"În Ardeal n-avem mânăstiri străvechi, ca în Moldova, dar avem biserici-martir"
- Înalt Prea Sfințite, sunteți mitropolit al Ardealului, și prima întrebare pe care mă simt obligat să v-o pun este cum se vede astăzi credința ortodoxă în Transilvania, ținutul în care, vreme de secole, românii n-au avut voie să-și construiască biserici, iar mânăstirile lor au fost nimicite cu tunul. Acest trecut dramatic i-a imprimat credinței un specific aparte?
- Așa cum fiecare ținut din țara noastră are un specific local, care ține de cultură, tradiții, obiceiuri, și latura spirituală este specifică unei zone. Starea socială, evoluția istorică a zonei respective se reflectă în spiritualitatea ei, în felul în care credincioșii, preoții, se raportează la Dumnezeu. Românii spun despre ardeleni că sunt mai molcomi, mai așezați. E o așezare pe care nu o poți clinti oricum, e o statornicie, clădită în veacurile în care au rezistat în fața vitregiilor prin care au fost siliți să treacă. Iar statornicia aceasta nu a fost doar în credința ortodoxă, ci și în iubirea de neamul românesc. O altă caracteristică este spiritul de jertfă mărturisitoare al Ortodoxiei ardelenești. Vorbind despre Transilvania, care a fost mereu stăpânită de împărății lumești, singura cale a românilor de aici de a-și menține atât credința, cât și naționalitatea, a fost Biserica. Ea le-a ținut ardelenilor loc de tot, inclusiv de țară, pentru că țara pământească este legată de cea cerească, ea pregătind pentru cer. Pentru transilvăneni, Ortodoxia a fost calea unei eliberări spirituale. În Biserică, ei primeau un curaj și o putere din afara lor, care îi ajuta să reziste. La noi, în Ardeal, nu s-au păstrat, ca în Moldova, mânăstiri străvechi, care să fi rămas, ca acolo, încă de pe vremea lui Ștefan, dar avem nenumărate biserici-martir, arse, distruse. Numai pe văile Munților Făgăraș avem peste 20 de mânăstiri nimicite, în frunte cu ctitoria Sfântului Voievod Martir Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus. Dar orice acțiune creează o reacție mult mai puternică, care dă naștere unei rezistențe. De exemplu, aici, la Sâmbăta de Sus, mânăstirea a fost 150 de ani în ruine, dar nici credința ortodoxă, nici națiunea română nu au fost slăbite de prigoană. Preoții veneau la sfântul lăcaș, care pe atunci era o ruină, și slujeau sfințirea apei, la fântâna care dăinuie până astăzi.
Dar Biserica nu le-a ajutat ardelenilor doar să reziste, ci și să se dezvolte pentru că, de-a lungul timpului, marile personalități ortodoxe din Ardeal au reușit să creeze un front - nu numai de eliberare, ci și de progres. Mă gândesc, de exemplu, la Sfântul Andrei Șaguna, care a trăit mai aproape de noi și care, în condițiile vitrege ale dominației habsburgice, a reușit să înființeze 800 de școli în toate satele din Transilvania. El și-a spus că dacă poporul va trece prin școală, nu va mai putea fi robit, și așa va putea, cu adevărat, să lupte pentru drepturile sale, știind cum să se exprime. Aceste focare, oaze de spiritualitate au stat la temelia desăvârșirii noastre spirituale și nădăjduiesc ca ele să ne ajute să primim în continuare lumina de sus și să o împărtășim credincioșilor noștri.
"Credincioșii țărani nu au altă bucurie spirituală decât Biserica"
- Părinte mitropolit Laurențiu, înainte de a urca în ierarhia bisericească, ați avut o experiență îndelungată ca preot de mir. Un timp, ați fost chiar preot la țară, în satul Lisa, în apropiere de Sâmbăta. V-a ajutat asta în slujirea de înalt ierarh?
