Fântânarul

- Când tatăl lui se întorcea noaptea, târziu, de la mină, îl trimitea în pădurea de lângă casă, cu un canceu mare de porţelan, ca să-i aducă apă proaspătă de la izvorul ce nu seca niciodată. Îi plăcea cum se aude pârâul în noaptea pădurii. O singură dată a auzit clar cum apa îl strigă pe nume. A ştiut atunci că viaţa îi este pecetluită. A umplut vasul cu apă şi a pornit în fugă spre casă, fără să se uite înapoi. Peste ani, când era deja bărbat în putere, a ajuns cel mai vestit fântânar de pe Valea Cavnicului şi a Lăpuşului -

Vis cu o vioară

Născut în zodia Peştilor, Gheorghe Mureşan a fost de când se ştie legat de ape. N-a avut o viaţă uşoară, îmi spune, trecându-şi mâinile bătătorite prin părul ce-a început să-i încărunţească, deşi n-are încă cinci­zeci de ani. A crescut într-o casă aflată pe malul unei ape de la marginea pădurii, lângă o mamă delicată, mai mereu bolnavă, şi un tată pretenţios, dur, care voia să-l călească şi să facă din el bărbat netemător, curajos, mo­tiv pentru care îl supunea de multe ori la probe şi în­cercări grele. Atunci, demult, nu le înţelegea rostul, iar acuma, după ce-au trecut atâţia ani de la acele în­tâmplări, nu mai acuză pe nimeni. Rozalia, mama lui, a văzut şi a citit în feciorul ei mai mult decât tatăl, care făcea cu el "militărie" de la câţiva ani. De aceea a vrut să-i cumpere o vioară, să-l dea la şcoala de muzică, să-l scoată din marginea de pădure în care s-a născut şi de sub mâna aspră a bărbatului ei, ca să-i deschidă drum înspre lumea largă. "Mama a pus deoparte niş­te bani, ca să-mi cumpere o vioară, dar erau cam pu­ţini şi ne-am dus la bunica, la mama mamii, ca să-i cerem cu împrumut. Bunica îşi lega bănuţii pe care-i eco­nomisea de la o pensie la alta într-o batistă mare, cu dungi verzi. Punea banii într-un colţ al batistei şi apoi făcea multe cioturi, noduri peste bani, ca să fie greu de scos. Aşa că de multe ori se lăsa păgubaşă, nu mai cumpăra nimic, decât să desfacă toate cioturile alea. Când mama i-a spus că-i mai trebuie ceva bani ca să-mi cumpere vioară, ea a stat o vreme pe gânduri, s-a uitat lung la mine, apoi a scos batista din buzu­na­rul şurţului şi a început să desfacă încet nodurile. O di­mineaţă întreagă a tot desfăcut. Mă uitam la ea cum se chinuia cu degetele noduroase să dezlege cioturile strânse ale batistei şi mă tot întrebam oare câţi bani o fi având stânşi în batistă? Oare o să-i ajungă mamii să-mi ia vioara? Nu se mai terminau cioturile făcute peste bani, mi se părea că degetele-i stau pe loc şi-mi venea să-i iau batista din mână ca să le desfac eu mai repede."
Au ajuns banii de vioară şi, o vreme, băiatul sub­ţi­rel şi timid a făcut apoi de două ori pe săptămână dru­mul până la Victor Negrea, viorist celebru în judeţele din nordul ţării, care l-a primit în echipa lui numai după ce s-a lămurit că ar putea scoate din el un bun ins­trumentist. Avea talent, era sensibil şi avea în­de­mâ­nare. De câte ori avea câte un răgaz de timp, se ducea în fundul grădinii şi repeta ceea ce-l învăţase profe­so­rul lui. O dată, de două ori, de zeci de ori, până când me­lodia ieşea "ca la carte, la marea ştiinţă". Cânta acolo pentru copaci, pentru flori şi mai ales pentru Va­lea Albă, care curgea rostogolindu-se peste pietrele mari, albite de soare. Câteodată îl auzea şi mama lui, care lăcrima de bucurie, ascunsă după cireşul cel mare. Dar un accident stupid la mâna stângă a pus capăt dru­mului început. Degetele i-au rămas încremenite şi n-au mai putut cuprinde niciodată, din ziua aceea, gâtul viorii.

