DOINA IŞFĂNONI - cercetător la Muzeul Satului din Bucureşti - "Românii se întorc la rădăcini"

Învierea se apropie. O spun copacii, iarba, flo­rile, natura toată. Pentru noi, românii, timpul acesta, în care aşteptăm şi ne gătim de Paşte, este la fel de important ca sărbătoarea în sine. Ne pri­menim până în adâncul sufletului, pentru ca în noap­tea Învierii să primim uriaşul dar al Luminii. Pre­gă­tirile din Săptămâna Mare a Paştilor şi zilele sărbă­torii, sunt însoţite la români de rituri stră­vechi, multe de dinainte de creştinism. Împreună cu doam­na dr. Doina Işfănoni, istoric de artă şi cer­ce­tător etnolog la Muzeul Naţional al Satului "Di­mitrie Gusti" din Bucu­reşti, am încercat să pă­trun­dem în această lume, în care tradiţia satului se în­treţese cu tradiţia bise­ricii.

"Tradiţia este un leac sufletesc"

- Suntem în ultima săptămână dinaintea Sfin­telor Paşti. Ce veşti mai ajung la dvs. din satele noas­tre? Mai ţin românii rânduielile vechi?

- În spiritualitatea noastră tradiţională, sărbătoarea Paştelui are o semnificaţie mult mai amplă decât pe alte meridiane ale globului, deoarece datinile şi obi­ce­iu­rile practicate în majoritatea satelor şi chiar prin târgurile şi oraşele României îmbină săvârşirea unor ritualuri arhaice, de sorginte precreştină, cu o pioasă implicare în ceremonialurile religioase creş­tine. În Săp­tămâna Mare, de pildă, se poate observa cum, nu doar la sat, ci şi în mediul urban, românii revin la com­portamente culturale de tip tradiţional, specifice zo­nelor natale, căutându-şi parcă rădăcinile. Reve­nirea la tradiţie echivalează cu o fortificare, ea este un leac sufletesc, care îi ajută pe oameni să-şi regă­sească identitatea şi adevăratul profil spiritual.
- Începând din Joia Mare, Joi Mari sau Joia Nea­gră, cum se numeşte această zi în calendarul popu­lar, sunt practicate o mulţime de obiceiuri. În spi­ritua­litatea tradiţională, în această zi, încep Patimile Mân­tuitorului, şi este momentul/pragul când lumea de aici şi lumea de dincolo comunică între ele prin inter­mediul strămoşilor. Este ziua considerată ca apă­ră­toare şi binefăcătoare a morţilor. În această dimi­neaţă, se crede că morţii îşi părăsesc mormintele pen­tru a se întoarce la casele de unde au plecat ca să pe­treacă sărbătoarea Învierii împreună cu neamurile. Su­fletele lor se aşează pe streşinile casei (Muntenia, Oltenia) sau după uşă, acolo unde gospodina trebuie să aştearnă o faţă de masă albă, din cânepă (Transil­vania). În aceste locuri se vor odihni sufletele strămo­şilor, de la Joi Mari şi până la Rusalii, când iarăşi se vor întoarce în "lumea lor cea albă".
Vinerea Mare sau Vinerea Seacă este timpul puri­ficării sufletului şi al trupului. Orice activitate do­mes­tică încetează. În această zi, românii ţin post negru pentru a se elibera de păcate şi a dobândi sănătate, merg la biserică să se spovedească şi să se împărtă­şească, iar după amiaza, trec pe sub Sfântul Epitaf, ştiind că astfel vor scăpa de toate relele, primind, odată cu Învierea Mântuitorului, renaşterea trupească şi sufletească. Seara, nimeni nu lipseşte de la Prohod. Unele obiceiuri româneşti grupate în ziua de Vineri aduc în atenţie apa, ca agent purificator şi regenerator. În multe sate din Banat şi Transilvania, există credinţa că, după ce te-ai spovedit în Vinerea Mare pentru a-ţi purifica trupul de toate "relele, făcăturile, aruncăturile şi urâciunile", este bine să te cufunzi în apa unui râu, înainte de răsăritul soarelui. Odată scăldaţi, oamenii nutresc convingerea că peste ani vor fi feriţi de boli şi vor deveni sprinteni, uşori, iuţi, harnici, sănătoşi şi iu­biţi. Acest scăldat ritual, din creştet până-n tălpi, se mai putea face şi în dimineaţa de Paşti, când bate toa­ca la biserică. Atunci, fetele se scaldă, rostind diferite incantaţii, pentru a capta forţa apei. Pentru un plus de siguranţă în eficienţa actului săvârşit, îşi fac şi câte trei cruci, zicând: "Bună dimineaţa, Râu mare/ Domn mare - Să fii sănătoasă/ fată frumoasă/ De ce te-ai sculat/ Şi ai mânecat/ Aşa de dimineaţă/ Pe rouă, pe ceaţă?/ Că Mama m-a îndemnat/ Să mă curăţească/ Să mă limpezească/ De făcături/ De aruncături/ De minciuni/ Şi de urâ­ciuni./ Să fiu mândră curată/ Cum Maica Domnului m-a lăsat!" Ca răsplată şi leac pentru purificarea realizată, râul (apa) era răsplătit cu câteva boabe de grâu sau porumb.
Din punct de vedere teologic, Sâmbăta Mare este zi de reculegere. Aceasta închipuie odihna în mor­mânt a trupului lui Hristos. În gospodării femeile au multă treabă. Acum se fac fripturile şi preparatele din miel. O vorbă veche din bătrâni spune că mielul Paş­tilor se pune întreg la cuptor pentru că, dacă îl tran­şezi, ţi se împrăştie nea­mul. În ulti­mii ani, în multe familii din Bucovina, Banat şi Bistriţa-Năsăud, se pregăteşte pentru Paşte şi un miel modelat din aluat sau din unt. Dar cel mai important moment al săr­bătorii pascale este partici­parea familiei la slujba de Înviere. Pentru acest eveni­ment, fiecare român se pre­găteşte cu meticulozitate rituală. Mai întâi se aşează coşul pentru Biserică. Ex­presie simbolică a întâlnirii credinţei creştine cu diverse practici pre­creştine, coşul pascal, pregătit în Bucovina, repre­zintă poate cel mai complet şi complex mod de ra­por­tare al localnicilor la tradiţia Învierii Domnului. Şi astăzi, bucovinenii pun în coş slănină şi cârnaţi, caş de oaie, zahăr, hrean, dulciuri, peteca de la roşitul ouălor, friptură de miel, ouă roşii, cozonac, pască şi o babă - un aluat modelat în formă de spirală, cu un ou roşu deasupra, care se dă de pomană imediat după sfinţirea coşurilor. În mentalitatea tradiţională, fiecare dintre aceste alimente are valoare simbolică, con­si­derându-se că vor ajuta, peste an, la înmulţirea tur­melor, la rodirea câm­pu­rilor şi la un plus de să­nătate şi spor în toate, pentru membrii familiei. După ce Pas­ca, împre­u­nă cu ouă­le şi cu cele­lalte alimen­te cu statut simbolic, au fost sfinţite în noap­tea de Înviere, ca­pul fa­mi­liei are da­toria de a îm­părţi ba­be­le la copii şi de a aduce acasă co­şul cu celelalte ofran­­de.

