În momentul în care cei mai mulți dintre dumneavoastră vor citi aceste rânduri, numele lui va fi deja cunoscut. Așa cum ni s-a promis - un nume apreciat în Europa, cu experiență și cu performanțe incontestabile în cartea sa de vizită. Dar numele contează mai puțin. Ca de obicei, speranțele puse în el vor fi mari, iar timpul, fatalmente, scurt, pentru a demonstra că poate schimba în bine o echipă cu puțină strălucire și mult gri, precum cea a României (așa cum s-a înfățișat la EURO 2016). Calificările pentru Mondialul din Rusia vor începe în câteva luni și, după înfrângerea cu Albania, vom avea de tras împotriva unor echipe cu mai mult ștaif, precum Danemarca sau Polonia. În ce-i privește pe polonezi, jos pălăria față de performanța lor: au fost la un vârf de bocanc de a prinde semifinalele Campionatului European din Franța, fără să tremure în fața adversarilor mult mai galonați decât ei. Valoarea lor supremă a fost atitudinea. Atitudinea total lipsită de complexe a unui Krychowiak, în fața fițelor marelui Cristiano Ronaldo, atitudinea total detașată a lui Lewandowski, în fața colegilor lui de la Bayern München... a tuturor jucătorilor, nicio clipă ezitanți sau înfricoșați. Krychowiak, Lewandowski și toți ceilalți au intrat fără pic de frică în fiecare meci de la acest EURO, conștienți că reprezintă o țară de care sunt mândri, o țară respectată în Europa, pe care trebuiau să o reprezinte la înalt nivel. O lecție de patriotism de cea mai înaltă ținută, pe care, generalul cu multe stele din Armata Română și senator al unui partid care trâmbița peste tot "interesul național", Anghel Iordănescu, s-a dovedit, din păcate, incapabil să le-o insufle jucătorilor noștri.
Și iată că îi revine acum unui neamț din Germania datoria să ridice din cenușă echipa de fotbal a României, să o disciplineze, să facă o selecție - nu după decupajele din ziare și de pe la televiziunile de sport, adevărate uzine de fabricat vedete de carton, ci pe baza unei atitudini demne de o primă reprezentativă care acum 20 de ani se afla în elita fotbalului internațional. De ce un neamț, și nu un italian (au fost destui care au antrenat cu succes în România) sau un olandez? E alegerea Federației. Atâta doar că noul selecționer va întâmpina, la venirea în România, nu doar echipa încropită a lui Nea Puiu, ci și, în sens mai larg, un val tot mai mare de circumspecție față de mult-apreciatele la noi valori "nemțești". N-au trecut decât doi ani de când România a ales un neamț în fruntea "echipei" de la Cotroceni, iar așteptările i-au fost înșelate mai amarnic decât la înfrângerea "tricolorilor" în fața Albaniei. Echipa lui Iohannis nu "joacă" absolut nimic, nu contează deloc în Europa, iar recent a ajuns să încaseze goluri rușinoase chiar de la colegii noștri de "coadă" europeană, Bulgaria! Să sperăm, din tot sufletul, că noul selecționer german va reuși să facă performanță mai bună decât Iohannis, altminteri riscăm să ne întoarcem de unde am plecat și în politică: la "ai noștri".