Volohii din Ucraina - Chemarea inimii

- De 5 ani, doi tineri misionari protestanţi se străduiesc să-i înveţe limba română, pe copiii volohilor din Transcarpatia ucraineană. Ce n-au făcut statul român, biserica ortodoxă sau asociaţiile caritabile din România, au făcut Gabriela şi Ioan Pătraş, o arădeancă şi un cernăuţean, care au devenit părinţi adoptivi pentru sute de copii de volohi -

Din Oradea la Bahrineşti

Totul părea să se fi aşezat statornic în viaţa Gabrielei. Trăia, de ani buni deja, alături de Ioan, omul vieţii sale. Era o liceană când îl cunoscuse, la ea, în Oradea, pe băiatul blond şi chipeş, student la Facultatea de Teologie Baptistă. Ioan era român din Bahrineşti, raionul Adâncata, din Ucraina, tocmai pe graniţa cu România, la 40 de kilometri de Cernăuţi. S-au căsătorit încă înainte ca Gabriela să absolve Asistenţa Socială, apoi, în 2002, când şi-au terminat amândoi şcolile în România, s-au mutat la Bahri­neşti: Ioan urma să fie pastor chiar în satul său natal.
"Când am ajuns în Ucraina, m-am gândit prima oară cum lu­crează Dumnezeu. Nu am înţeles niciodată de ce a trebuit eu să fac rusă la şcoală. Dar am prins drag de limba as­ta, iar aici, în Ucraina, asta m-a ajutat foarte mult", povesteşte Ga­bri­ela. I-a fost greu la început să se adapteze în Ucraina, dar nu a trecut mult şi şi-a găsit un rost, preda ore particulare copiilor de la şcolile ro­mâ­neşti. "Cu timpul, ne-am făcut şi o casă frumoasă, la doi paşi de socri, aveam tot ce ne trebuie, dar...". Acel "dar" avea să le schimbe cu totul viaţa Ga­brielei şi soţului ei, pastorul Ioan, şi, odată cu vieţile lor, vieţile a sute de copii volohi din Trans­carpatia...

Inima învinge îndoiala

În urmă cu vreo opt ani, la o întâlnire cu prie­tenii din zona Cernăuţiului, Gabriela auzise marea veste, că undeva pe lângă Ujgorod, la graniţa Ucrai­nei cu Slovacia, se descoperiseră mai multe sate de "volohi", oameni care vorbeau o limbă ce semăna leit cu cea românească. "Ziceau cei care-i văzuseră că erau mai sălbatici şi foarte săraci, că erau oameni în mare nevoie, dar că vorbeau ro­mâneşte pe înţeles". Comunitatea baptistă din zona Cernăuţiului a hotărât deîndată să ridice o casă în zonă şi să caute o familie dispusă să se mute acolo şi să dea, creştineşte, o mână de ajutor volohilor din Poroşcovo. "Se făceau tot felul de acţiuni de ajutorare, se mergea anual acolo, însă noi nu am fost niciodată...". Dar într-o seară, după ce-şi spu­sese rugăciunile şi se pregătea de somn, Gabi a sim­ţit chemarea. "Deodată, am simţit, aşa, o dra­goste şi o dorinţă mare de a merge acolo. I-am spus lui Ioan că simt că inima mă trage spre Po­roşcovo, că noi doi ar trebui să fim familia aceea care merge să-i ajute pe românii nevoiaşi de acolo. O noapte întreagă nu am putut dormi, eram gata să mă duc a doua zi, deşi nu văzusem nicio foto­grafie cu ei, nu ştiam cine sunt, ce sunt, auzisem doar că sunt foarte săraci şi că trăiesc în munţi", îşi aminteşte orădeanca.
Simţiseră, şi ea, şi "John" (cum îl alintă uneori pe Ioan), chemarea în inimă. Dar tot în inimă se cuibărise şi un pic de îndoială. "Noi, în Bahrineşti, aveam un rost bun, eram aşezaţi la casa noastră... Un an de zile nu am zis la nimeni nimic, nici măcar părin­ţi­lor lui Ioan. Ne-am rugat, doar, şi am zis că dacă o fi să mergem la volohi, atunci dorinţa noas­tră o să fie mai vie pe zi ce trece, nu o să se stingă. Şi chiar aşa a şi fost!".
În toamna lui 2010, Gabi şi Ioan s-au întâlnit cu unul dintre constructorii casei baptiste de la Poroşcovo. L-au în­tre­bat, repezit, într-un glas, dacă s-a găsit o familie care să mear­gă acolo. "Nu s-a gă­sit!", a venit răs­pun­sul. În 2011, pe 15 aprilie, Gabi şi Ioan Pătraş s-au mutat în Poroşcovo. Inima în­vinsese îndoiala.