- Enorm de mult. În primul rând, vreau să vă mărturisesc că eu mă bucur nespus că m-am născut la țară, că sunt fiu de țăran, și îi mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns preot la țară, acolo unde cel mai probabil se putea să ajungi la terminarea facultății. Însă mi-a rânduit Domnul o parohie care parcă era pregătită pentru mine, o parohie la poalele Carpaților și la umbra spirituală a Mânăstirii Sâmbăta de Sus. Credincioșii veneau la hramurile acestei lavre pe jos, cale de kilometri, pe poteci numai de ei știute. Experiența pe care am făcut-o la parohie, în acest mediu puternic influențat de viața monastică, a fost o experiență unică, pe care o consider a fi de bază pentru orice teolog abia ieșit de pe băncile facultății. Credincioșii țărani nu au altă bucurie spirituală decât Biserica. Ei muncesc și se roagă, făcând totul cu gândul la Hristos. Mânăstirile noastre nu sunt izolate de lume, ci satele cresc la umbra duhovnicească a unei mari lavre. Țăranul nostru de acolo s-a adăpat și s-a hrănit întotdeauna. De aceea el a ajuns la o simplitate, o profunzime și o înțelepciune pe care știe și poate să ți-o predea ție, celui care ai fost teoretic instruit, dar care, în mod practic, ești abia la început de drum. Mie, unul, toate acestea mi-au fost de mare folos în toți anii de slujire, atât ca preot, cât și ca ierarh. Perioada pe care am petrecut-o slujind la sat e o perioadă pe care nu o să o uit niciodată și pe care am pus-o la temelia zidirii pe care am încercat să o fac cu ajutorul Lui Dumnezeu, cu mine și cu cei alături de mine...
"Explozia mijloacelor de socializare este bună, atâta vreme cât este folosită pentru om, nu împotriva lui"
- Imaginea țăranilor a căror singură nădejde e Dumnezeu e cu adevărat impresionantă, dar lumea se modernizează rapid, mai ales sub influența televizorului și a internetului. Ține, oare, biserica pasul cu aceste înnoiri? Se deschide ea "omului nou", pe care comunismul n-a reușit să-l creeze, dar vremurile de astăzi, da? Ar trebui să se modernizeze și Biserica, venind astfel în calea provocărilor lumii?
- Ar trebui să separăm puțin lucrurile. Biserica e pregătită să ofere lumii tot ceea ce e necesar pentru viața de dincolo, dar învățătura primită de la Hristos nu are nevoie de influența modernității, ea este perenă, ea este veșnică, ea vrea să ne pregătească pentru lumea viitoare. Biserica are la temelia ei înnoirea spirituală a omului. Aceasta este înnoirea continuă pe care Biserica o propovăduiește. Viața Bisericii rodește mereu, iar canonizarea de noi sfinți e rodul acestei înnoiri. Cât privește mijloacele moderne de comunicare, e evident că Biserica se folosește de toate cuceririle științei. Omul, luminat de Dumnezeu, a creat toate aceste modalități de a explora, de a pătrunde tainele lumii, dar și de a comunica. Toate aceste descoperiri ale științei umane sunt daruri de la Dumnezeu. Atâta timp cât aceste daruri sunt folosite spre binele omului, Biserica le sprijină. Ea nu va fi niciodată împotriva mijloacelor de comunicare moderne. Ar fi anacronic să stăm acum la rând la o centrală telefonică, în loc să avem în buzunar un telefon mobil, să sunăm pe cineva, ca să ne rezolvăm anumite probleme. Dar explozia aceasta de mijloace de socializare este bună doar atâta vreme cât este folosită pentru om, nu împotriva lui. Când se atentează la libertatea lui, prin manipulare, prin pornografie, prin provocări care îi creează omului anxietate, frică, Biserica e împotrivă. Mijloacele de comunicare moderne sunt la fel ca orice instrument inventat de om, îl poți folosi pentru sau împotriva omului, așa cum cu un cuțit poți să tai o bucată de pâine, să te hrănești cu ea, sau poți să omori cu el pe cineva. Noi avem trustul nostru de presă, cu cotidian, cu televiziune și cu radio, pe care nu le-am pus în concurență cu cele care există deja. Ele au menirea de a lămuri oamenii. Când Biserica e atacată pe nedrept, pentru a nu lăsa pietrele aruncate în ograda ei, ea răspunde obiectiv, pentru a nu-i deruta pe cei care ascultă, citesc, văd diferite neadevăruri. Aceste mijloace, pe care noi le considerăm mijloace pastorale, nu fac altceva decât să arate lucrarea spirituală și socială pe care Biserica o împlinește.
"La părintele Arsenie Boca, procesul de canonizare se află în faza lui inițială"
- Înalt Prea Sfinția Voastră sunteți și președintele "Comisiei teologice, liturgice și didactice" din Sfântul Sinod al B.O.R., în cadrul căreia își desfășoară activitatea și "Subcomisia sinodală pentru canonizarea sfinților români". De aceea aș dori să vă întreb în ce stadiu se află canonizarea părintelui Arsenie Boca.
