"În Ardeal n-avem mânăstiri străvechi, ca în Moldova, dar avem biserici-martir"
- Înalt Prea Sfinţite, sunteţi mitropolit al Ardealului, şi prima întrebare pe care mă simt obligat să v-o pun este cum se vede astăzi credinţa ortodoxă în Transilvania, ţinutul în care, vreme de secole, românii n-au avut voie să-şi construiască biserici, iar mânăstirile lor au fost nimicite cu tunul. Acest trecut dramatic i-a imprimat credinţei un specific aparte?
- Aşa cum fiecare ţinut din ţara noastră are un specific local, care ţine de cultură, tradiţii, obiceiuri, şi latura spirituală este specifică unei zone. Starea socială, evoluţia istorică a zonei respective se reflectă în spiritualitatea ei, în felul în care credincioşii, preoţii, se raportează la Dumnezeu. Românii spun despre ardeleni că sunt mai molcomi, mai aşezaţi. E o aşezare pe care nu o poţi clinti oricum, e o statornicie, clădită în veacurile în care au rezistat în faţa vitregiilor prin care au fost siliţi să treacă. Iar statornicia aceasta nu a fost doar în credinţa ortodoxă, ci şi în iubirea de neamul românesc. O altă caracteristică este spiritul de jertfă mărturisitoare al Ortodoxiei ardeleneşti. Vorbind despre Transilvania, care a fost mereu stăpânită de împărăţii lumeşti, singura cale a românilor de aici de a-şi menţine atât credinţa, cât şi naţionalitatea, a fost Biserica. Ea le-a ţinut ardelenilor loc de tot, inclusiv de ţară, pentru că ţara pământească este legată de cea cerească, ea pregătind pentru cer. Pentru transilvăneni, Ortodoxia a fost calea unei eliberări spirituale. În Biserică, ei primeau un curaj şi o putere din afara lor, care îi ajuta să reziste. La noi, în Ardeal, nu s-au păstrat, ca în Moldova, mânăstiri străvechi, care să fi rămas, ca acolo, încă de pe vremea lui Ştefan, dar avem nenumărate biserici-martir, arse, distruse. Numai pe văile Munţilor Făgăraş avem peste 20 de mânăstiri nimicite, în frunte cu ctitoria Sfântului Voievod Martir Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus. Dar orice acţiune creează o reacţie mult mai puternică, care dă naştere unei rezistenţe. De exemplu, aici, la Sâmbăta de Sus, mânăstirea a fost 150 de ani în ruine, dar nici credinţa ortodoxă, nici naţiunea română nu au fost slăbite de prigoană. Preoţii veneau la sfântul lăcaş, care pe atunci era o ruină, şi slujeau sfinţirea apei, la fântâna care dăinuie până astăzi.
Dar Biserica nu le-a ajutat ardelenilor doar să reziste, ci şi să se dezvolte pentru că, de-a lungul timpului, marile personalităţi ortodoxe din Ardeal au reuşit să creeze un front - nu numai de eliberare, ci şi de progres. Mă gândesc, de exemplu, la Sfântul Andrei Şaguna, care a trăit mai aproape de noi şi care, în condiţiile vitrege ale dominaţiei habsburgice, a reuşit să înfiinţeze 800 de şcoli în toate satele din Transilvania. El şi-a spus că dacă poporul va trece prin şcoală, nu va mai putea fi robit, şi aşa va putea, cu adevărat, să lupte pentru drepturile sale, ştiind cum să se exprime. Aceste focare, oaze de spiritualitate au stat la temelia desăvârşirii noastre spirituale şi nădăjduiesc ca ele să ne ajute să primim în continuare lumina de sus şi să o împărtăşim credincioşilor noştri.
"Credincioşii ţărani nu au altă bucurie spirituală decât Biserica"
- Părinte mitropolit Laurenţiu, înainte de a urca în ierarhia bisericească, aţi avut o experienţă îndelungată ca preot de mir. Un timp, aţi fost chiar preot la ţară, în satul Lisa, în apropiere de Sâmbăta. V-a ajutat asta în slujirea de înalt ierarh?