Părinţi pentru 70 de copii

Alături de Bogdan Lupescu, colegul meu, am ajuns în Poroş­co­vo tocmai pe 15 apri­lie 2016, la exact 5 ani de când Gabi şi Ioan Pătraş au poposit prima oară în înde­părtatul sat de lângă Ujgorod. Cei doi m-au întâmpinat în poar­ta casei, aflată în zona ucraineană a localităţii. Pornim împreună prin cartierul pestriţ, dar atât de plin de viaţă, al volo­hilor. Zeci de copii ni se alătură, bucuroşi. Gabi şi Ioan îi ştiu pe toţi după nume şi au pentru fiecare câte un cuvânt de drag sau câte o mângâiere pe creştet. Îi întreb dacă îşi mai amintesc cum a fost prima lor zi aici, în "tabor"-ul (tabăra, n.r.) româ­nesc, care începe acolo unde se termină ultimele case ale ucrainenilor. "Sincer, era foarte mare dife­renţă faţă de cum e acum. Casele erau mai ne­căjite, în tot satul nu era niciun gard! Vedeai mulţi copii goi pe uliţe. Acum cei mai mulţi dintre ei sunt bine îmbrăcaţi, pentru că au fost ajutaţi foarte mult", spune Ioan. Oamenii bagă de seamă că sunt oaspeţi "rumâni" şi-şi fac de lucru pe la porţi, curioşi să vadă şi ei cum sunt fraţii dinjos de Tisa. Bărbaţi cu câte un cal de căpăstru şi, în spatele lor, femei cu doi ţânci în braţe şi alţi cinci-şase prin preajmă, agăţaţi de ulucile din gard. Se vede că sunt amărâţi, dar felul lor liber de a fi, traiul lor, cu totul altfel decât cel ucrainean, le dă o bucurie de a trăi absolut molipsitoare. Îţi vine să îi atingi, să îi strângi în braţe, să intri în vorbă cu ei, numai ca să le înţelegi zâmbetul dindărătul vorbelor lor vechi româneşti, să trăieşti aievea miracolul de a desco­peri, unul câte unul, cuvintele unui grai des­pre care nimeni nu ştia nimic în România, în urmă cu câţiva ani.
Gabi îşi aminteşte cu nostalgie de primele zile în Poroşcovo. Co­piii au fost primii care au venit la ei, miraţi să întâl­neas­că oameni care vor­beau limba lor, din "tabor", deşi e­rau de la oraş şi ară­tau atât de di­feriţi de ei. Era un "du-te-vino" toa­tă ziua, pen­tru că ţân­cii vo­lohilor nu ştiau ce e ăla ceas şi ce e aia oră fixă. Ve­neau la Gabi şi la "Gion", povesteau şi se ju­cau cu ei, apoi, fuga la scăldat, că era vară. Când se sătu­rau de apa pâ­râului ori de hâr­joa­na şi de bătutul bi­ciului prin colbul uli­ţei, veneau îna­poi, la Gabi, care si­gur îi aştepta cu o pungă de bom­boa­ne. "Într-o zi, am so­­cotit, vreo 60-70 de copii trecuseră prin casă pe la noi. Vorbeam cu ei, îi în­grijeam, îi mai a­ran­jam. Aşa a fost tot anul acela, 2011", povesteşte Gabriela, în timp ce îmi arată vechi fotografii, în care "John" îi tunde, în curtea casei din Poroşcovo, pe cei mai mici dintre copiii de volohi. Mulţi dintre copiii de atunci au acum 14-15 ani. Băieţii sunt bărbaţi în toată puterea cuvântului, mun­cesc care pe unde, apăsaţi de griji­le casei, fetele, unele, s-au măritat între timp. Multe s-au schim­bat de acum 5 ani, iar Gabi şi Ioan sunt păr­taşi la această schimbare.

