Glorie în ruină
În '45, când trupele sovietice au intrat în Țara Hațegului, ofițerii ruși au început a-i întreba pe oamenii locului unde e "groful"? Aflaseră că e un grof mare în zonă și voiau să-l scuture de bani și de podoabe și-apoi să petreacă de voie prin beciurile pline de vinuri alese ale palatelor. L-au căutat la castelul de la Sântămărie Orlea, l-au căutat prin Hațeg, au scotocit după el și pe la vechea curte nobiliară de la Râu de Mori. Dar și bătrânul grof Gabor Kendeffy, și nevasta lui, și fiul Miki cu celebra lui soție, cea mai frumoasă femeie din Ardeal, toți se ascunseseră bine, să n-ajungă de batjocura soldaților ruși, care au ras tot ce au prins prin curțile și pivnițele lor. Rușii au plecat cu frontul, după o vreme, dar comunismul a rămas după ei, să prăpădească tot ce mai era de prăpădit din averea marii familii nobiliare ardelene Kendeffy, care - spun bătrânii - era mai vastă chiar și după Marea Unire, decât cea a Casei Regale a României.
Câteva zile, nu mai mult, au fost de ajuns, pentru ca grofii Kendeffy să ajungă, de la a fi stăpâni peste întreaga Țară a Hațegului, peste zeci de mii de hectare de pământ și mii de hectare de pădure în Munții Retezat, peste cele mai moderne ferme agricole și cele mai noi instalații de exploatare a lemnului, peste câteva castele și câte și mai câte case, la a ajunge chiriași, vai și amar, în două camere improvizate într-unul dintre grajdurile unde, mai an, își țineau vitele. Umilit de statul comunist, bătrânul Gabor Kendeffy n-a vrut nici în ruptul capului să părăsească România, pentru Ungaria sau Austria, unde trăiau demult sau unde se refugiaseră, după război, rudele sale. "Eu aici vreau să mor, printre strămoșii mei!", le spunea groful hațeganilor care-l sfătuiau să fugă. Ajutat de ei, bătrânul Gabor s-a aciuat, nostalgic, ani de zile, prin cămăruțele fostelor sale proprietăți, până când a fost dibuit de mai-marii Partidului și obligat să-și mute domiciliul la oraș, în Hațeg. Confiscate de stat și transformate în sedii de cooperative agricole de producție, în depozite de cereale și grajduri de vite, mărețele castele ale nobililor Kendeffy s-au degradat tot mai mult, an după an. Când a murit, în '62, amărât, vai de el, ultimul mare descendent al vechii familii de cneji români de la Râu de Mori (maghiarizați în secolul 14), a mai prins în picioare zidurile ridicate cu râvnă și cu mândrie de străbunii săi. Dacă ar vedea ce s-a ales azi din toată moștenirea de mare noblețe, veche de peste 700 de ani a familiei sale, s-ar răsuci în mormânt! Retrocedat acum câțiva ani, superbul castel de la Sântămărie Orlea zace sub lacăt, în urma unui încurcat război juridic între moștenitori, în vreme ce, distrusă și prădată programatic după Revoluție, țiglă cu țiglă, cărămidă cu cărămidă și grindă cu grindă, vechea curte nobiliară de secol XV a cnejilor români din chiar centrul comunei Râu de Mori nici măcar nu a mai fost revendicată!
"Bine ați venit să vedeți dezastrul!"
Panouri pompoase te îndrumă, cum ieși din Hațeg, înspre "Curtea nobiliară a Cândeștilor", cum e cunoscută familia Kendeffy în istoriografia română. Te aștepți să vezi niște ruine frumos îngrijite, ca la Sarmizegetusa, dar nimerești în niște bălării ce înghit ce-a mai rămas după 25 de ani de iresponsabilitate a statului român. De fapt, indicatoarele de la drumul mare nu duc la "Curtea nobiliară a Cândeștilor", ci la povestea tristă a distrugerii lor, pe care o spun, chiar la fața locului, alte câteva panouri. "Deși era inclus în Programul Național de Restaurare, în cadrul căruia au fost executate unele intervenții de urgență, șantierul a fost abandonat și ansamblul a fost lăsat pradă distrugerii. Un monument deosebit de prețios pentru istoria Transilvaniei, parte dintr-un peisaj cultural cu valoare excepțională al Țării Hațegului, este condamnat, astfel, la dispariție", scrie pe unul dintre panourile ce străjuiesc zidurile prăbușite pe jumătate. În loc să glorifice frumusețea unui vechi palat nobiliar, afișele de la fața locului deplâng, ca nicăieri în lume, halul în care se găsesc clădirile pe care le prezintă lumii!
