Am citit scrisoarea publicată în numărul trecut al revistei, la rubrica "Asul de inimă" și am simțit, nu o dată, că aveam de spus câte ceva la ceea ce citeam. Îmi venea să completez, uneori cu voce tare, problema pe care scrisoarea aceea o aducea în fața cititorilor. Au trecut apoi câteva zile și în tot timpul acesta, de mai multe ori, gândul mi-a fugit iar la scrisoarea cu pricina și acum, în sfârșit, m-am hotărât să vă scriu. Nu ca să-i dau neapărat un răspuns Ludmilei, autoarea scrisorii, ci, în primul rând, ca să-mi verific niște păreri. Mi-e frică să judec pe alții, pentru că știu că nimeni nu este perfect și asta înseamnă că și eu pot avea nenumărate greșeli pe care să nu le văd, să nu le cunosc, să nici nu-mi dau seama de existența lor. Și totuși, trăim cu toții într-o lume în care, de bine, de rău, s-au statornicit niște obiceiuri, niște tradiții, niște legi nescrise, de care, într-un fel sau altul, ținem cont. Mai ales atunci când este vorba despre momentele importante ale vieții. Căsătoria este unul dintre aceste momente și sunt convinsă că toți cei care citiți aceste rânduri îmi dați dreptate. Cu toții știm ce loterie grozavă este căsătoria! Avem în jurul nostru atâtea exemple, de multe ori, la oameni foarte apropiați nouă, exemple în care cei care au pariat pe o situație pierd, până la urmă, totul, iar alții, care au lăsat viața să vină liber peste ei, au devenit marii câștigători. Nu vreau să pun doar pe seama norocului, a hazardului, reușita unei căsnicii. Departe de mine gândul că trebuie doar să aștepți ceea ce-ți pune viața înainte, să te mulțumești cu a primi, senin sau nu, ceea ce ți se întâmplă, și atâta tot. Căsătoria nu e o acțiune pe care s-o bifezi în lista vieții, după care te poți culca liniștit pe-o ureche, și nicidecum nu e o competiție în care te înscrii doar pentru că așa face și cere toată lumea. Cine pornește la drum doar cu acest bagaj și cu aceste păreri nu ajunge prea departe și, din păcate, e plină lumea de oameni divorțați, care înțeleg târziu, unii poate niciodată, că nu e suficient să participi doar la această loterie numită căsătorie. Câștigul nu vine doar dacă te înscrii într-un catastif și ai în mână un certificat care să demonstreze acest lucru.
Definiția dragostei
Am recitit ceea ce am scris până acum și, înainte de a merge mai departe, aș vrea să explic câteva lucruri. Mi-e jenă că folosesc cuvântul "loterie" în ceea ce privește căsătoria. Îmi cer iertare de la cei care s-au simțit deranjați de acest lucru. Nici mie nu-mi place asocierea cuvintelor "căsătorie" - "loterie", care se face atât de ușor, mai ales atunci când vrei să explici un eșec. Când se întâlnesc doi oameni, necunoscutele sunt nenumărate, dar eu sunt convinsă că atunci când între ei există dragoste, multe dintre acestea dispar sau sunt estompate în întâmplările și realizările de fiecare zi. Nu încerc să dau o definiție cuvântului "dragoste", au făcut-o alții mai bine decât mine și, cu siguranță, toți au avut în cap și minunatele adevăruri înscrise în Eclesiast: "Dragostea acoperă totul, ea este mai presus de orice. Dragostea este îndelung răbdătoare...". Multe sunt scrise acolo și toate adevărate, dar și aceste adevăruri nu sunt simple definiții, după cum bine vedeți. Parcă și cei care le-au scris s-au temut să dea verdicte clare și să fixeze în reguli ceva atât de inefabil cum este dragostea, poate cel mai greu lucru de definit pe lumea asta. Ceea ce vrei să definești nu pornește doar de la tine. Mai este și ceea ce vine de la celălalt, mai greu de cuantificat, dar mai presus de toate, este ceea ce se întâmplă când cele două stări se întâlnesc și dau naștere, sau nu, iubirii. Așadar, nu am să încerc o definiție a dragostei, a iubirii, ci am să fac doar niște nuanțări care sunt necesare ca să pot răspunde cât mai bine scrisorii publicate de dumneavoastră.
