărie Or­lea, fiul unor muncitori de origine italiană, care au lucrat pentru fostul grof şi care i-au rămas apropiaţi şi după venirea comunis­mu­lui. Petru Luchini stă chiar peste drum de castelul din Sântămărie Orlea, unde, între războaie, bunica sa fu­sese bucătăreasă, iar ma­ma cameristă a familiei Kendeffy. Groful şi "gro­foanea" erau nişte oameni cum rar s-a pomenit, con­fir­mă Petru Luchini spusele altor bătrâni din sat, care au mai prins vremurile de demult.În timp ce majo­ritatea marilor familii nobiliare au decăzut cu trecerea secolelor, Cândeştii au prosperat şi la început de secol XX, chiar şi după ce au cedat statului român întinse suprafeţe de teren, pentru împroprietărirea ţăranilor care înfăptuiseră Marea Unire. Cumpătaţi şi întreprin­zători, ţineau pe umerii lor toată Ţara Haţegului. Nobili cu ştaif, au rămas ataşaţi de pământul stră­moşilor lor până la moar­te. "Ei or fost o familie foarte bună, nu ca mo­şierii de demult. Averea lor se întindea până la Câmpul lui Neag, în Re­tezat, şi până la Sibiu. Erau mai avuţi decât Re­gele Mihai! Aveau trac­toa­re cu care lucrau tere­nul, aveau multe slugi, aveau fabrică de cheres­tea la care lucrau italieni veniţi din nordul Italiei, de pe lângă Udine, ca stră­bunicul meu", spune domnul Luchini. "Groful avea fermă de vaci, şi în fiecare zi trimitea un ştraf de lapte în Valea Jiului, la copiii săraci. Aici, unde e şcoala, era o tabără pentru copiii minerilor din Valea Jiului, totul pe spezele grofului. Apoi, groful contri­buia şi la întreţinerea armatei române, că pe atunci moşierii ca el întreţineau armata. Când era Crăciu­nul, fiecare copil primea cadou un rând de haine, iar la Paşte, iară. Cine rămânea fără grâu sau de-ale gurii, mergea sus în sat, la un om al grofului, care avea un registru, şi-şi lua pe datorie, apoi lucra, la schimb, pentru grof. Oameni tare cumsecade, nu me­ritau batjocura ce-au primit-o, că n-or făcut rău la nimeni, numai bine de-or putut", îi plânge Petru Lu­chini pe ultimii grofi Kendeffy.

Ultimul drum

"Ştiu de la părinţii mei că ultimul Kendeffy ajun­sese într-o situaţie foarte precară. Le luaseră tot, şi maşinile, şi caii... Tata se mai îndura de bietul grof şi îl lua cu căruţa, mai făcea pe cărăuşul când îl vedea bântuind de unul singur între Râu de Mori, Haţeg şi Sântămărie Orlea", îmi povesteşte Niculiţă Mang, primarul din Râu de Mori.
Ajunseseră la sapă de lemn, bietul Gabor şi "gro­foanea" lui, dar nu s-ar fi plâns o dată cuiva! Nu se puteau coborî la asta, ei, care erau urmaşii mândrilor "Căpitani" de odinioară! Ajutaseră pe atâţia în anii dinainte, şi-acum, după ce-au venit comuniştii, mulţi s-ar fi făcut luntre-punte să le poată întoarce ajutorul. "Erau destui oameni în Sântămărie Orlea care lucraseră la el şi care îl invitau pe grof, dumi­nica, la masă", îşi aminteşte Petru Luchini, de bătrânul Kendeffy, îmbrăcat mereu la patru ace, ca un veritabil nobil, care le trecea adesea pragul casei. Dar Gabor nu intra decât în casele celor foarte apropiaţi, nu voia ca lumea să-i simtă durerea.
Şi-l aminteşte, ca ieri, pe ultimul grof Ken­deffy. "Nu era asfalt pe atunci, era drum pie­truit pe-aici, prin faţa casei", şi pe drumul ăsta venea, zi de zi, şotânc-şotânc, la 80 şi ceva de ani, bătrânul Gabor. Îşi începea ziua mergând la Râu de Mori, să vadă de Curţile nobiliare, să se asigure el că-s tot acolo şi că-s în bună ordine, chit că deveniseră depozitele de cartofi şi de porumb ale CAP-ului. Apoi aştepta câte o căruţă să-l întoarcă înapoi în Haţeg. "De-acolo venea pe jos, în fiecare după-amia­ză, până aici, la pod. Se punea la umbră, sub un gard, să nu bage nimeni de seamă, şi se uita absent, câte un ceas, două, la castel. Altceva nu mai putea face, că acolo era acuma Gostatul", spune Petru Luchini.
Într-o seară, parcă prin 1962, l-au găsit fără suflare pe bătrâ­nul Gabor. Era întins într-un şanţ, pe marginea drumului, pe lângă fabrica de bere. Pornise să mai vadă o dată castelul de la Orlea şi curtea semeaţă de la Râu de Mori... "Ce ţi-i şi cu lumea asta! O sfârşit într-un şanţ, ultimul grof Kendeffy", vuia, a doua zi, toată Ţara Haţegului.


Autorul mulţumeşte pentru ajutorul do­cumentar lui Dacian Muntean, preşedintele asociaţiei SENS şi curatorul şi ghidul expoziţiilor "Legendarium", care pot fi vizitate la Sarmizegetusa (vizavi de ruinele oraşului roman) şi în Comuna Gene­ral Berthelot. Dacian Muntean poate fi con­tac­tat pe site-ul http://www.visithateg.com/#!blank-3/k0vmp.