- Ar trebui să vă spun mai întâi cum se proclamă un sfânt în Ortodoxie. În cadrul comisiei noastre vin propunerile de canonizare din partea sinoadelor mitropolitane. Canonizarea este un act de autoritate bisericească, de recunoaștere a sfințeniei pe care Dumnezeu o dă unei personalități. Nu Biserica face sfinții, ea doar îi recunoaște. De aceea, sunt niște condiții preliminare pentru această recunoaștere. Prima este cinstirea unei personalități de către credincioși și sporirea acestei cinstiri de-a lungul timpului. Evlavia aceasta ar trebui să se manifeste în mai multe zone, nu poate fi o simplă amintire sau o carte scrisă de către cineva. E vorba de multe mărturii despre sfințenia unor oameni, care obligă Biserica să facă cercetări. Această cercetare o face o comisie special instituită în vederea canonizării, iar cercetarea se finalizează într-un act numit "Studiu Document", în care trebuie să existe argumente pentru canonizare. Mai întâi de toate, este cercetată Ortodoxia credinței și statornicia în aceasta. Apoi este analizată viața morală ireproșabilă și de sfințenie a celui care urmează să fie canonizat. Această cercetare ia apoi în discuție minunile săvârșite de această personalitate duhovnicească, adică faptele minunate cu care ea rămâne în conștiința Bisericii. Există și o altă condiție, cea mai de preț dintre toate, anume - martirajul. Sfinții care și-au dat viața pentru Hristos sunt canonizați fără să se mai cerceteze dacă au evlavie populară sau minuni. Toate aceste acte se depun la Comisia Sinodală, care supune apoi canonizarea aprobării Sfântului Sinod, și există un vot al tuturor ierarhilor, care este consemnat în scris, pe hrisovul de canonizare. Acesta este actul oficial, canonic, pe care îl eliberează Biserica, prin cancelaria Sfântului Sinod, în care este consemnată lucrarea minunată a trecerii în rândul sfinților a unei mari personalități. Nu este un act semnat doar de întâistătătorul Bisericii, ci de toți episcopii din Sfântul Sinod. Iar ultima etapă este proclamarea solemnă a canonizării, care se face printr-o liturghie, iar dacă sfântul are și moaște, acestea sunt cinstite după cuviință. Înainte de proclamarea solemnă se face și ultimul parastas pentru el.
În cazul părintelui Arsenie Boca, procesul de canonizare este în faza lui inițială, în care s-a constatat evlavia credincioșilor, o evlavie și o cinstire care se află sub cercetare, pentru a vedea statornicia ei. De asemenea, s-a constituit o comisie de specialiști pentru a cerceta Ortodoxia credinței părintelui, din scrierile care ne-au rămas de la el. În România, există foarte multe cărți publicate în legătură cu dânsul, cărți în care sunt adunări de mărturii ale unor credincioși care își amintesc despre părintele, dar care nu conțin întotdeauna lucruri esențiale. Unele dintre ele sunt chiar împotriva a ceea ce-i învăța părintele pe credincioși sau a felului în care el se purta. Noi, cei care l-am cunoscut pe părintele Arsenie, știm cât era el de atent cu orice amănunt. Cărțile care nu au nicio legătură cu dânsul vor fi interzise din pangarele Bisericii, iar cele care sunt folositoare vor sta la baza acelui studiu-document care va fi elaborat la sfârșitul cercetărilor noastre.
- Înalt Prea Sfinte Mitropolit, în încheiere, vă rog să adresați un cuvânt cititorilor revistei "Formula AS".
- Dacă vom trăi în lumea aceasta pregătiți ca și cum am pleca mâine spre calea veșniciei, vom fi atât de bucuroși și de liberi, ca și cum am trăi veșnic. E un paradox, dar acest paradox stă la temelia echilibrului spiritual pe care Biserica încearcă să îl ofere fiecărui mădular al ei. De aceea e bine să ne îngrijim de viața noastră, să fie mai bună, dar trebuie să privim mereu la cer. Dacă păstrăm legătura cu Dumnezeu cel atotmilostiv, care ne-a creat pentru veșnicie, nu pentru lumea aceasta plină de necazuri, atunci avem un scop, un sens, o țintă. Nu trebuie să fim debusolați, indiferent peste ce necazuri trecem. Ne va ajuta Dumnezeu ca, trecând printr-un necaz, să fim mai tari, mai puternici, mai stăruitori. Eu cred că împreună cu Hristos și cu semenii noștri, avem și noi un rost pe lume și o șansă spre mântuire.