Despre tainele albinăritului, cu terapeutul ION BOBESCU din Suştra, Timiş

"Suntem legaţi de albine, cu nişte fire nevăzute şi magice"

- Pe lângă ştiinţa vindecării cu plante, despre care aţi vorbit într-un număr trecut al "Formulei AS", sunteţi şi un renumit prisăcar, mare specialist în albine. Ce v-a determinat să vi le faceţi tovarăşe de viaţă? Există un mister care v-a fermecat?

- Viaţa albinelor este cu ade­vă­rat fascinantă. Noi ştim despre ele destul de multe, dar cu siguranţă că nu ştim totul. E suficient să le ur­mă­reşti o zi din viaţă, ca să devii cap­tiv. Munca lor e un adevărat serial SF. Mierea pe care o mâncăm e adu­­nată cu multe riscuri şi trudă, iar valoarea ei pentru sănătate este ines­timabilă.

- Cum arată o zi din viaţa lor?

- O zi în stup începe diferit, în func­ţie de vreme şi ano­timp. Dacă vre­mea este bună, de di­mineaţă pleacă mai întâi doar cerce­ta­şe­le să caute flori. Da­că nu se întorc cu veşti bune, culegă­toa­rele nu pleacă. În fie­care dimineaţă, cir­­ca 100 de albine ti­nere, vi­gu­roase, îşi umplu burţile cu mie­re, un fel de me­rinde pen­tru drum, şi plea­că să caute hra­nă. Se în­torc apoi în stup, în­tr-un soi de ring de dans, unde încep să se bâţâie, dau din aripi, se învârt în loc, fac mişcări aparent ciudate. De fapt, rin­gul de dans este... o sală de conferinţe, şi prin acest dans, cer­cetaşele comu­nică cu celelalte albine. Cer­cetătorul Karl von Frisch a luat Premiul Nobel pentru că a tradus în ter­menii noştri ceea ce comunică albinele prin acel dans. În funcţie de paşii pe care îi face, în formă de opt sau de elipsă, cercetaşa transmite stupului infor­maţii extrem de precise. De exemplu, un dans foarte rapid, un balans maxim, înseamnă că sursa de cules este departe şi este nevoie de multe bătăi din aripi pen­tru a ajunge la ea. Se poate şi calcula exact dis­tanţa, în funcţie de numărul mişcărilor făcute de cer­cetaşă. Apoi, bisectoarea unghiului pe care se mişcă ea este un raport între răsăritul soarelui, poziţia lui în acel moment şi locul unde se află plantele! Von Frisch explică detaliat toate lucrurile astea în cartea sa, arată că albinele au un anumit limbaj prin care îşi transmit cu precizie toată informaţia - distanţa până la flori, calitatea lor, locul exact. La sfârşitul dan­su­lui, cercetaşele le oferă să guste celorlalte albine din ceea ce au găsit. Abia atunci se ia decizia de a pleca la cules sau nu, şi începe o zi de muncă.

- După o viaţă trăită împreună, se creează o relaţie de ataşament între albine şi om?

- Albinele trăiesc prea puţin pentru a avea timpul de a se ataşa emoţional, în jur de 40 de zile, totuşi am văzut câteva situaţii care spun multe despre senti­men­tele lor. De exemplu, un pui de albină aflat încă la stadiul învăţării zborului era să cadă de pe scân­du­rica din faţa stupului unde exersa. Şi atunci am văzut cum una dintre gărzi (albinele care stau la intrarea în stup, pentru pază) a mers, l-a ridicat de unde căzuse şi s-a întors la postul său. M-a impresionat gestul acesta de afecţiune dintre două gâze. Stupul este con­ceput în zilele noastre după cum a crezut omul, cu o uşă la nivelul solului, dar albinele aveau, de fapt, uşa deasupra, pe acoperiş. În mod obişnuit, ele îşi făceau casa în scorburi sau peşteri. Oricum, solida­ri­tatea albinelor este ceea ce impresionează cel mai mult. Ele îşi apără stupul cu preţul vieţii, pentru că o înţepătură a inamicului, în care îi rămâne înfipt acul, o omoară. Dar şi atunci când mor de moarte bună, când simt că li se apropie sfârşitul, ele zboară departe de stup şi mor prin­tre florile din care au cules toată viaţa, ca să nu împo­văreze stupina cu trupul lor. Iar când iernile sunt grele şi mân­carea nu ajunge, ultima pi­cătura de miere îi este oferită reginei. Ea moare ultima în stup.

- Albinele a­fla­te în acelaşi stup au "me­se­rii" diferite...