În fosta curte interioară a minunatului ansamblu rezidențial de odinioară, ciulinii sunt mai înalți decât zidurile, în vreme ce capela de incintă, în care se rugau primii Cândești, arată ca un container de deșeuri. Natura înghite, încet-încet, ultimele urme ale uneia dintre cele mai faimoase și mai bogate familii din Ardeal. Flori mari, galbene și violete, cresc pe pervazul vechilor ferești. Când apar acolo, din când în când, bântuind prin locurile dragi lor, nălucile vechilor domnițe de Râu de Mori pot să admire acum, suprapus peste micuța biserică medievală de peste drum de Curțile nobiliare, acoperișul înalt și roșu al unui ditai palat țigănesc. Kitsch-ul înflorește la doi pași de ruinele marii istorii a Transilvaniei! Am pornit pe urmele acestui panou trist, pentru a afla glorioasa poveste dindărătul ruinelor de la Râu de Mori. O poveste care începe, ca orice poveste frumoasă din Țara Hațegului, de la un păstor român, trece prin marile cruciade anti-otomane ale lui Iancu de Hunedoara, în care cnejii de Râu de Mori au luptat cot la cot cu principele transilvan, și duce, după alte câteva sute de ani, până la Casa de Saxa Coburg Gotha și, de acolo, la Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii și la Prințul Charles, înfocatul "propagator" al naturii și al tradițiilor vechi românești.
Legenda lui "Când o fi"
Cânde, Cândea, Kendeffy, Kende, Candreș sau Kanderessy... Așa îi rețin documentele istorice și tratatele de istorie medievală pe urmașii bravului cneaz român Nicolae, zis "Kende" de Râu de Mori. Kende a trăit înainte de 1300, iar Regele Ungariei îl numește, într-o scrisoare, "nobilul nostru valah". După unii specialiști, ar fi chiar prima mențiune a unui nobil de origine română în Ardealul cucerit de unguri! "Kende" va rămâne, încă vreo 200 de ani după Nicolae, porecla cnejilor de Râu de Mori, până când se impune moda numelor de familie ungurești, în rândul nobilimii. "De unde vine acest «Kende» și, apoi, numele de Kendeffy al acestei vechi familii românești?", l-am întrebat pe Dacian Muntean, președintele Asociației SENS din Hunedoara, un pasionat cunoscător al istoriei și al legendelor hațegane. "În regiune s-a păstrat o poveste savuroasă despre originea numelui Kendeffy", răspunde zâmbitor Dacian Muntean. "Legenda spune că, odată, demult, pe când Împăratul umbla la vânătoare prin Retezat, urmărind o căprioară, s-a îndepărtat atât de mult de oamenii săi, încât nici că a mai putut să găsească drumul înapoi. Rătăcind prin munți, a întâlnit un cioban, pe care l-a rugat să îl scoată la luminiș. «Om bun, m-am rătăcit prin pădurile astea dese și ți-aș fi recunoscător de m-ai îndruma către ai mei. Știi să îmi arăți drumul cel bun?». «D'apăi no... Oi ști, dară. Numa' că îi sară târzâu șî drumu-i lung. Ț'oi zâce mâine. Amu', merem la stână, mâncăm oarece șî nie hodinim», îi răspunde ciobanul. Împăratul se lăsă condus la stână, mâncă din brânza de oaie și din mămăligă și dormi sub un cojoc gros. A doua zi, ciobanul îl scoase pe Împărat la luminiș. De-acolo, de sus, se vedea toată Țara Hațegului și, nu departe, se zăreau vânătorii împărătești, care scotoceau pădurea în căutarea Alteței Sale. Fericit că a scăpat teafăr, Împăratul îi promite ciobanului: «Om bun, pentru tot ce ai făcut pentru mine, o să te fac stăpân peste tot ținutul ăsta frumos, care se vede în vale. Toată Țara Hațegului va fi a ta! Spune-mi numele tău să îl scriu și să dau de știre, să ți se facă actele cât mai repede!». Auzind promisiunea, ciobanul, care auzise multe scorneli la viața lui, scrută zarea și șopti, ca pentru sine, hâtru și neîncrezător, deopotrivă: «No, repede amu'... Când o fi...». Împăratul prinse din zbor acest «Când o fi» și notă repede, pe un colț de piele: «Kendefi». «No, foarte bine! Dragă Kendefi, să te pregătești! În curând te chem la curte să te înnobilez!»". Și "Kendeffy" aveau să scrie scribii de la cancelaria imperială pe actele prin care ciobanul român devenea stăpân peste toată Țara Hațegului.