Vânătorul de ape

Puţin după abandonarea silită a viorii, mama lui Gheorghe a murit. La nici şaisprezece ani, băiatul a trebuit să întrerupă şcoala şi să se angajeze. Deşi n-avea încă vârsta legală de a lucra în mină, directorul l-a angajat ca muncitor necalificat, impresionat de schimbarea grea din viaţa lui. Întunericul din mină nu l-a speriat. Acolo, în fundul pământului, a fost fas­cinat de frumuseţea rece a florilor de mină şi a rămas robit pe veci atunci când într-un cristal de cuarţ a văzut un fel de cavitate ovală, aproape plină de apă. "Era acolo apă de la începutul pământului, apă de când s-a făcut lumea. Am fost tare impresionat când am văzut apa aceea. Parcă m-a fermecat ceva, numai la ea mă gândeam cum stă prinsă între pereţii aceia de cristal, ca într-o închisoare şi cum rămâne astfel să trăiască veşnic. Atunci mi-a încolţit gândul să mă fac vânător de ape, să le caut şi să le prind în ghizduri tari de pia­tră, ca să se bucure oamenii mereu de apă proaspătă. Aşa am ajuns fântânar".

Rugăciunea pentru fântânari

"Am început lucrul la prima fântână într-o zi de pri­măvară, cred că era pe la mijlocul lui martie. Fân­tâna fusese începută cu o zi înainte şi am rămas tare sur­prins să văd cum se organizaseră fân­tânarii. Am lucrat cu Paşca Alexandru, un văr de-al mamei, care a învăţat me­serie de la Moş Partenie din Cărpiniş, de la Berinţa mai în sus, care a fost cel mai mare fântânar de pe-aici. Cunoştea bine locurile şi nu greşea niciodată când ale­gea loc de fântână. Când o termina, făcea ospăţul fântânii şi cânta la taragot lângă ea. El a făcut cea mai adâncă fântână pe care am văzut-o, avea treizeci şi trei de metri. Am intrat în ea ca să o curăţ, la mulţi ani după ce el îmbătrânise şi nu mai putea lucra. Era perfectă, n-avea nicio piatră mişcată din zidărie. Am lu­crat prin toate satele din Maramureş, până aproape de Sălaj şi până către Bistriţa. Unii oameni îşi fac şi acum fântâni ca să aibă apă proaspătă de băut, chiar dacă au apa trasă pe ţevi. Nimic nu-i mai de preţ ca apa curată, ieşită din adâncul pământului. Ca şi apa de fântână pietruită nu va fi niciodată alta. E sănătoasă şi e cea mai bună. Cu cât e mai adâncă fântâna, cu atâta are apă mai bună. Cea mai adâncă fântână am săpat-o până la optsprezece metri, în satul Berinţa, la Fărcaş Andrei. Mi-e cea mai dragă din câte am făcut. Din fundul ei am văzut ziua în amiaza mare stelele pe cer. Acolo, în satul ăsta, am auzit prima oară şi rugă­ciunea pentru fântânari. Când se sapă o fântână, tot satul se roagă în biserică, împreună cu preotul. Se roagă pentru apă, ca să fie bună şi curată, şi se roagă pentru fântânari, ca să nu li se întâmple ceva rău şi să poată duce la sfârşit lucrarea în­cepută".

Despre ape şi fântâni

- Dar de unde ştii în ce loc să sapi ca să dai de apă, cum recunoşti locul bun pentru o fântână?

- Nu există loc de pe pământ unde să nu fie apă. Pământul tot stă pe o mare de apă, apa e peste tot, depinde doar de adâncimea la care o afli. După ce faci mai multe fântâni într-o regiune, cam ştii, îţi cam dai seama la ce adâncime e pânza de apă. Am săpat până acuma 167 de fântâni, am un carneţel cu adresele lor şi cu data la care am scos prima găleată de apă din ele. În lista aceasta le-am pus numai pe acelea care sunt mai adânci de şapte metri. De fapt, am săpat mult mai multe. Am învăţat să cunosc terenul şi locurile cu apă după plantele care cresc acolo. Eu nu ştiu şmecheria cu beţişoarele de alun, cum zic unii, sau de salcie. Eu mă uit la flori şi la plante, şi după cum sunt ele aşezate, după cum le sunt frunzele de grase, eu ştiu dacă au apă dedesubt sau nu. Unde este apă, frunzele florilor sunt mai verzi, nu gălbui, cum sunt acolo unde e secetă. Dar cel mai tare mă bucur când văd un smoc de pipirig, iarba aceea cu fire lungi ca nişte tuburi subţiri şi ascuţite, şi ştiu că sută la sută găsesc apă acolo. Pipirigul e un fel de busolă a apei, arată totdeauna izvoare bogate.

- În cât timp faci o fântână?