Abecedarul lui Gabi şi Ioan

De cum au ajuns în Poroşcovo, Gabi şi Ioan Pătraş au înţeles că marea lor misiune e să-i înveţe limba română "adevărată", pe copiii de volohi, să-i îndrume şi să-i susţină să facă şcoală. Era cea mai sigură cale să schimbe ceva în bine, se gândeau ei. Aici, "profesoara" răbdătoare şi încăpăţânată din Gabi era în elementul ei. "Erau copii care nu mer­geau deloc la şcoală. Copii de 13, 14 sau de 15 ani habar nu aveau să ţină un creion sau un pix în mână! Le dădeam să facă liniuţe ca la clasa I şi le fă­ceau foarte prost, tremurate, strâmbe, vai şi amar! Încă mai avem caietele de atunci". În schimb, am găsit printre ei şi mici genii neşlefuite, ca Ernest sau Vasea. O singură dată le-a arătat Ioan alfabetul latin, desenat de noi pe foi de hârtie, că nu aveam abecedare pe atunci, i-a pus să re­pete: «A, b, c, d...», şi copiii ăştia l-au învăţat pe loc. Numai ce le arăta Ioan foile, şi ei spuneau literele. Mai e un alt Vasea, care nu făcuse deloc şcoală până când a venit la noi. A învăţat alfa­betul, a învăţat să scrie şi l-am tot motivat să meargă la şcoală. Şi a mers direct în clasa la IV-a, că nu le făcuse pe primele trei. Nu i-a fost uşor, dar acum scrie şi citeşte, şi în rusă, şi în română, face şcoală, iar asta pentru noi e o mare bucurie...", spune emoţionată Gabi Pătraş. "Am avut de luptă şi cu părinţii, care spun că nu pot da copiii la şcoală, dacă nu au bani. Le-am promis rechizite, le-am zis că îi ajutăm să-şi îmbrace copiii, să şi-i încalţe. Le-am zis: «Vă dăm de toate, numai tri­miteţi-i la şcoală!». Aici e şi oleacă de ură între ucrai­neni şi români. Copiii ucrainenilor îi bat pe copiii de români. Au primit odată o bătaie aşa de urâtă, că se tem şi nu mai vor la şcoală", se plâng cei doi soţi. Se întristează de fiecare dată când văd că unii dintre cei mai buni ?elevi" de-ai lor nu pot să continue şcoala.

Cei mai frumoşi copii din lume

"Gabi şi Ioan Pătraş nu au copii, aşa că, pentru ei, toţii copiii din Poroşcovo sunt ca şi copiii lor. Se ocupă de ei ca de pro­priii copii, iar as­ta a însemnat foar­te mult pentru Poroşcovo", îmi spu­­sese Ioan Botoş, un mare patriot ro­mân din Apşa (Ma­ramureşul isto­ric, aflat în Ucraina) şi unul dintre cei care s-au implicat cel mai mult, alături de familia Pătraş, în aju­torarea comu­ni­tă­ţii de volohi din Transcarpatia.
"Toţi copiii îmi sunt dragi, dar unii îmi sunt la suflet pen­tru că sunt cu­minţi, sunt ascultă­tori şi vor să înveţe. Prima este Ira Vo­loşin, tot timpul spun despre ea că este fata pe care mi-aş fi dorit să o am. Mă bucur că e se­rioa­să, că a făcut şcoala şi vrea să continue mai departe", îşi reia confesiunile Gabi Pătraş. Ira (am scris despre ea în ediţia trecută a revistei n.r.) este singurul copil de voloh din Transcarpatia care a făcut un liceu la oraş. Anul acesta termină postliceala de Medicină din Ujgorod şi vrea să continue cu o facultate. Este mâna dreaptă a lui Gabi, în Poroşcovo, şi a ajuns să predea ea însăşi limba română vecinilor ei din "tabor".
"Apoi, sunt Milan şi Marina şi fraţii lor, toţi sunt deosebiţi. Sunt foarte dezgheţaţi şi se vede că au fost trimişi de mici la şcoală. Le place să înveţe, au memorie bună, voce bună, sunt foarte talentaţi. Mai sunt câteva fete, şi ele deo­sebite. Leana are 21 de ani, încă nu e măritată, şi eu tot timpul îi spun să nu se grăbească, deşi cei din tabără îi tot spun că e deja bă­trână. Mai e Colea, prietenul lui Milan, care are şapte surori mai mici şi toate merg la şcoală. M-aş bucura să facă şcoală mult mai mulţi. Trebuie să înţeleagă că e important să ştie să scrie şi să ci­tească, să facă şcoli, să aibă sluj­be bune, că atunci pot să îşi ajute mai bine familiile. Că aşa, cu muncă sezonieră, e greu...".
Gabi vorbeşte mămos, nu-i sca­pă un nume, nu-i scapă un de­ta­liu, nu-i scapă o amintire. Fie­care dintre copiii care i-au trecut casa e ca şi copilul ei şi nu ştie cum să se împartă în 300 sau în 400, ca să-i fie de ajutor fiecăruia. E şi veselă, şi tristă, şi indignată, şi ambiţioasă, când vorbeşte des­pre ei, pentru ea, copiii aceştia de volohi, care mai blonzi, care mai bruneţei, care mai pistruiaţi, care mai roşcovani, sunt cei mai fru­moşi copii din lume.