- Da, rolu­rile lor sunt foarte bi­ne delimitate. De exemplu, chiar şi albinele cule­gă­toa­re sunt îm­păr­­ţite, la rândul lor, în culegătoare de nectar, albine cu­legătoare de po­len sau de pro­polis. Există apoi albine sacagii, ca­re aduc apă în stupi, atunci când nu este des­tul nec­tar, sau al­bine sa­nitar, care nu fac altceva toa­tă ziua decât să ai­bă grijă de cură­ţenia şi sănătatea stupului. Al­­binele gar­dieni sunt ce­le care pă­zesc intrarea sau urdi­ni­şul şi nu lasă să pătrundă în stup decât albi­nele care au ace­laşi mi­ros. Apoi, există albinele din garda reginei, care o în­soţesc pe aceasta oriunde şi au grijă în per­ma­nenţă de ea, şi mai sunt şi albinele-doici, care au rolul de a hrăni regina. Deşi pare incredibil, albinele trăiesc într-o societate foarte bine structurată şi duc o viaţă foarte vir­tuoasă, de la care şi noi, oamenii, am avea de în­vă­ţat.

- Dacă sunt atât de virtuoase, de ce acceptă trân­torii?

- Trântorii sunt necesari pentru reproducere şi sunt toleraţi şi după aceea, în funcţie de bogăţia stupinei. Dacă stupul o duce bine, regina este cea care acceptă existenţa trântorilor şi se pare că îi lasă doar pentru plăcerea de a-i avea.

- Se ştie că dacii erau mari albinari. Mierea lor era renumită în Antichitate. Există informaţii legate de această îndeletnicire a lor?

- Asta este ceva foarte interesant! Deşi apicultura acum s-a modernizat, înainte cu mii de ani, dacii aveau nişte tehnici uimitoare! Herodot spunea în scri­erile sale că prin plaiurile Daciei nu se poate călători ziua, ci numai noaptea, din cauza numeroaselor roiuri de albine. Dacii recoltau mierea de la albinele sălba­tice atât de abil, încât nu pierdeau o picătură de miere de la un asemenea stup trăitor într-o scorbură. Pe atunci existau "bârcarii" sau "vânătorii de stupi". Aceş­tia aveau un corn de bou, cu un dop la capătul as­cuţit, găurit cât să iasă o albină pe acolo. Puneau în scobitura largă fagure cu miere şi aşteptau să vină albinele să se aşeze pe el. Atunci bârcarii le prindeau în corn. Aveau asupra lor o punguţă din piele de ber­bec, în care ţineau făină. Luau un pic din ea, o pre­sărau pe vârful subţire al cornului, după care scoteau dopul. Prima albină care ieşea se umplea de acea făină albă. Era albă ca un fulg de nea. Dacă, în mod obiş­nuit, albina nu o prea poţi vedea, aia albă, plină de făi­nă, strălucea! Şi mergea bârcarul pe direcţia zborului ei o mie de paşi, să zicem. Apoi iar mai lăsa o albină să iasă, o ungea cu făină, şi mai făcea o mie de paşi. În fe­lul ăsta, din aproape în aproape, albinele îl con­du­ceau pe bârcar la stupul lor din pădure, pe care altfel era foarte greu să îl găsească. Asta era tehnica de aflare a locaţiei, dar aveau şi teh­nici ingenioase de recoltare a mie­rii din stup. În aşa fel pro­ce­dau, că tăiau fa­gurii cu scorbură cu tot, fără să se piardă nimic, în timp ce albinele erau adormite cu fumul unei ciu­perci speciale. Ce să vă spun... Al­binăritul este o preocupare de o complexitate fan­­­tastică... Am şase meserii cu diplomă, dar ni­ciuna dintre ele nu se apropie nici măcar zece la sută de inten­sitatea api­cul­turii. Este o me­serie paradoxală: eminamente in­telectuală, dar care poate să fie făcută şi de cineva fără carte. O meserie deosebit de complexă, care cere mul­tă energie mentală.

- De ce oamenii nu îşi pot lua singuri polenul de la flori şi recurg la cel adunat de albine?

- Polenul este cea mai valoroasă proteină existentă pe pământ, conţine 200 de tipuri de enzime, vitamine, fibre, practic, este cel mai complex aliment existent! Po­lenul florilor conţine, de fapt, nişte sâmburi atât de mici, încât noi nu îi putem vedea cu ochiul liber. Şi aceşti sâmburi sunt atât de tari, încât pot rezista în pă­mânt sau în turbării, milioane de ani. De aceea geo­logii, dacă vor să vadă ce a fost într-un anumit sol, în urmă cu 10 milioane de ani, analizează ce sâmburi din po­len sunt existenţi în acel sol. Dacă oamenii ar mân­ca polenul direct, acei sâmburi nu pot fi asimilaţi de or­ganismul nostru, nu se desfac. În schimb, albinele, când pun polenul la păstrare pe rame, îl înmoaie mai în­tâi cu saliva lor, sau mai bine-zis cu nişte enzime di­­gestive şi îl tasează bine cu capul. Din fericire pen­tru noi, acele enzime sunt atât de puternice, încât topesc sâm­burii din polen şi îi fac asimilabili pentru corpul nostru. În felul acesta, avem acces la ceea ce este în in­teriorul lor - amigdalina sau caisina, cu vita­mina B17, cel mai puternic antitumoral cunoscut. Ve­deţi, flori, albine sau oameni, suntem cu toţii legaţi unii de alţii cu nişte fire nevăzute, magice...

Foto: AGERPRES (1)