- Depinde de cât de adânc trebuie să sapi. Dacă e pământul pietros sau din polochim, o argilă tare, îţi ia mai mult. Sapi cu dalta şi ciocanul şi uneori poţi să sapi şi câteva săp­tămâni până treci de piatră şi ajungi la un strat nisipos. Apa cea mai bună e aceea care trece prin strat de piatră. Piatra curăţă totul. E greu până auzi apa în fundul fântânii cum îşi caută loc să iasă. Câteodată iese un şuvoi puternic, alteori doar susură încet şi se adună greu. Ca să ştii dacă va avea destulă apă fântâna, seara o cureţi şi scoţi toată apa care s-a adunat cât ai săpat şi da­că dimineaţa găseşti apă cam de o jumătate de metru, poţi să fii sigur că n-ai săpat degeaba în locul acela.

- Nu ţi-e urât să stai zile în şir acolo, în fundul gropii? La ce te gândeşti când sapi?

- Nu mi-e urât, pentru că aştept întâlnirea cu izvorul şi aşteptarea asta e minunată. Mă gândesc la el, îl presimt, îl pândesc în toate zgomotele pe care le aud, în felul în care se aşează lutul. Pământul ascunde tot felul de taine. Odată, am găsit la mulţi metri adân­cime o piatră mare, pe care erau desenate nişte semne ciudate şi avea şi un scris necunoscut. Mi-a luat-o omul pen­tru care săpam fântâna. Nu m-am su­părat, de drept îi aparţinea, că săpam pe pă­mântul lui. Dar eu am nişte amintiri pe care nu mi le poate lua nimeni. Am săpat o fântână la nişte bătrâni, care toată viaţa lor au purtat apă de departe, dintr-un pâ­râu. Le-am scos apă de la aproape cinci­sprezece metri şi tare s-or bucurat. Tanti Viorica a plâns când i-am dat prima ulcică de apă din fântâna lor. Am o satisfacţie grozavă când o fântână e gata. Nici nu mă mai interesează câţi bani trebuie să-mi deie omul pentru muncă. Când am văzut cum s-au bucurat bătrânii aceia, nici nu le-am mai luat banii, deşi lucrasem aproape două luni la ei. Fântâna e vie, îşi are vremea ei, viaţa ei, ea îmbătrâneşte ca omul şi moare la fel ca el. Când fântâna e înfundată, atunci moa­re apa în ea.

"Struţul" fântânii

"Struţul" fântânii e un buchet de busuioc care se leagă pe gura ei atunci când este gata şi când înţelegerea dintre "gazdă" şi fântânar este aproape de sfârşit. Ritualul "struţului" se respectă cu sfinţenie în satele din Maramureş. "Când e pietruit zidul şi a ajuns aproape de buza pământului, fântânarul care e pe jumătate încă în pământ şi stă pe zidul fân­tânii trebuie să dea mâna cu gazda fântânii. Atunci gazda scoate "struţul" şi aduce o sticlă de horincă, un ştergar şi bani pentru fântânar. Primaş dată se aruncă un strop din horincă în fântână, apoi bea fântânarul o gură bună şi abia apoi urmează gazda şi ceilalţi care mai sunt pe acolo. Busuiocul rămâne legat de fântână până îl spulberă ploile şi vântul."

Muzica apelor

Fântânarul Gheorghe stă în faţa mea. Din când în când îşi apleacă uşor capul, parcă ar vrea să audă cum curg apele pe sub livada înverzită şi cum se urcă în sevele cu care se hrănesc florile. Gândurile unui fân­tânar se întorc mereu la muzica apelor pe care le caută şi le adulmecă în orice loc. Aşa îşi aminteşte de ziua în care, aflat la câţiva metri în pământ, izvorul unei fân­tâni a izbucnit, bolborosind sub târnăcopul lui, într-un şuvoi furios, plin de conuri de brad, aduse cine ştie de la ce depărtare, ca nişte semne venite parcă din altă lume. Şi tot aşa începe să-mi po­vestească una dintre cele mai dragi amintiri. "Într-o iarnă am săpat o fân­tână într-un loc cu o argilă foarte tare. Am spart-o cu dalta şi ciocanul. Am lucrat multe săptămâni. Aici tre­buie să fie apă tare dulce, mi-am zis, dacă se lasă aşa greu scoasă din izvor. Apă rară, care cântă când o torni în pahar. Umpleam găleata cu argilă şi de găleată era le­gat un clopoţel pe care-l scuturam, ca să vină din ca­să oamenii, să ridice găleata şi s-o go­lească. Era aşa de frig afară, încât ei nu puteau sta lân­gă fântână, ve­neau doar când suna clopotul. În pă­mânt, unde săpam eu, era cald. Când am ieşit, aveam cămaşa udă pe mine. Până acasă am fugit prin nămeţi. Ningea, hainele mi-erau lipite de trup, ieşeau aburi din mine. Eram bucuros că am izbutit să descopăr fi­rul acela tainic de apă. Mi-a venit să cânt şi-am cântat. Fulgii zburau în­viforaţi de aburii ce ieşeau în urma mea".