"În satele noastre există o foame reală de repere stabile"

- De ce credeţi că e important să ne păstrăm tra­di­ţia, într-o lume în care ea nu pare să mai aibă im­por­tanţă?

- După 1989, asistăm la un fenomen foarte inte­re­sant pe care mulţi îl numesc "un redivivus" al tra­di­ţiilor lăsate în umbră până acum, din mai multe cauze. Odată cu retrocedarea pământurilor, cu întregirea proprietăţilor, oamenii din spaţiul rural se întorc şi că­tre structurile de mentalitate ale înaintaşilor, uneori cu o ciudată obedienţă faţă de valorile tradiţiei. Într-o lume preocupată prea mult de modele culturale stră­ine, românii, mai ales cei de la sat, au nevoie de re­pere spirituale stabile. Şi atunci apelează la tradiţie. Din când în când, la marile sarbători religioase sau cu pri­lejul unor evenimente majore din viaţa personală, românii doresc, indiferent unde trăiesc, să-şi exprime personalitatea, originalitatea şi identitatea. Cel mai uşor le este să apeleze la tradiţii. Atunci, fiecare îşi ac­ti­­vează memoria personală sau apelează la me­mo­ria familiei, pentru a descoperi cum petreceau şi ce le era specific de Paşti, Crăciun, An Nou sau Bobotează. În sensul acesta, cercetările pe care le realizez ca et­no­log în diverse zone geografice din ţară mă pun în faţa unor situaţii care, uneori, mă uimesc, ca spe­cia­list. Poate părea un soi de paseism, dar nu este aşa. Ana­lizând mai atent fenomenul întoarcerii la tradiţie îţi dai seama că există o "foame" reală de repere sta­bile, de recoagulare a unui sistem coerent de valori. Or, tradiţia intră în acest nomenclator de stabilitate valorică, conferind omului contemporan şansa să des­partă timpul cotidian de cel de sărbătoare. Şi atunci, dacă în timpul obişnuit, fiinţa este bulversată de tot ceea ce se întâmplă în cotidian, de cavalcada activi­tăţilor lucrative, de alterarea relaţiilor interumane şi confesionale, în timpul de sărbătoare, omul revine la practicarea tradiţiilor, deoarece în plan emoţional, dar şi social, acestea îl pot ajuta să restabilească coe­ziu­nea familială, punţile de comunicare interumană şi astfel să îşi regăsească rădăcina identitară şi bucuria existenţială. În contextul unor asemenea evenimente - datini, obiceiuri -, copiii îşi reiau dialogul cu pă­rin­ţii şi bunicii, pentru a afla cât mai multe lucruri despre "vremea acestora", iar bătrânii redevin utili în munca de refacere a identităţii culturale, cu ajutorul tradi­ţiilor locale.

