Am citit scrisoarea publicată în numărul trecut al revistei, la rubrica "Asul de inimă" şi am simţit, nu o dată, că aveam de spus câte ceva la ceea ce citeam. Îmi venea să completez, uneori cu voce tare, problema pe care scrisoarea aceea o aducea în faţa cititorilor. Au trecut apoi câteva zile şi în tot timpul acesta, de mai multe ori, gândul mi-a fugit iar la scrisoarea cu pricina şi acum, în sfârşit, m-am hotărât să vă scriu. Nu ca să-i dau neapărat un răspuns Ludmilei, autoarea scrisorii, ci, în primul rând, ca să-mi verific nişte păreri. Mi-e frică să judec pe alţii, pentru că ştiu că nimeni nu este perfect şi asta înseamnă că şi eu pot avea nenumărate greşeli pe care să nu le văd, să nu le cunosc, să nici nu-mi dau seama de existenţa lor. Şi totuşi, trăim cu toţii într-o lume în care, de bine, de rău, s-au statornicit nişte obiceiuri, nişte tradiţii, nişte legi nescrise, de care, într-un fel sau altul, ţinem cont. Mai ales atunci când este vorba despre momentele importante ale vieţii. Căsătoria este unul dintre aceste momente şi sunt convinsă că toţi cei care citiţi aceste rânduri îmi daţi dreptate. Cu toţii ştim ce loterie grozavă este căsătoria! Avem în jurul nostru atâtea exemple, de multe ori, la oameni foarte apropiaţi nouă, exemple în care cei care au pariat pe o situaţie pierd, până la urmă, totul, iar alţii, care au lăsat viaţa să vină liber peste ei, au devenit marii câştigători. Nu vreau să pun doar pe seama norocului, a hazardului, reuşita unei căsnicii. Departe de mine gândul că trebuie doar să aştepţi ceea ce-ţi pune viaţa înainte, să te mulţumeşti cu a primi, senin sau nu, ceea ce ţi se întâmplă, şi atâta tot. Căsătoria nu e o acţiune pe care s-o bifezi în lista vieţii, după care te poţi culca liniştit pe-o ureche, şi nicidecum nu e o competiţie în care te înscrii doar pentru că aşa face şi cere toată lumea. Cine porneşte la drum doar cu acest bagaj şi cu aceste păreri nu ajunge prea departe şi, din păcate, e plină lumea de oameni divorţaţi, care înţeleg târziu, unii poate niciodată, că nu e suficient să participi doar la această loterie numită căsătorie. Câştigul nu vine doar dacă te înscrii într-un catastif şi ai în mână un certificat care să demonstreze acest lucru.
Definiţia dragostei
Am recitit ceea ce am scris până acum şi, înainte de a merge mai departe, aş vrea să explic câteva lucruri. Mi-e jenă că folosesc cuvântul "loterie" în ceea ce priveşte căsătoria. Îmi cer iertare de la cei care s-au simţit deranjaţi de acest lucru. Nici mie nu-mi place asocierea cuvintelor "căsătorie" - "loterie", care se face atât de uşor, mai ales atunci când vrei să explici un eşec. Când se întâlnesc doi oameni, necunoscutele sunt nenumărate, dar eu sunt convinsă că atunci când între ei există dragoste, multe dintre acestea dispar sau sunt estompate în întâmplările şi realizările de fiecare zi. Nu încerc să dau o definiţie cuvântului "dragoste", au făcut-o alţii mai bine decât mine şi, cu siguranţă, toţi au avut în cap şi minunatele adevăruri înscrise în Eclesiast: "Dragostea acoperă totul, ea este mai presus de orice. Dragostea este îndelung răbdătoare...". Multe sunt scrise acolo şi toate adevărate, dar şi aceste adevăruri nu sunt simple definiţii, după cum bine vedeţi. Parcă şi cei care le-au scris s-au temut să dea verdicte clare şi să fixeze în reguli ceva atât de inefabil cum este dragostea, poate cel mai greu lucru de definit pe lumea asta. Ceea ce vrei să defineşti nu porneşte doar de la tine. Mai este şi ceea ce vine de la celălalt, mai greu de cuantificat, dar mai presus de toate, este ceea ce se întâmplă când cele două stări se întâlnesc şi dau naştere, sau nu, iubirii. Aşadar, nu am să încerc o definiţie a dragostei, a iubirii, ci am să fac doar nişte nuanţări care sunt necesare ca să pot răspunde cât mai bine scrisorii publicate de dumneavoastră.