- Enorm de mult. În primul rând, vreau să vă mărturisesc că eu mă bucur nespus că m-am născut la ţară, că sunt fiu de ţăran, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns preot la ţară, acolo unde cel mai probabil se putea să ajungi la terminarea facultăţii. Însă mi-a rânduit Domnul o parohie care parcă era pregătită pentru mine, o parohie la poalele Carpaţilor şi la umbra spirituală a Mânăstirii Sâmbăta de Sus. Credincioşii veneau la hramurile acestei lavre pe jos, cale de kilometri, pe poteci numai de ei ştiute. Experienţa pe care am făcut-o la parohie, în acest mediu puternic influenţat de viaţa monastică, a fost o experienţă unică, pe care o consider a fi de bază pentru orice teolog abia ieşit de pe băncile facultăţii. Credincioşii ţărani nu au altă bucurie spirituală decât Biserica. Ei muncesc şi se roagă, făcând totul cu gândul la Hristos. Mânăstirile noastre nu sunt izolate de lume, ci satele cresc la umbra duhovnicească a unei mari lavre. Ţăranul nostru de acolo s-a adăpat şi s-a hrănit întotdeauna. De aceea el a ajuns la o simplitate, o profunzime şi o înţelepciune pe care ştie şi poate să ţi-o predea ţie, celui care ai fost teoretic instruit, dar care, în mod practic, eşti abia la început de drum. Mie, unul, toate acestea mi-au fost de mare folos în toţi anii de slujire, atât ca preot, cât şi ca ierarh. Perioada pe care am petrecut-o slujind la sat e o perioadă pe care nu o să o uit niciodată şi pe care am pus-o la temelia zidirii pe care am încercat să o fac cu ajutorul Lui Dumnezeu, cu mine şi cu cei alături de mine...
"Explozia mijloacelor de socializare este bună, atâta vreme cât este folosită pentru om, nu împotriva lui"
- Ar trebui să separăm puţin lucrurile. Biserica e pregătită să ofere lumii tot ceea ce e necesar pentru viaţa de dincolo, dar învăţătura primită de la Hristos nu are nevoie de influenţa modernităţii, ea este perenă, ea este veşnică, ea vrea să ne pregătească pentru lumea viitoare. Biserica are la temelia ei înnoirea spirituală a omului. Aceasta este înnoirea continuă pe care Biserica o propovăduieşte. Viaţa Bisericii rodeşte mereu, iar canonizarea de noi sfinţi e rodul acestei înnoiri. Cât priveşte mijloacele moderne de comunicare, e evident că Biserica se foloseşte de toate cuceririle ştiinţei. Omul, luminat de Dumnezeu, a creat toate aceste modalităţi de a explora, de a pătrunde tainele lumii, dar şi de a comunica. Toate aceste descoperiri ale ştiinţei umane sunt daruri de la Dumnezeu. Atâta timp cât aceste daruri sunt folosite spre binele omului, Biserica le sprijină. Ea nu va fi niciodată împotriva mijloacelor de comunicare moderne. Ar fi anacronic să stăm acum la rând la o centrală telefonică, în loc să avem în buzunar un telefon mobil, să sunăm pe cineva, ca să ne rezolvăm anumite probleme. Dar explozia aceasta de mijloace de socializare este bună doar atâta vreme cât este folosită pentru om, nu împotriva lui. Când se atentează la libertatea lui, prin manipulare, prin pornografie, prin provocări care îi creează omului anxietate, frică, Biserica e împotrivă. Mijloacele de comunicare moderne sunt la fel ca orice instrument inventat de om, îl poţi folosi pentru sau împotriva omului, aşa cum cu un cuţit poţi să tai o bucată de pâine, să te hrăneşti cu ea, sau poţi să omori cu el pe cineva. Noi avem trustul nostru de presă, cu cotidian, cu televiziune şi cu radio, pe care nu le-am pus în concurenţă cu cele care există deja. Ele au menirea de a lămuri oamenii. Când Biserica e atacată pe nedrept, pentru a nu lăsa pietrele aruncate în ograda ei, ea răspunde obiectiv, pentru a nu-i deruta pe cei care ascultă, citesc, văd diferite neadevăruri. Aceste mijloace, pe care noi le considerăm mijloace pastorale, nu fac altceva decât să arate lucrarea spirituală şi socială pe care Biserica o împlineşte.
"La părintele Arsenie Boca, procesul de canonizare se află în faza lui iniţială"
- Înalt Prea Sfinţia Voastră sunteţi şi preşedintele "Comisiei teologice, liturgice şi didactice" din Sfântul Sinod al B.O.R., în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea şi "Subcomisia sinodală pentru canonizarea sfinţilor români". De aceea aş dori să vă întreb în ce stadiu se află canonizarea părintelui Arsenie Boca.