La judecata anilor
Am în față scrisoarea Ludmilei și încerc să descopăr ce anume m-a intrigat atât de mult, încât m-a făcut să simt că trebuie neapărat să-i răspund. E ceva supărător în această scrisoare, ceva ce nu se potrivește, ceva ce deranjează, și caut să nu mă înșel atunci când o citesc și o recitesc, ca să aflu unde este punctul nevralgic. Îmi cer iertare, încă o dată, dacă ceea ce spun lezează pe cineva. Recunosc, această scrisoare m-a stârnit și, din aproape în aproape, vreau să înțeleg de ce. Chiar dacă de la început Ludmila ne spune că între ea și soțul ei este o diferență mare de ani, uriașă, aș spune, nu asta m-a frapat. Nu despre vârstă este vorba, cred că te poți îndrăgosti și la paisprezece, și la nouăzeci de ani la fel de bine și de rapid la prima vedere, cum se spune. Nu mă deranjează nici diferența de vârstă dintre cei doi, la urma urmei, fiecare este liber să aleagă și să-și asume alegerile. Nu stau acum să judec nuanțele iubirii dintre ei, care pot fi mai degrabă duioase. Nu mă interesează dacă ea caută în partenerul ei un părinte pe care nu l-a simțit sau nu l-a avut, la vremea potrivită, în apropierea ei. Nu-l judec nici pe el, care după ce s-a împlinit într-o familie, având și copii, descoperă, brusc, că mai are valențe neacoperite, că într-o străfulgerare a ființei lui ajunse la anii maturității mai există energie, putere și predispoziție pentru a o lua de la capăt. Sunt absolut convinsă că cei doi au trăit clipe minunate împreună. Că nevoia ei de afecțiune și ocrotire s-a împletit perfect cu graba unui bărbat de a trăi, din nou, o iubire "proaspătă", plină de o emoție și de o afecțiune care în vechiul mariaj s-au pierdut. Sunt sigură că, și pentru unul, și pentru altul, relația aceasta a fost un câștig, că fiecare a primit ceea ce căuta și fiecare căuta ceea ce îi lipsea, de fapt. Cu alte cuvinte, nu judec alegerea pe care au făcut-o și nu mă interesează deloc calculele și socotelile pe care și le-au făcut, fiecare în felul său. Pentru că au fost sigur și niște calcule, dincolo de sentimente. O dovedește, printre altele, și fraza următoare: "Îmi plăcea faptul că el realizase deja tot ce și-ar fi putut dori, iar acum mi se putea dedica mie în întregime." Cu alte cuvinte, foarte bine că a făcut ceea ce a făcut, acum însă e doar al meu și am rămas doar eu în preocupările lui, numai de mine trebuie să aibă grijă. Cam egoist mod de a vedea servituțile iubirii, dar iarăși spun că nu este treaba mea să judec pe cei care slujesc dragostea.
Întrebare negândită
De fapt, ca să spun adevărul adevărat, primul lucru care m-a deranjat la această scrisoare a fost întrebarea din titlu. De aceea am să mă adresez acum direct autoarei ei. Cum poți să le spui unor copii că tatăl lor o să moară? Cum să spui așa ceva? Cât de lipsit de credință să fii, ca să poți afirma așa ceva? De unde știi tu, Ludmila, că nu ai să mori înaintea lui? Iartă-mă pentru duritatea vorbelor. Cine ești tu, ca să te institui într-un fel de Dumnezeu atoateștiutor și să te joci cu asemenea verdicte despre viața celor apropiați? Viața și moartea nu sunt în mâna noastră, ele ne sunt date "de sus", și nu putem decide asupra lor, asupra momentului în care una se încheie și începe cealaltă. Ai pornit în această căsnicie bucurându-te că soțul tău "realizase deja tot ce și-ar fi putut dori" și că nu-i mai rămânea decât să te slăvească pe tine și să te facă regina lui, pentru că doar atât îi mai rămăsese, nu? Trist mod de a judeca. Și cu atât mai triste mărturisirile tale, legate de grija pentru condiția fizică a soțului tău și pentru programul bisăptămânal de îmbrățișări. Până la un punct, toate acestea sunt normale și de așteptat, având în vedere marea diferență de vârstă dintre voi. Care este o problemă, oricât ai vrea să negi și oricât te-ai străduit de-a lungul anilor să ascunzi. Și va fi o problemă tot mai mare, cu cât va trece vremea, va fi precum bulgărele de zăpadă care crește tot mai mult în vreme ce coboară dealul. Nu despre faptul că va muri tatăl lor trebuie să le vorbești copiilor tăi, Ludmila, ci despre ceea ce vă ține împreună în fața acestei spaime, despre dragostea dintre voi să le vorbești. Învață-i să trăiască bucuria de a fi lângă ceilalți din familie, învață-i să-i cunoască și să le aprecieze calitățile. Nu le spune că tatăl lor va muri, toți suntem muritori! Vorbește-le despre fericirea că sunteți împreună și bucurați-vă de fiecare clipă, fără să faceți din asta o paradă. Trăiți natural și normal, fără spaima morții, căci asta vă poate amputa bucuria. Învață-i pe copiii tăi că dragostea este cel mai de seamă și neprețuit dar pe care Dumnezeu îl dă oamenilor, și că pentru a-l trăi în deplinătatea lui, trebuie să fii cinstit cu tine însuți și să trăiești departe de meschinărie și de calcule egoiste. Nu le spune copiilor tăi că tatăl lor va muri. Arată-le o floare, vorbește-le despre ea, despre primăvara ei, despre lumina pe care-o așteaptă ca să înflorească, spune-le despre ploi și despre vânt și spune-le și despre iarna care le aduce tuturor florilor și copacilor, dar și altora, moartea, pentru o vreme. Despre iarna cumplită și atât de măreață în frumusețea ei înghețată, care face ca primăvara să învie toate din nou. Despre asta să le vorbești!
***
Dragă Ludmila, iartă-mă că am judecat, deși mă feresc de asta pe cât pot. Știu că ți-e greu, n-aș vrea să fiu în locul tău. Te rog să știi că undeva, în lume, este o femeie care a citit și recitit scrisoarea ta de câteva ori și s-a gândit la tine. Ajutorul pe care-l aștepți va veni pe măsura iubirii tale. Nu-ți fie frică de ea. Las-o să te ajute, cum poate, cum știe, că ea singură este îndelung răbdătoare și acoperă toate durerile.
prof. pens. ANTONIA LEFTER - Cugir
(Reproduceri după picturi de ILIE BOCA)