"Sărbătorile sunt răgaz pentru suflet"

- Prin specificul muncii pe care o faceţi, sunteţi le­gată activ de viaţa satului românesc, de tradiţie. Naşte legătura aceasta o trăire aparte a sărbă­to­rii pe care o aşteptăm?

- Timpul sărbătorilor înseamnă, de fapt, răgaz pen­tru suflet. Dacă nu ni-l vom acor­da fiecare, prin propriul nos­tru efort de gândire şi voinţă, nimeni, prin lege, fie a pă­mân­tului sau ad­mi­nistrativă, nu ne va putea obliga să o facem. Pot să spun că pentru mine, ca orăşeancă (sunt născută pe asfaltul Bucureş­tiului, deşi am avut popasurile co­pilăriei la ţară, la bu­nici), această experienţă m-a aju­tat să fac o le­gătură între amintiri. Să mi-o aduc în minte pe bunica, cu o se­rie de cu­vinte şi gesturi pe care acum, punându-le într-o succesiu­ne lo­gică de acte ritualice, mi le pot asu­ma. Aşa am învăţat să fac pască, trăind în Buco­vi­na momentele pre­mergătoare Paş­te­lui. Aşa am în­văţat să o fac ro­tundă şi am în­ţeles de ce tre­buie rotundă, am învăţat să fac pe ea crucea răstig­nirii, să o îm­ple­tesc şi să fie de jur-îm­prejur mărginită de acea funie a timpului. În ce pri­veşte cercetările me­le pe teren, despre care mă între­baţi, din ele am în­vă­ţat că e bine ca la marile săr­bători, să fac cu mâna mea câteva lucruri, care ţin de simbolurile pascale. De exemplu, îmi fac sin­gură aluaturile, nu le cumpăr de-a gata, ştiu să-mi înroşesc ouăle, nu le iau de la su­permarket. Poate că există un drum iniţiatic în ceea ce faci, pentru că atunci când pui ingre­dientele, fră­mânţi aluatul şi mo­delezi viitorul cozonac sau pasca, ai un tip de trăire. Aceste sor­ti­mente culinare devin ofrandă. Eu numesc treaba aceas­ta "hrană cu suflet", pentru că există un fel de sacrificiu al tău pentru cei­lalţi şi există o bucu­rie a ta, dar şi o răsplată pur mo­rală, de apreciere a ce­lorlalţi faţă de ceea ce tu ai fost în stare să faci. Nu este vorba de o excelenţă a fe­minităţii, ci este o re­cu­noaştere, dacă vreţi, a sme­reniei acesteia. Am învăţat toate acestea şi, de ase­menea, că nu am voie să lip­sesc de la slujba de În­viere.

- Aveţi o amintire aparte legată de Paşte?

- O experienţă puternică am trăit în Bucovina. Am petrecut sărbătoarea Paştilor la Voitinel, acolo unde trăiesc nişte buni prieteni de-ai noştri. Am şi acum în minte modul în care se pregătesc acolo oa­me­nii pentru marea sărbătoare. Am rămas plăcut im­presionată de modul în care îşi calculează fiecare gest şi vorbă când pregătesc aluaturile rituale, cât de atenţi şi precauţi sunt când aşează fiecare aliment în coşul pascal, cât de meticuloase sunt femeile când pregă­tesc hainele fiecărui membru al familiei şi cu câtă nerăbdare aşteaptă capul familiei, bărbatul, să ia coşul pentru a merge la biserică. Îmi amintesc de felul cum ieşeau pe poarta caselor lor, copii, bătrâni, bărbaţi, fe­mei, uneori familii întregi, şi se îndreptau solemn spre biserică. Pentru mine, sărbătoarea Paştilor şi mersul la acea Înviere au însemnat revelaţia depăşirii coti­dia­nului şi certitudinea unui nou început, al tri­umfului lu­minii ce alungă întunericul, bezna amorfă a igno­ranţei şi a fricii. La Voitinel şi apoi la Suceviţa, am re­trăit acest sentiment al bucuriei, al regăsirii su­fle­teşti, alături de oameni pe care nu-i cunoşteam, dar îi simţeam la fel de bucuroşi ca şi mine, când au pri­mit lumina din lumină. Mulţi au aprins apoi lumânări şi la mormintele răposaţilor, ca să ştie şi ei că Mân­tuitorul a înviat.