- Ar trebui să vă spun mai întâi cum se proclamă un sfânt în Ortodoxie. În cadrul comisiei noastre vin propunerile de canonizare din partea sinoadelor mitropolitane. Canonizarea este un act de autoritate bisericească, de recunoaştere a sfinţeniei pe care Dumnezeu o dă unei personalităţi. Nu Biserica face sfinţii, ea doar îi recunoaşte. De aceea, sunt nişte condiţii preliminare pentru această recunoaştere. Prima este cinstirea unei personalităţi de către credincioşi şi sporirea acestei cinstiri de-a lungul timpului. Evlavia aceasta ar trebui să se manifeste în mai multe zone, nu poate fi o simplă amintire sau o carte scrisă de către cineva. E vorba de multe mărturii despre sfinţenia unor oameni, care obligă Biserica să facă cercetări. Această cercetare o face o comisie special instituită în vederea canonizării, iar cercetarea se finalizează într-un act numit "Studiu Document", în care trebuie să existe argumente pentru canonizare. Mai întâi de toate, este cercetată Ortodoxia credinţei şi statornicia în aceasta. Apoi este analizată viaţa morală ireproşabilă şi de sfinţenie a celui care urmează să fie canonizat. Această cercetare ia apoi în discuţie minunile săvârşite de această personalitate duhovnicească, adică faptele minunate cu care ea rămâne în conştiinţa Bisericii. Există şi o altă condiţie, cea mai de preţ dintre toate, anume - martirajul. Sfinţii care şi-au dat viaţa pentru Hristos sunt canonizaţi fără să se mai cerceteze dacă au evlavie populară sau minuni. Toate aceste acte se depun la Comisia Sinodală, care supune apoi canonizarea aprobării Sfântului Sinod, şi există un vot al tuturor ierarhilor, care este consemnat în scris, pe hrisovul de canonizare. Acesta este actul oficial, canonic, pe care îl eliberează Biserica, prin cancelaria Sfântului Sinod, în care este consemnată lucrarea minunată a trecerii în rândul sfinţilor a unei mari personalităţi. Nu este un act semnat doar de întâistătătorul Bisericii, ci de toţi episcopii din Sfântul Sinod. Iar ultima etapă este proclamarea solemnă a canonizării, care se face printr-o liturghie, iar dacă sfântul are şi moaşte, acestea sunt cinstite după cuviinţă. Înainte de proclamarea solemnă se face şi ultimul parastas pentru el.
În cazul părintelui Arsenie Boca, procesul de canonizare este în faza lui iniţială, în care s-a constatat evlavia credincioşilor, o evlavie şi o cinstire care se află sub cercetare, pentru a vedea statornicia ei. De asemenea, s-a constituit o comisie de specialişti pentru a cerceta Ortodoxia credinţei părintelui, din scrierile care ne-au rămas de la el. În România, există foarte multe cărţi publicate în legătură cu dânsul, cărţi în care sunt adunări de mărturii ale unor credincioşi care îşi amintesc despre părintele, dar care nu conţin întotdeauna lucruri esenţiale. Unele dintre ele sunt chiar împotriva a ceea ce-i învăţa părintele pe credincioşi sau a felului în care el se purta. Noi, cei care l-am cunoscut pe părintele Arsenie, ştim cât era el de atent cu orice amănunt. Cărţile care nu au nicio legătură cu dânsul vor fi interzise din pangarele Bisericii, iar cele care sunt folositoare vor sta la baza acelui studiu-document care va fi elaborat la sfârşitul cercetărilor noastre.
- Înalt Prea Sfinte Mitropolit, în încheiere, vă rog să adresaţi un cuvânt cititorilor revistei "Formula AS".
- Dacă vom trăi în lumea aceasta pregătiţi ca şi cum am pleca mâine spre calea veşniciei, vom fi atât de bucuroşi şi de liberi, ca şi cum am trăi veşnic. E un paradox, dar acest paradox stă la temelia echilibrului spiritual pe care Biserica încearcă să îl ofere fiecărui mădular al ei. De aceea e bine să ne îngrijim de viaţa noastră, să fie mai bună, dar trebuie să privim mereu la cer. Dacă păstrăm legătura cu Dumnezeu cel atotmilostiv, care ne-a creat pentru veşnicie, nu pentru lumea aceasta plină de necazuri, atunci avem un scop, un sens, o ţintă. Nu trebuie să fim debusolaţi, indiferent peste ce necazuri trecem. Ne va ajuta Dumnezeu ca, trecând printr-un necaz, să fim mai tari, mai puternici, mai stăruitori. Eu cred că împreună cu Hristos şi cu semenii noştri, avem şi noi un rost pe lume şi o şansă spre mântuire.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