Blazonul nobiliar cu ciobănaș valah
Dar Dacian Muntean a săpat mai mult în spatele frumoasei legende a lui "Când o fi" și a descoperit sensuri ascunse ale poreclei "Kende", dată cnejilor români. După ocuparea Ardealului, românii din Țara Hațegului, aprigi în lupte, au câștigat, prin faptele lor, respectul principilor Transilvaniei. Au primit grade militare importante, unul dintre ele fiind cel de "Kende", echivalentul termenului de "Căpitan" sau "Căpetenie", cuvânt despre care lucrările de la Academia Română spun că ar fi fost preluat de unguri de la khazari, în timpul migrației. Așa s-a ajuns ca unul dintre cnejii de Râu de Mori, un căpitan de plai hațegan, care conducea trupele de vânători arcași din zonele înalte ale Țării Hațegului, să fie numit "Kende", iar urmașii săi să fie cunoscuți drept "Kende de Malomwiz" însemnând "Căpitan de Râu de Mori". Atunci când au apărut numele de familie, urmașii și-au zis "Kendeffy", adică "Fiii căpitanului". Dacian Muntean a mai făcut o descoperire interesantă. În sanscrită, cuvântul "kanda" înseamnă "săgeată". "Simbolul de pe blazonul cnejilor «Kende» de Râu de Mori este chiar un arcaș care trage cu o săgeată. Dacă ne imaginăm că unele cuvinte din limba europeană primordială, care seamănă cel mai bine cu sanscrita, s-au păstrat puțin deformate, peste secole, putem crede că numele «Kende» este chiar simbolul familiei: săgeata". Într-adevăr, istoria și legenda se întâlnesc, ca un dat, pe stema nobiliară a familiei, pe care tronează un cioban valah, cu cușmă de dac pe cap, cu bundă mițoasă pe umeri și cu săgeata întinsă în arc, gata de luptă. "Căpitanul de arcași", așa s-ar traduce porecla primului cneaz român din inima Țării Hațegului. Numele nu e unguresc, așa cum s-a crezut, ci mult mai tainic, în sensuri ce se contopesc cu însăși istoria acestei mari familii ardelene.
Căpitanii lui Iancu de Hunedoara
De la Nicolae, "Căpitanul" de la 1300, vreme de mai multe generații, destinul marii familii de cneji de la Râu de Mori trece prin foc și sabie. Fiul său e ucis de Principele Transilvaniei pentru că ar fi sărit în ajutorul unui Basarab din Țara Românească, frate de sânge cu el. Faptul confirmă puternicele legături ale "Căpitanilor" de Râu de Mori cu celelalte provincii valahe: "Există o teorie care spune că descălecatul Țării Românești s-a făcut din Țara Hațegului și că neamul Basarabilor ar fi venit de aici, unde avem cea mai mare densitate a acestui nume încă din Evul Mediu. Se pare că Basarabii erau neamuri cu unii dintre cnejii hațegani", crede Dacian Muntean. După încă o generație, nepoții cneazului Nicolae devin cei mai vestiți luptători din tot regatul. Căpitanii de arcași Kende și Ioan, alături de cei patru feciori ai acestuia, sunt cei mai apropiați sfetnici și gărzile personale ale lui Iancu de Hunedoara! Și Iancu de Hunedoara, și Matia Corvinul, îi numesc pe cei șase nobili de Râu de Mori "familiarii noștri fideli". În toate marile bătălii ale lui Iancu în apărarea creștinătății, "Căpitanii" sunt lângă el, îl apără de dușmani, iar la final, îi stau la căpătâi, în cortul de la Zemun, unde marele domn moare, răpus de ciumă. Atât de mult îi aprecia Iancu, încât, într-o bătălie din Serbia, i-a desemnat pe căpitanii cândești să aibă grijă de însuși regele Vladislav Iagiello, iar ei "au stat nedespărțiți în apropierea lui și, cu vărsarea propriului sânge, au făcut vitejii mai minunate decât se poate închipui", spun documentele.