Veşti despre Milan

Dintre toţi copiii volohi de la Poroşcovo cu care am vorbit în zilele documentării noastre în Ucraina, cel mai mult m-am ataşat de fraţii Husari. Milan, băiatul cel mare al familiei, un roşco­van cum nu s-a mai pomenit, s-a lipit de mine în timp ce vor­­beam cu baba Maria, cea mai bă­trână femeie din sat, şi mi-a descâl­cit cuvintele pe ca­re, din când în când, nu reuşeam să le înţeleg. Am cu­treierat cu el sa­tul întreg, mi-a ară­tat tăpşanul unde joacă fotbal cu pri­etenii lui, mi-a po­vestit cât de mult i-ar plăcea să aibă şi el un cal în curte, ca ceilalţi copii, mi-a povestit des­pre mama lui, u­crai­neancă, şi des­pre tatăl său, voloh, plecat unsprezece luni pe an la muncă grea, în construcţii, la Kiev, ca să le poată tri­mite un ban, lui, Ma­rinei, Dianei, Na­taşei, lui Danik, Daşei şi lui Ar­tiom, me­zinul de numai un an de zile. I-am cu­noscut pe toţi cei şapte fraţi Husari, în casa micuţă, dar curată, îngrijită de sora cea mai mare, Marina, apoi i-am întâlnit, sâmbătă, în casa de rugăciune, acolo unde Ira Voloşin şi Milan Husari îi ţineau locul lui Gabi şi îi învăţau româneşte pe copiii cei mai mici. Venit acasă, în România, la scurtă vreme, mi s-a fă­­cut dor de ei, aşa că am sunat-o pe Gabriela să mai aflu veşti despre Milan şi ai lui.
Din Ucraina, Gabriela Pătraş mi-a răspuns cu un nod în glas. "Milan a plecat acum câteva săp­tă­­mâni, la muncă sezonieră, lângă Lvov. Îmi era aşa de milă de el, când ne-am luat rămas bun! Are nu­mai 14 ani, şi e prima dată când pleacă de aca­să la muncă. A venit să îşi ia rămas bun de la noi şi aveam, cu toţii, ochii în lacrimi... Nici măcar nu a putut aştepta sfârşitul şcolii! I-am spus: «Milan, şcoala e importantă, mai stai puţin!». Dar mi-a zis că sora lui cea mare, Marina, a fost tot bolnavă în ultimul an, mai mult prin spitale, şi că banii trimişi de la Kiev de tatăl lor s-au dus pe tratamente". "Mama are nevoie de bani...", i-a spusMilan, printre lacrimi, apoi a zâmbit, ştrengăreşte, ca o promisiune că se va descurca pe-acolo, prin marele oraş ucrainean.
Gabi stă ca pe ghimpi de când a plecat. Speră ca Milan să se întoarcă cu bine, în iulie, să-şi poată rezolva şcoala, să nu piardă anul. Îi e tare drag de Milan. E singurul copil pe care îl ţine minte, din chiar prima zi când a călcat în "tabor"-ul din Po­roş­covo, acum cinci ani. Roşcovan şi pistruiat, cu­rios şi ruşinos, deopotrivă, Milan îţi sare în ochi dintr-o mie. Nu ai cum să nu-l îndrăgeşti!