În momentul în care cei mai mulţi dintre dumneavoastră vor citi aceste rânduri, numele lui va fi deja cunoscut. Aşa cum ni s-a promis - un nume apreciat în Europa, cu experienţă şi cu performanţe incontestabile în cartea sa de vizită. Dar numele contează mai puţin. Ca de obicei, speranţele puse în el vor fi mari, iar timpul, fatalmente, scurt, pentru a demonstra că poate schimba în bine o echipă cu puţină strălucire şi mult gri, precum cea a României (aşa cum s-a înfăţişat la EURO 2016). Calificările pentru Mondialul din Rusia vor începe în câteva luni şi, după înfrângerea cu Albania, vom avea de tras împotriva unor echipe cu mai mult ştaif, precum Danemarca sau Polonia. În ce-i priveşte pe polonezi, jos pălăria faţă de performanţa lor: au fost la un vârf de bocanc de a prinde semifinalele Campionatului European din Franţa, fără să tremure în faţa adversarilor mult mai galonaţi decât ei. Valoarea lor supremă a fost atitudinea. Atitudinea total lipsită de complexe a unui Krychowiak, în faţa fiţelor marelui Cristiano Ronaldo, atitudinea total detaşată a lui Lewandowski, în faţa colegilor lui de la Bayern München... a tuturor jucătorilor, nicio clipă ezitanţi sau înfricoşaţi. Krychowiak, Lewandowski şi toţi ceilalţi au intrat fără pic de frică în fiecare meci de la acest EURO, conştienţi că reprezintă o ţară de care sunt mândri, o ţară respectată în Europa, pe care trebuiau să o reprezinte la înalt nivel. O lecţie de patriotism de cea mai înaltă ţinută, pe care, generalul cu multe stele din Armata Română şi senator al unui partid care trâmbiţa peste tot "interesul naţional", Anghel Iordănescu, s-a dovedit, din păcate, incapabil să le-o insufle jucătorilor noştri.
Şi iată că îi revine acum unui neamţ din Germania datoria să ridice din cenuşă echipa de fotbal a României, să o disciplineze, să facă o selecţie - nu după decupajele din ziare şi de pe la televiziunile de sport, adevărate uzine de fabricat vedete de carton, ci pe baza unei atitudini demne de o primă reprezentativă care acum 20 de ani se afla în elita fotbalului internaţional. De ce un neamţ, şi nu un italian (au fost destui care au antrenat cu succes în România) sau un olandez? E alegerea Federaţiei. Atâta doar că noul selecţioner va întâmpina, la venirea în România, nu doar echipa încropită a lui Nea Puiu, ci şi, în sens mai larg, un val tot mai mare de circumspecţie faţă de mult-apreciatele la noi valori "nemţeşti". N-au trecut decât doi ani de când România a ales un neamţ în fruntea "echipei" de la Cotroceni, iar aşteptările i-au fost înşelate mai amarnic decât la înfrângerea "tricolorilor" în faţa Albaniei. Echipa lui Iohannis nu "joacă" absolut nimic, nu contează deloc în Europa, iar recent a ajuns să încaseze goluri ruşinoase chiar de la colegii noştri de "coadă" europeană, Bulgaria! Să sperăm, din tot sufletul, că noul selecţioner german va reuşi să facă performanţă mai bună decât Iohannis, altminteri riscăm să ne întoarcem de unde am plecat şi în politică: la "ai noştri".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