Sunt pline cronicile vechi de faptele de arme ale nobililor de Râu de Mori: un Kende moare cu arma în mână, trecut de 70 de ani, prin Slovacia, apărând o cetate primită în dar de la rege, unui nepot de-al său i s-a ridicat un mare monument, în formă de buzdugan, în Pasul Vulcan, unde luptase eroic cu turcii... Arcașii de la Râu de Mori sunt o unitate de elită a armatei regale, iar asta se vede și în statutul de care se bucură, și în felul în care prosperă, generație după generație. Primesc întinse posesiuni, li se lasă în grijă importanta vamă de la intrarea dinspre Banat spre Țara Hațegului, ca și vama de la Sântămărie Orlea, primesc în dar munții care merg dinspre Țara Hațegului înspre Petroșani. Mai mult, au și "dreptul paloșului", dreptul de a judeca și de a condamna la moarte, lucru extraordinar pe vremea aceea pentru o familie de români în Regatul Maghiar!
Străbunicul lui Charles
Treptat, treptat, din mici nobili de țară, de Râu de Mori, urmașii bătrânului "Căpitan" Nicolae devin conți. După 1600, ciobănașul român cu cușmă pe cap dispare de pe blazon, înlocuit de doi arcași cu mustăcioarele răsucite în sus, îmbrăcați în uniforme roșii, ungurești, cu găitane. Cândeștii erau în plină maghiarizare, după un lung șir de alianțe prin căsătorii cu familii nobiliare puternice. Neamul Kendeffy urcă tot mai sus: la 1700 și ceva, Agnes Kendeffy se căsătorește cu un baron de Oradea, apoi, nepoata ei, Claudine Rhedey de Sângiorgiu de Pădure se mărită după ducele de Teck. Claudine Rhedey este stră-străbunica Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii și stră-stră-străbunica Prințului Charles. Practic, conform arborelui genealogic al familiei Kendeffy, al 22-lea stră-străbunic al Prințului Charles de Wales este chiar bătrânul cneaz român Nicolae, "Căpitanul" de Râu de Mori! Până să ajungă, însă, să acceadă spre tronul Marii Britanii, familia Kendeffy își câștigă un loc tot mai solid în Regatul Maghiar. La un moment dat, Cândeștii ajunseseră atât de bogați, încât îi împrumutau cu bani pe regi și pe principi. Când, pe la 1700, Alexius Kendeffy și soția sa termină construcția superbului castel de la Sântămărie Orlea, își permit să scrie pe placa de la intrare că sunt oameni de încredere ai regelui și ai principelui Transilvaniei, atât pentru treburi interne, cât și externe... După 300 de ani, Cândeștii sunt la fel de influenți ca pe vremea când luptau alături de Iancu de Hunedoara.
"Cu toate că s-a maghiarizat cu timpul, puternica familie a «Căpitanilor» de Râu de Mori a avut un mare rol în sprijinirea culturală și spirituală a românilor din Ardeal. Aici, în Hațeg, s-au conservat foarte bine cultura și spiritualitatea românească, iar asta se vede, în primul rând, la bisericile de piatră. Țara Hațegului este una dintre puținele zone din Regatul maghiar unde românii au avut voie să-și ridice biserici de piatră. De obicei, ei nu aveau voie, vedeți în Maramureș sau în Apuseni, unde erau toate din lemn. Aici era un statut mai aparte, întărit de puterea militară a românilor, de corpul acesta de elită pe care îl dădea Țara Hațegului", spune Dacian Muntean. De altfel, unul dintre cei șase luptători din garda lui Iancu comandă călugărilor mânăstirii Colț de la Râu de Mori, o frumoasă lucrătură în argint, pentru un tetraevangheliar, pe care o donează Mânăstirii Neamțului, în Moldova. Suntem aproape de anul 1500 și, în ciuda puternicelor legături cu regalitatea maghiară, strănepoții lui Nicolae "Kende" nu își uitaseră încă originile valahe și ortodoxe.
Mă întorc la Râu de Mori, trec pe la Mânăstirea Colț, apoi revin la "Curțile nobiliare ale Cândeștilor" și dau un ocol minunii de biserică de piatră de peste drum. O bisericuță smerită, ascunsă după un gard înalt, ca și cum i s-ar fi urât de lumea asta. Sprijinită de ea, se află o frumoasă placă de mormânt, din marmură romană, de la Sarmizegetusa. Biserica e datată de prin secolul XIV, dar sigur e mai veche, asemeni neamului de arcași valahi de la Râu de Mori. Mă așez în iarbă și mă gândesc la vorbele lui Dacian Muntean, la anii aceia de ev mediu, în care valahii luptau cu arcul și cu sabia în mână pentru dreptul de a-și ridica biserici de piatră și mă izbește, peste drum, din nou, imaginea deplorabilă a ruinelor fostei curți nobiliare.