La judecata anilor
Am în faţă scrisoarea Ludmilei şi încerc să descopăr ce anume m-a intrigat atât de mult, încât m-a făcut să simt că trebuie neapărat să-i răspund. E ceva supărător în această scrisoare, ceva ce nu se potriveşte, ceva ce deranjează, şi caut să nu mă înşel atunci când o citesc şi o recitesc, ca să aflu unde este punctul nevralgic. Îmi cer iertare, încă o dată, dacă ceea ce spun lezează pe cineva. Recunosc, această scrisoare m-a stârnit şi, din aproape în aproape, vreau să înţeleg de ce. Chiar dacă de la început Ludmila ne spune că între ea şi soţul ei este o diferenţă mare de ani, uriaşă, aş spune, nu asta m-a frapat. Nu despre vârstă este vorba, cred că te poţi îndrăgosti şi la paisprezece, şi la nouăzeci de ani la fel de bine şi de rapid la prima vedere, cum se spune. Nu mă deranjează nici diferenţa de vârstă dintre cei doi, la urma urmei, fiecare este liber să aleagă şi să-şi asume alegerile. Nu stau acum să judec nuanţele iubirii dintre ei, care pot fi mai degrabă duioase. Nu mă interesează dacă ea caută în partenerul ei un părinte pe care nu l-a simţit sau nu l-a avut, la vremea potrivită, în apropierea ei. Nu-l judec nici pe el, care după ce s-a împlinit într-o familie, având şi copii, descoperă, brusc, că mai are valenţe neacoperite, că într-o străfulgerare a fiinţei lui ajunse la anii maturităţii mai există energie, putere şi predispoziţie pentru a o lua de la capăt. Sunt absolut convinsă că cei doi au trăit clipe minunate împreună. Că nevoia ei de afecţiune şi ocrotire s-a împletit perfect cu graba unui bărbat de a trăi, din nou, o iubire "proaspătă", plină de o emoţie şi de o afecţiune care în vechiul mariaj s-au pierdut. Sunt sigură că, şi pentru unul, şi pentru altul, relaţia aceasta a fost un câştig, că fiecare a primit ceea ce căuta şi fiecare căuta ceea ce îi lipsea, de fapt. Cu alte cuvinte, nu judec alegerea pe care au făcut-o şi nu mă interesează deloc calculele şi socotelile pe care şi le-au făcut, fiecare în felul său. Pentru că au fost sigur şi nişte calcule, dincolo de sentimente. O dovedeşte, printre altele, şi fraza următoare: "Îmi plăcea faptul că el realizase deja tot ce şi-ar fi putut dori, iar acum mi se putea dedica mie în întregime." Cu alte cuvinte, foarte bine că a făcut ceea ce a făcut, acum însă e doar al meu şi am rămas doar eu în preocupările lui, numai de mine trebuie să aibă grijă. Cam egoist mod de a vedea servituţile iubirii, dar iarăşi spun că nu este treaba mea să judec pe cei care slujesc dragostea.
Întrebare negândită
***
Dragă Ludmila, iartă-mă că am judecat, deşi mă feresc de asta pe cât pot. Ştiu că ţi-e greu, n-aş vrea să fiu în locul tău. Te rog să ştii că undeva, în lume, este o femeie care a citit şi recitit scrisoarea ta de câteva ori şi s-a gândit la tine. Ajutorul pe care-l aştepţi va veni pe măsura iubirii tale. Nu-ţi fie frică de ea. Las-o să te ajute, cum poate, cum ştie, că ea singură este îndelung răbdătoare şi acoperă toate durerile.
prof. pens. ANTONIA LEFTER - Cugir
(Reproduceri după picturi de ILIE BOCA)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