Intru la primarul Niculiță Mang, de la Râu de Mori, să mă lămuresc ce s-a întâmplat, de fapt, cu Curțile nobiliare.
- Domnule primar, cum se poate ca acest ansamblu atât de valoros, să arate atât de jalnic?
- Cu Curțile nobiliare e o întreagă poveste. Eu am vrut să accesez un proiect european, atât pentru Cetatea Colț, cât și pe Curțile Nobiliare. Din păcate, și proiectele astea se fac ca să nu le poți accesa. La Curțile nobiliare, pe cartea funciară (CF) apare ca titular Statul Român. Acum, însă, este pe rol un proces între moștenitorii familiei Kendeffy și Academia Română. Toate CF-urile care aveau legătură cu familia Kendeffy au fost blocate, până la rezolvarea procesului, ca să nu se poată înstrăina nimic. Am făcut cerere de intervenție în proces, ca să scoatem Curțile nobiliare de pe rol, pentru că ele nu au fost nici măcar solicitate pentru retrocedare de către moștenitori, dar nu am avut succes...
- Înțeleg de la bătrânii din sat că aceste Curți nobiliare erau în bună stare înainte de 1989. Ce s-a întâmplat cu ele, de arată mai rău decât după o invazie tătară?
- Curțile erau în stare perfectă, erau utilizate, ba mai mult, un corp de clădire a fost folosit, vreo 15 ani, drept cămin cultural. Era reparată tencuiala, aveau acoperiș, tâmplărie, tot-tot-tot. După 1990, la un moment dat, muzeul din Deva s-a ocupat de Curți, apoi, cei care au fost aici, în primărie, i-au lăsat pe hoții din zonă să devasteze totul. Între 1990 și 1996 s-a produs prăpădul. Au luat lemnele, au luat tabla... Acum am vrea să reparăm stricăciunile, dar suntem legați de mâini și de picioare...
Ultimul Kendeffy
Nicicum nu și-ar fi imaginat bătrânul grof Gabor Kendeffy că din frumoasa curte nobiliară pe care i-o lăsase pe mână, între războaie, vrednicului său băiat, Miklos, se va alege praful în numai 50 de ani! Doar de-asta nu s-a lăsat dus din România, nici măcar după ce, într-o dimineață ploioasă, mai marii comuniști i-au bătut în ușă și i-au pus în vedere că trebuie să elibereze toate locuințele și că toată averea lui intră în proprietatea poporului. N-a avut puterea să protesteze, știa bine că nu are cu cine se pune, dar nici nu voia să le dea satisfacție comuniștilor și să plece. "Nu", le repeta foștilor săi argați de la castel, "eu nu mă duc nicăieri, eu aci vreau să mor, în Hațeg, aci vreau să fiu îngropat!". Voia să rămână măcar el, să păzească din ochi, cât l-or mai ține ochii, pământurile și castelele pe care strămoșii lui nu le-au înstrăinat nimănui, niciodată, nici măcar lacomilor principi ai Transilvaniei.
"Pe groful Gabor și pe «grofoanea» lui i-o scos din castel și i-o băgat într-un fost grajd. Un grajd le-o dat! Da' ei n-or vrut să plece, o' vrut să moară aici", îmi spune Petru Luchini din Sântămărie Orlea, fiul unor muncitori de origine italiană, care au lucrat pentru fostul grof și care i-au rămas apropiați și după venirea comunismului. Petru Luchini stă chiar peste drum de castelul din Sântămărie Orlea, unde, între războaie, bunica sa fusese bucătăreasă, iar mama cameristă a familiei Kendeffy. Groful și "grofoanea" erau niște oameni cum rar s-a pomenit, confirmă Petru Luchini spusele altor bătrâni din sat, care au mai prins vremurile de demult. În timp ce majoritatea marilor familii nobiliare au decăzut cu trecerea secolelor, Cândeștii au prosperat și la început de secol XX, chiar și după ce au cedat statului român întinse suprafețe de teren, pentru împroprietărirea țăranilor care înfăptuiseră Marea Unire. Cumpătați și întreprinzători, țineau pe umerii lor toată Țara Hațegului. Nobili cu ștaif, au rămas atașați de pământul strămoșilor lor până la moarte. "Ei or fost o familie foarte bună, nu ca moșierii de demult. Averea lor se întindea până la Câmpul lui Neag, în Retezat, și până la Sibiu. Erau mai avuți decât Regele Mihai! Aveau tractoare cu care lucrau terenul, aveau multe slugi, aveau fabrică de cherestea la care lucrau italieni veniți din nordul Italiei, de pe lângă Udine, ca străbunicul meu", spune domnul Luchini. "Groful avea fermă de vaci, și în fiecare zi trimitea un ștraf de lapte în Valea Jiului, la copiii săraci. Aici, unde e școala, era o tabără pentru copiii minerilor din Valea Jiului, totul pe spezele grofului. Apoi, groful contribuia și la întreținerea armatei române, că pe atunci moșierii ca el întrețineau armata. Când era Crăciunul, fiecare copil primea cadou un rând de haine, iar la Paște, iară. Cine rămânea fără grâu sau de-ale gurii, mergea sus în sat, la un om al grofului, care avea un registru, și-și lua pe datorie, apoi lucra, la schimb, pentru grof. Oameni tare cumsecade, nu meritau batjocura ce-au primit-o, că n-or făcut rău la nimeni, numai bine de-or putut", îi plânge Petru Luchini pe ultimii grofi Kendeffy.
Ultimul drum
"Știu de la părinții mei că ultimul Kendeffy ajunsese într-o situație foarte precară. Le luaseră tot, și mașinile, și caii... Tata se mai îndura de bietul grof și îl lua cu căruța, mai făcea pe cărăușul când îl vedea bântuind de unul singur între Râu de Mori, Hațeg și Sântămărie Orlea", îmi povestește Niculiță Mang, primarul din Râu de Mori.
Ajunseseră la sapă de lemn, bietul Gabor și "grofoanea" lui, dar nu s-ar fi plâns o dată cuiva! Nu se puteau coborî la asta, ei, care erau urmașii mândrilor "Căpitani" de odinioară! Ajutaseră pe atâția în anii dinainte, și-acum, după ce-au venit comuniștii, mulți s-ar fi făcut luntre-punte să le poată întoarce ajutorul. "Erau destui oameni în Sântămărie Orlea care lucraseră la el și care îl invitau pe grof, duminica, la masă", își amintește Petru Luchini, de bătrânul Kendeffy, îmbrăcat mereu la patru ace, ca un veritabil nobil, care le trecea adesea pragul casei. Dar Gabor nu intra decât în casele celor foarte apropiați, nu voia ca lumea să-i simtă durerea.
Și-l amintește, ca ieri, pe ultimul grof Kendeffy. "Nu era asfalt pe atunci, era drum pietruit pe-aici, prin fața casei", și pe drumul ăsta venea, zi de zi, șotânc-șotânc, la 80 și ceva de ani, bătrânul Gabor. Își începea ziua mergând la Râu de Mori, să vadă de Curțile nobiliare, să se asigure el că-s tot acolo și că-s în bună ordine, chit că deveniseră depozitele de cartofi și de porumb ale CAP-ului. Apoi aștepta câte o căruță să-l întoarcă înapoi în Hațeg. "De-acolo venea pe jos, în fiecare după-amiază, până aici, la pod. Se punea la umbră, sub un gard, să nu bage nimeni de seamă, și se uita absent, câte un ceas, două, la castel. Altceva nu mai putea face, că acolo era acuma Gostatul", spune Petru Luchini.
Într-o seară, parcă prin 1962, l-au găsit fără suflare pe bătrânul Gabor. Era întins într-un șanț, pe marginea drumului, pe lângă fabrica de bere. Pornise să mai vadă o dată castelul de la Orlea și curtea semeață de la Râu de Mori... "Ce ți-i și cu lumea asta! O sfârșit într-un șanț, ultimul grof Kendeffy", vuia, a doua zi, toată Țara Hațegului.
Autorul mulțumește pentru ajutorul documentar lui Dacian Muntean, președintele asociației SENS și curatorul și ghidul expozițiilor "Legendarium", care pot fi vizitate la Sarmizegetusa (vizavi de ruinele orașului roman) și în Comuna General Berthelot. Dacian Muntean poate fi contactat pe site-ul http://www.visithateg.com/#!blank-3/k0vmp.